ICCJ. Decizia nr. 2586/2013. Civil. Constatare nulitate act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2586/2013
Dosar nr. 10474/99/2011
Şedinţa publică de la 27 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 410 din 06 martie 2012 pronunţată de Tribunalul laşi, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei V. Bank România SA - Sucursala laşi şi, în consecinţă, a fost respinsă, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, acţiunea formulată de reclamanţii B.M. şi B.S.L. în contradictoriu cu pârâta V. Bank România SA - Sucursala Iaşi.
S-a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.M. şi B.S.L. în contradictoriu cu pârâta V. Bank România SA.
S-au constatat abuzive clauzele înscrise la pct. 3 lit. d) şi pct. 5 lit. a) din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit din 15 noiembrie 2007.
Pârâta a fost obligată la restituirea către reclamanţi a sumei de 7.533,02 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat până la data de 17 noiembrie 2010, precum şi a sumelor achitate cu titlu de comision de risc ulterior acestei date, până la data pronunţării prezentei hotărâri, sume ce vor fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie, adăugându-se şi dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii acţiunii - 17 noiembrie 2010 şi până la data restituirii efective.
Pârâta V. Bank România SA a fost obligată la plata către reclamanţii B.M. şi B.S.L. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 15 noiembrie 2007 între reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, şi pârâta V. Bank România SA, în calitate de bancă împrumutătoare, s-a încheiat convenţia de credit având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 107.000 euro pentru o perioadă de 300 de luni. Contractului i-a fost ataşat un grafic de rambursare, în care părţile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutaţii era obligat să o achite către bancă.
Reclamanţii au solicitat să se constate că art. 5 lit. a) şi art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 15 noiembrie 2007 reprezintă clauze abuzive şi, prin urmare, sunt lovite de nulitate.
În ceea ce priveşte clauza de la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, clauză ce prevede obligaţia reclamantului de a achita un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, s-a reţinut că: raporturile contractuale dintre reclamanţi şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) şi consumatori (reclamanţii), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2.
Clauza de la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit are ca obiect stabilirea unui comision, al unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. S-a reţinut faptul că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud, automat şi nediferenţiat, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestaţie corespunzătoare preţului perceput), precum şi la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane, printre care şi cel de risc.
Secţiunea 3, intitulată „Costuri” din condiţiile generale ale convenţiei de credit, la art. 3.5, defineşte comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, definiţie care este identică, în substanţă, cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din condiţiile generale sau speciale, nu oferă alte informaţii cu privire la destinaţia comisionului de risc, justificarea acestuia.
Prima instanţă a reţinut că pentru acelaşi serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincţia dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, aşa cum cer art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a preţului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară şi inteligibilă a clauzei referitoare la preţ nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiţie ce nu e îndeplinită în speