ICCJ. Decizia nr. 2584/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2584/2013
Dosar nr. 7918/99/2011
Şedinţa publică de la 27 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului laşi, prin declinare de competenţă de la Judecătoria laşi, urmare a sentinţei civile nr. 5594 din 21 martie 2011, reclamanţii D.V.T. şi C.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele V. Bank România SA şi V. Bank România SA - Sucursala laşi, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea clauzelor de la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din convenţia încheiată între părţi, ca fiind abuzive, restituirea sumei de 17.152,73 CHF, plătită în virtutea clauzei de la art. 5 lit. a) din contract, reprezentând comisionul de risc, calculat de la data primei anuităţi şi până la data introducerii acţiunii, precum şi restituirea comisionului de risc aplicat lunar la soldul creditului, calculat în continuare de la data introducerii acţiunii şi până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, sume ce urmează a fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie de la data restituirii; obligarea la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plaţii efective.
S-a mai criticat şi redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, începând cu luna septembrie 2010, în baza aceleiaşi clauze abuzive prevăzute de art. 5 lit. a) din convenţia de credit, solicitându-se şi restituirea sumelor plătite cu acest titlu.
În drept, reclamanţii au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, art. 43 C. com., art. 969 C. civ.
Pârâtele V. Bank România SA şi V. Bank România - Sucursala laşi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii.
Pârâtele au invocat excepţia lipsei de obiect şi excepţia inadmisibilităţii.
Prima instanţă a respins, la termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2011, cererea pârâtei V. Bank România SA privind sesizarea C.J.U.E. şi cererea de suspendare a judecăţii şi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sucursalei.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Tribunalul laşi, prin sentinţa nr. 231/2012 din 09 februarie 2012, a respins excepţia lipsei de obiect şi excepţia inadmisibilităţii.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a V. Bank România SA - Sucursala laşi, şi s-a respins, pe excepţie, acţiunea formulată de reclamanţii D.V.T. şi C.C., în contradictoriu cu această pârâtă.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.V.T. şi C.C. în contradictoriu cu pârâta V. Bank România SA Bucureşti.
S-au anulat clauzele menţionate la art. 3 lit. d) privind „data ajustării dobânzii” şi la art. 5 lit. a) privind „comisionul de risc” din „Condiţiile speciale” ale convenţiei de credit din 18 ianuarie 2008 şi a fost obligată pârâta V. Bank România SA la restituirea către reclamanţi a sumei de 14.315,91 CHF, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din data de 21 decembrie 2010, încasată cu titlu de comision de risc pentru perioada februarie 2008 - iunie 2010, sumă actualizată cu indicele de inflaţie.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă sumei de restituit, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective.
Au fost respinse celelalte pretenţii formulate de reclamanţi şi s-au compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Sucursalei laşi, având în vedere faptul că aceasta nu se află în raporturi contractuale cu reclamanţii D.V.T. şi C.C.
Astfel, convenţia de credit din 18 ianuarie 2008 a fost semnată de reclamanţi cu pârâta V. Bank România SA, prin reprezentanţii Agenţiei laşi, pârâta menţionată asumându-şi obligaţii în nume propriu, fără ca din actele dosarului să rezulte implicarea Sucursalei laşi în privinţa efectelor convenţiei.
A fost respinsă excepţia lipsei de obiect, având în vedere că clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din „Condiţiile speciale” nu a fost eliminată din convenţia de credit.
Pârâta nu a făcut dovada notificării către reclamanţi a unui act adiţional prin care să fie eliminată clauza respectivă sau a implementării unui asemenea act în condiţiile Legii nr. 288/2010.
A fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii, având în vedere că, prin înscrisurile depuse la Dosar nr. 39685/245/2010, reclamanţii au făcut dovada parcurgerii procedurii concilierii directe, conform art. 7201 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, referitor la pârâta V. Bank România SA, instanţa a constatat că reclamanţii, raportat la obiectul convenţiei de credit şi partea contractantă, se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000 care, la art. 2 alin. (1), stabileşte că prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa legii, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
S-a apreciat ca fiind relevantă şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din care reiese definiţia consumatorului ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată în materie juridică.
În ceea ce priveşte protecţia consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului „pacta sunt servanda”, dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care se reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor, consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta. Un contract are putere de lege între părţi, fiind prezumat a fi guvernat de buna-credinţă şi echilibru contractual al prestaţiilor, în caz contrar, el nu poate fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată.
Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale.
Interpretând această Directivă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în cauza „Oceano Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero” (C-240/98) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional posibilitatea de a aprecia, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta. Întrucât o asemenea examinare presupune existenţa, în prealabil, a unui contract semnat de către cele două părţi, care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.
Prima instanţă a mai reţinut că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
În cauză, o primă clauză criticată de reclamanţi ca având caracter abuziv este cea prevăzută la pct. 3 lit. d) din „Condiţiile speciale” ale convenţiei de credit.
Această clauză se referă la „data ajustării dobânzii” şi are următorul conţinut: „Data ajustării dobânzii: Banca îşi rezerva dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se aplică de la data comunicării”.
Analizând această clauză, prima instanţă a constatat că pârâta, unilateral, fără a negocia direct cu reclamanţii, şi-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente, în cazul unor schimbări pe piaţa monetară, printr-o clauză care instituie avantaje pentru pârâtă, permiţându-i să majoreze dobânda arbitrar, fapt ce determină o încălcare evidentă a intereselor economice ale împrumutaţilor, aceştia fiind determinaţi să achite o sumă diferită decât cea stabilită iniţial, existând posibilitatea creşterii ratei împrumutului de rambursat.
Nu au putut fi primite susţinerile pârâtei, în sensul că această clauză este exclusă controlului privind caracterul abuziv.
Astfel, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu înlătură de la controlul caracterului abuziv orice clauză privind preţul, ci fac trimitere la adecvarea dintre preţ şi valoarea prestaţiei, respectiv la serviciile ori produsele oferite în schimb, precum şi la condiţia că, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil.
Prima instanţă a reţinut că, astfel cum a fost inserată în convenţia de credit, clauza referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de a revizui rata dobânzii este doar o parte a costului contractului.
Posibilitatea rezervată de pârâtă ca, în cazul unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, să poată modifica unilateral rata dobânzii nu poate fi acceptată, deoarece scindarea costului contractului induce ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce ar fi trebuit aduse la cunoştinţa reclamanţilor la momentul încheierii convenţiei, printr-o informare corectă, completă şi precisă a împrumutaţilor cu privire la data şi modul de ajustare a dobânzii cunoscute.
Clauza care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat, care să poată fi verificat de consumator. În convenţia de credit acest factor este menţionat generic, fiind de netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează.
Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată exclusiv în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a cunoaşte, încă de la momentul încheierii contractului, dacă modificările sunt judicios dispuse, necesare şi proporţionale prin raportare la obligaţiile reciproce.
Prin necircumstanţierea, în niciun mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând, practic, la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.
Potrivit art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, pârâta însă nu a dovedit că ar fi procedat la o informare completă şi la o identificare, în funcţie de elemente obiective, a clauzei inserate la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale din contract.
Referitor la comisionul de risc, instanţa a reţinut că art. 5 lit. a) din „Condiţii speciale” ale convenţiei de credit stabileşte valoarea de „0,22%” aplicat la soldul creditului, credit plătibil lunar, în zile de scadenţă, pe toata perioada de derulare a prezentei convenţii de credit”.
Instanţa a reţinut că nici această clauză nu a fost negociată direct cu reclamanţii, deoarece face parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de pârâtă.
Prima instanţă a mai constatat că perceperea comisionului de risc este prevăzută pe toată durata convenţiei de credit, iar cuantumul comisionului este ridicat, fiind stabilit în cuantum de 70.569,95 CHF pe durata convenţiei.
Acest comision nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi perceput, în contextul în care pârâta, pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează un dezechilibru între prestaţiile părţilor.
S-a invocat de către pârâtă că acest comision este unul determinat de existenţa riscului de credit, respectiv riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către client a obligaţiilor contractuale constând în rambursarea creditului şi a costurilor aferente acestuia.
Instanţa a reţinut însă, faţă de valoarea comisionului de risc pe toată perioada convenţiei, că perceperea acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de pârâtă şi nici nu se poate impune premisa că reclamanţii vor fi la un moment dat de rea-credinţă şi nu vor mai achita ratele, având în vedere şi faptul că pârâta şi-a luat măsuri suplimentare de a preîntâmpina riscul neplăţii prin instituirea unei garanţii reale asupra imobilelor aflate în proprietatea reclamanţilor, indicate la pct. 7 din „Condiţiile speciale”.
De asemenea, prin contract, comisionului criticat de reclamanţi nu i s-a dat expres destinaţia asigurării rambursării creditului (garanţie suplimentară).
Prin urmare, instanţa a constatat că, prin instituirea comisionului de risc, în condiţiile menţionate, s-a creat, în detrimentul reclamanţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei de credit şi, faţă de caracterul abuziv, s-a anulat această clauză, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumei de 14.315,91 CHF, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din data de 22 decembrie 2010, încasată cu titlu de comision de risc pentru perioada februarie 2008 - iunie 2010, sumă actualizată cu indicele de inflaţie.
Reclamanţii au solicitat restituirea sumei de 17.152,73 CHF, reprezentând comisionul de risc calculat până la data introducerii acţiunii, precum şi sumele plătite în continuare cu titlu de comision de risc/administrare până la pronunţarea sentinţei.
Prima instanţă a constatat că, la data introducerii acţiunii, comisionul de risc stabilit prin convenţia de credit era de 16.660,79 CHF, conform scadenţarului aflat la Dosar nr. 39685/245/2010, iar până în luna iunie 2010, inclusiv, comisionul este în cuantum de 14.315,91 CHF.
Referitor la aceste pretenţii, prima instanţă a constatat că, prin extrasele de cont depuse la termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2012, reclamanţii au făcut dovada achitării comisionului de risc până în luna iunie 2010, aspect care se coroborează cu adresa din 14 septembrie 2010, prin care notifică pârâtei refuzul achitării comisionului de risc începând cu luna iulie 2010.
Prin urmare, s-a apreciat că lipseşte dovada achitării de către reclamanţi, începând cu luna iulie 2010, a vreunei sume cu titlu de comision de risc/administrare.
În privinţa comisionului de administrare, prima instanţă a mai constatat că pârâta nu a depus un act adiţional referitor la introducerea acestui comision, din adresa menţionată rezultând faptul că a existat o corespondenţă între părţi în urma căreia reclamanţii au refuzat expres semnarea oricărui act adiţional.
În acest context, teoretic, pârâta nu putea introduce în sarcina reclamanţilor comisionul de administrare, pentru a cărui achitare nu există dovezi în acest sens la dosar, motiv pentru care au fost respinse restul pretenţiilor.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă sumei de restituit, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective.
S-a apreciat că, prin restituirea comisionului de risc, nu se poate ridica problema privării pârâtei de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faţă de constatarea caracterului abuziv al clauzei, în temeiul căreia a fost perceput comisionul, lipsind condiţia încasării legitime.
Prima instanţă a mai avut în vedere faptul că restituirea sumelor achitate, cu titlu de comision de risc, nu este inadmisibilă.
Deşi convenţia de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea prestaţiilor este admisibilă şi nu reprezintă o excepţie de la efectul retroactiv şi de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Astfel, raportat la conţinutul prestaţiilor părţilor unui asemenea contract (privind plata unor sume de bani) nulitatea produce efecte retroactiv, situaţia reclamanţilor nefiind similară cu cea a părţilor altor contracte cu execuţie succesivă în care nulitatea produce efecte pentru viitor deoarece există o imposibilitate obiectivă a restabilirii în natură a situaţiei anterioare.
Prima instanţă a mai constatat că nu era necesar ca reclamanţii să solicite anularea şi a clauzei prevăzute de art. 3 pct. 5 din „Condiţii generale ale convenţiei - Comision de risc - Pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale”, având în vedere că perceperea comisionului este individualizată prin clauza anulată.
Prima instanţă a mai constatat că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
S-au apreciat ca fiind irelevante apărările pârâtei privind bazele organizării activităţii de creditare, deoarece aceasta invocă elemente economice, teoretice şi practice, care ţin strict de îndeplinirea obiectului său de activitate şi care depăşesc cadrul procesual impus de prezenta acţiune, neputând constitui drept temei pentru impunerea unor clauze abuzive în sarcina consumatorilor.
După cum a arătat chiar pârâta, creditul a fost acordat în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia, cât şi solvabilitatea sa, neexistând nici un proces-verbal de negociere, în formă scrisă, anterior încheierii convenţiei de credit, din care să rezulte că reclamanţii au avut posibilitatea influenţării naturii clauzelor ce fac obiectul acţiunii.
V. Bank România SA Bucureşti a declarat apel considerând că sentinţa Tribunalului este nelegală şi netemeinică.
Legal citaţi, intimaţii nu au formulat întâmpinări în termen procedural, însă au depus la dosarul cauzei concluzii scrise prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
În apel au fost administrate probe cu interogatoriul apelantei şi înscrisuri.
Prin decizia nr. 137 din 14 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, s-a respins apelul formulat de V. Bank România SA împotriva sentinţei nr. 231 din 09 februarie 2012 a Tribunalului laşi, pe care a păstrat-o.
A obligat apelanta să plătească intimatului D.V.T. suma de 4.000 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acţiunii, ca urmare a neefectuării procedurii prealabile, a fost găsit neîntemeiat, deoarece, prin adresele înregistrate la apelantă în 02 iulie 2010 şi respectiv în 14 septembrie 2010 - anterior învestirii instanţelor cu acţiunea dedusă prezentei judecăţi - D.V.T. şi C.C. au învederat băncii că nu sunt de acord cu clauzele inserate în art. 3 lit. d) şi în art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi şi că refuză să mai achite comisionul de risc, începând cu data de 28 iulie 2010, rezervându-şi dreptul de a recupera acest comision achitat până la data de 25 iunie 2010.
Chiar dacă adresele în cauză nu îndeplinesc toate cerinţele prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia comercială nr. 348/2005 că prevederile art. 7201 C. proc. civ. privind efectuarea procedurii prealabile, în litigiile comerciale evaluabile în bani, sunt obligatorii, în schimb termenele, condiţiile, locul, mijloacele şi modalităţile de manifestare a voinţei părţilor sunt recomandate în articolul menţionat începând cu alin. (2), dar nu reprezintă condiţii imperios cerute de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage, automat, nulitatea concilierii prealabile, ci numai dacă partea dovedeşte o vătămare.
Cum, în cauză, pârâta apelantă nu a invocat existenţa vreunei vătămări prin neindicarea în cuprinsul adreselor înaintate de către intimaţi a temeiului de drept aplicabil şi a înscrisurilor doveditoare, prima instanţă a procedat corect la respingerea excepţiei, fiind evidentă încercarea de către reclamanţi a soluţionării litigiului pe cale amiabilă.
Criticile apelantei referitoare la faptul că sunt excluse verificării, din perspectiva caracterului abuziv, clauzele înscrise în art. 3 lit. d) şi în art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de creditare încheiate între părţi, deoarece componentele la care se referă fac parte din preţul contractului ce a fost negociat şi nu au produs niciun dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu au fost primite.
Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Aşa cum a afirmat şi apelanta, Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a renumeraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.
Instanţa de apel a constatat că nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva nr. 93/13/CEE nu exclud, automat şi nediferenţiat, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preţ, făcând referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb.
În acest sens, prima instanţă a interpretat corect declaraţia expusă în preambulul Directivei 93/13/CEE, potrivit căreia, deşi aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor prestate, totuşi acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consfinţit, în jurisprudenţa sa, dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau renumeraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile prestate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil [Hotărârea din 03 iunie 2010, cauza C 484/2008, Caja de Ahoros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), parag. 28-29, 40, 44].
Nici criticile vizând greşita considerare ca fiind abuzive a clauzelor reglementate la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale şi la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale nu au fost găsite fondate. Astfel, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a stabilit că aceste clauze sunt abuzive.
Clauza cuprinsă în art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate de părţi se referă la data ajustării dobânzii. Potrivit acestei clauze, banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.
Această clauză nu respectă echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înştiinţat. Însă, conform art. 1 lit. a) din anexa legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi cu condiţia informării grabnice a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.
Motivul întemeiat prevăzut în contract este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară”.
Prin motiv prevăzut în contract, în sensul legii, se înţelege o situaţie clar descrisă, care să prevadă că dobânda va fi mărită.
Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, pentru ca în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată verifica dacă acea împrejurare, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs.
Aşa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel şi o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată, încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situaţie intervine, o anumită consecinţă se produce. Motivul unei „schimbări semnificative pe piaţa monetară” nu îndeplineşte această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituţie bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă.
Un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanţa investită cu verificarea legalităţii acestei clauze şi a aplicării ei.
Nu a fost primită susţinerea băncii, în sensul că aceste elemente sunt foarte greu de cuantificat şi din acest motiv nu pot fi prevăzute în contract.
În primul rând, dificultatea stabilirii unor criterii obiective nu reprezintă un motiv suficient pentru ca acestea să nu fie totuşi arătate şi, în al doilea rând, dacă banca ar fi, totuşi în imposibilitatea de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să îşi asume consecinţele acestei imposibilităţi.
Or, în cauză, dimpotrivă, cel care se află în poziţia în care poate doar să ia act de modificarea ratei dobânzii este clientul. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiţia „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.
O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul dedus prezentei judecăţi, astfel că, indiferent de alte consideraţii, clauza analizată este abuzivă.
Instanţa de apel a apreciat că deteriorarea echilibrului contractual are loc şi atunci când comerciantul impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează avantaj în detrimentul consumatorului, ca de exemplu clauzele prin care banca îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii fără a fi prevăzute motivele obiective care determină o asemenea modificare sau fără a indica, de o manieră precisă, astfel de motive.
Contractul de credit este un contract comutativ. Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă acestea sunt determinabile, în funcţie de oscilaţiile în orice sens a anumitor factori concreţi, fără a fi implicată în vreun fel voinţa uneia dintre părţi.
Modalitatea în care apelanta şi-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, nefiind cunoscută (şi nici posibil de determinat ulterior) întinderea prestaţiilor părţilor.
Dacă în cazul creditului cu dobândă fixă, părţile, stabilind o rată unică a dobânzii anuale şi cunoscând suma creditului acordat cunosc de la început întinderea exactă a prestaţiilor, în cazul creditului cu dobândă variabilă suma totală de rambursat nu este cunoscută la semnarea contractului, dar se determină în funcţie de evoluţia indicilor specificaţi în contract.
În speţă, deşi părţile au stabilit iniţial rata fixă a dobânzii, prin voinţa exclusivă a băncii aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă.
Instanţa de apel a apreciat că o astfel de clauză este abuzivă, întrucât transformă convenţia de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligaţia creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii este sub condiţie pur potestativă, fiind sancţionată, potrivit şi dispoziţiilor de drept comun, cu nulitatea absolută (art. 1010 C. civ.).
Referitor la comisionul de risc, instanţa de apel a apreciat că şi acesta a creat un dezechilibru între prestaţiile părţilor, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
În speţă, din modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5. din secţiunea 3 intitulată „Costuri” din condiţiile generale) şi anume acel comision perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului (dar şi din lipsa oricăror alte informări, justificări cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că definiţia sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru acelaşi serviciu se percep două costuri, fără a se face distincţie între ele - într-un mod clar şi inteligibil -, cum prevede dispoziţia comunitară, precum şi legea de transpunere a acesteia.
Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a interpretat corect declaraţia cuprinsă în preambulul Directivei 93/13/CEE, potrivit căreia, deşi aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuşi acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanţa poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.
Comisionul de risc a fost impus în convenţia de creditare fără ca apelanta să arate criteriile în raport de care a fost stabilit momentul în care se produce şi în ce constă, de ce s-a impus aplicarea lui, deşi existau şi alte garanţii. Tot astfel, nu s-a stabilit motivul pentru care acest comision nu se rambursează persoanei împrumutate la finalul creditului, în situaţia neproducerii riscului, ceea ce are ca efect îmbogăţirea fără justă cauză a comerciantului.
Instanţa de apel a reţinut că prin modul în care a fost formulat şi perceput comisionul de risc, fără nicio posibilitate de negociere şi determinare, s-a urmărit, nejustificat, majorarea „costurilor” creditului, ceea ce are ca efect prestaţii disproporţionate şi dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei referitoare la negocierea cu consumatorii a celor două clauze contestate, instanţa de apel a reţinut că, aşa cum a constatat şi prima instanţă, deşi sarcina probei revenea băncii, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanţă şi nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă. Simpla semnare a contractului nu are semnificaţia cunoaşterii/negocierii acestor clauze.
Potrivit dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi.
În speţă, pârâta apelantă a recunoscut faptul că a recurs la un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susţinerile privitoare la negocierea clauzelor cuprinse în condiţiile speciale şi, implicit, la necuprinderea comisionului de risc în condiţiile generale au fost găsite vădit nefondate şi au fost înlăturate de către instanţa de apel. Aşa cum rezultă din art. 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit, dreptul băncii de a percepe comisionul de risc a fost stabilit prin condiţiile generale (recunoscute ca nefiind negociate) şi nu prin condiţiile speciale.
Instanţa de apel a constatat că acest comision nu este definit nici în condiţiile generale şi nici în condiţiile speciale ale convenţiei de credit, neputând fi verificată destinaţia şi funcţia acestuia.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat ca fiind corectă constatarea primei instanţe, potrivit căreia consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol şi mod de funcţionare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.
Instanţa de apel nu a putut primi justificările perceperii acestui comision, făcute prin întâmpinare sau prin apel, necuprinse în convenţia de credit încheiată cu reclamanţii.
Potrivit susţinerilor apelantei, comisionul de risc reprezintă (deşi nu a fost definit astfel prin convenţia de credit) costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului pentru o perioadă îndelungată de timp.
Instanţa de apel nu a contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, însă a apreciat că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuţi în vedere factori, precum: solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanţiile acordate pentru acordarea împrumutului, etc.
Însă, în speţă, nu s-a contestat împrejurarea că executarea obligaţiei de rambursare a creditului, dobânzilor şi comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci de gradul II asupra unui imobil, evaluat la o societate de asigurare, agreată de bancă, la o valoare egală cu cea a creditului.
Instanţa de apel nu a putut ignora nici cuantumul acestui comision care, la sfârşitul perioadei de rambursare însumează 70.569,95 CHF, valoarea creditului fiind de 233.000 CHF.
Instanţa de apel a notat că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc, la finele perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă V. Bank România SA, aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a analizat cu atenţie toate înscrisurile de la dosar, pentru că, altfel, ar fi constatat că reclamanţii nu au îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia pârâtei, odată cu convocarea, toate documentele prin care înţelegeau să-şi probeze justeţea pretenţiilor lor.
Ca atare, procedura concilierii directe nu a fost efectuată potrivit prevederilor imperative ale art. 7201 C. proc. civ.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.
Recurenta a arătat că, potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, orice directivă are efect obligatoriu pentru fiecare stat membru, deci şi Directiva nr. 93/13/CEE, situaţie în care instanţa de apel trebuia să dea prioritate textului, clar, al Directivei şi să constate că acele clauze care se referă la preţul unui serviciu, în speţa de faţă dobânda şi comisioanele, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului lor abuziv.
În conformitate cu art. 3 lit. g) şi i) din Directiva nr. 2008/48, dobânda anuală efectivă - DAE, reprezintă costul total al creditului, care este format, inclusiv, din dobândă şi comision.
Ca atare, clauzele privitoare la dobândă şi comisioane, fiind elemente ce formează costul total al creditului, nu pot fi supuse unui control privind caracterul abuziv.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, nici din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectivele clauze nu pot fi considerate abuzive, deoarece nu sunt întrunite condiţiile cerute de acest articol, respectiv: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credinţe; prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.
Recurenta-pârâtă a analizat fiecare dintre aceste condiţii, în parte, susţinând că, potrivit probatoriului existent la dosarul cauzei, niciuna dintre condiţii nu este îndeplinită.
3. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii în ce priveşte dreptul băncii de a percepe comisionul de risc.
Astfel, valoarea comisionului de risc este în strânsă legătură cu rata de schimb RON/franc elveţian, iar deprecierea monedei naţionale nu poate constitui un criteriu pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei în discuţie, având în vedere dispoziţiile art. 1578 din vechiul C. civ. şi ţinând cont de faptul că la semnarea contractului consumatorul a fost de acord cu această clauză.
S-a mai susţinut că în contract s-a prevăzut faptul că acest comision se percepe pentru punerea la dispoziţie a creditului, acest coeficient fiind stabilit în mod concret, prevederile legale anterioare adoptării O.U.G. nr. 50/2010 neinterzicând un astfel de comision.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut că şi comisionul de risc face parte din preţul contractului, fiind, astfel, un element al preţului creditului, riscul bancar fiind un element de care banca este obligată să ţină cont.
Perceperea comisionului de risc a fost consimţită contractual de către reclamanţi, fiind obligatorie între părţile semnatare ale contractului, potrivit art. 969 C. civ.
Nici această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nu orice dezechilibru putând releva o clauză abuzivă.
Pentru aceleaşi considerente, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzei ce reglementează posibilitatea ajustării dobânzii curente.
Sub acest aspect, recurenta a subliniat faptul că prevederea din art. 3 lit. d) din contract nu are caracter abuziv, deoarece posibilitatea băncii de a revizui cuantumul dobânzii nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, băncile fiind nevoite, de cele mai multe ori, să recurgă la împrumuturi de la alte bănci, pentru a putea, la rândul lor să acorde credite, deoarece depozitele unei bănci nu sunt suficiente, de obicei, pentru a acoperi cererea de credite, astfel încât băncile sunt nevoite să ajusteze dobânzile percepute la creditele acordate, pentru a-şi acoperi propriile costuri cu obţinerea de împrumuturi de la alte bănci.
La data de 05 iunie 2013, intimaţii-reclamanţi D.V.T. şi C.C., au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, solicitând şi plata cheltuielilor de judecată.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Deşi recurenta-pârâtă a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., în fapt, a criticat netemeinicia deciziei recurate, cu privire la acest aspect susţinând că instanţa de apel nu a analizat cu atenţie înscrisurile existente la dosarul cauzei, din care ar rezulta faptul că reclamanţii nu au îndeplinit toate obligaţiile prevăzute de respectivul text de lege.
Pe de o parte, în recurs, instanţa de control judiciar nu poate analiza temeinicia deciziei recurate, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, iar pe de altă parte, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., reţinând, în mod legal, că scopul acestor prevederi legale a fost acela de evita eventuale litigii între părţile respective, reclamanţii făcând demersurile necesare pentru soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, fiind evident faptul că pârâta nu a fost de acord cu soluţionarea, pe cale amiabilă, a litigiului.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu corecta aplicare, atât a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) [şi nu alin. (5), cum a indicat recurenta] din Legea nr. 193/2000, cât şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.
Pe de o parte, recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, făcând, mai degrabă, o critică de netemeinicie a deciziei recurate, în sensul că reclamanţii nu ar fi dovedit caracterul abuziv al clauzelor pe care Ie-a invocat că ar avea caracter abuziv, nefiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile de nenegociere directă cu consumatorul, de a fi contrară bunei-credinţe şi de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, aceste critici vizând nedovedirea caracterului abuziv şi nu nelegalitatea deciziei recurate, or, sub acest aspect, decizia recurată nu mai poate fi analizată, având în vedere că pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Pe de altă parte, instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a făcut o analiză atât a legalităţii, cât şi a temeiniciei hotărârii apelate, arătând, pe larg, de ce respectivele clauze, respectiv art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, sunt abuzive, precum şi de ce instanţa de judecată poate să analizeze caracterul abuziv al acestora.
De altfel şi Înalta Curte, analizând criticile formulate, a constatat că o instanţă poate să analizeze caracterul abuziv al clauzelor care privesc preţul contractului, deoarece atât prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât şi prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, arată faptul că nu poate fi făcută apreciere a caracterului abuziv al acestor clauze, în măsura în care acestea sunt exprimate „în mod clar şi inteligibil”, respectiv „într-un limbaj uşor inteligibil”.
Or, pe de o parte, instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, a arătat că aceste clauze nu au fost formulate într-un astfel de limbaj, că tocmai modul de formulare, imprecis, neclar, care nu arată în ce constau „schimbările semnificative” privitor la dobânda fixă prevăzută de art. 3 lit. d), precum şi caracterul „nenegociat” al dispoziţiilor art. 5 lit. a) din condiţiile speciale, dau posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a analiza caracterul abuziv al acestor clauze, iar, pe de altă parte, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., care este obligatorie pentru instanţele naţionale, „este permis instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile prestate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil” (Hotărârea nr. 3 din 10 iunie 2010, cauza C 484/2008).
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-pârâte în sensul că reclamanţii au ştiut de la bun început care este conţinutul clauzelor contractuale şi că în cauză trebuie aplicat principiul executării convenţiilor legal încheiate, conform art. 969 din vechiul C. civ., deoarece părţile au calităţi speciale, pârâta fiind un profesionist, iar reclamanţii având calitate de consumatori, aceştia din urmă aflându-se într-o poziţie inferioară profesionistului, atât din punct de vedere al cunoştinţelor de specialitate, cât şi al posibilităţii de a negocia contractul, Legea nr. 193/2000 fiind adoptată în transpunerea în dreptul naţional a Directivei nr. 93/13/CEE, tocmai pentru protejarea consumatorilor împotriva clauzelor abuzive, astfel cum sunt definite în aceste acte normative, introduse de către profesionişti în contractele de adeziune, încheiate cu consumatorii, cum este cazul şi în speţa de faţă.
Ca atare, constatând că decizia recurată a fost dată cu legala aplicare a dispoziţiilor art. 7201 din vechiul C. proc. civ., a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în baza art. 312 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta V. Bank România SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 137 din 14 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
În baza art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatii-reclamanţi D.V.T. şi C.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta V. Bank România SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 137 din 14 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi D.V.T. şi C.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2582/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2585/2013. Civil → |
|---|
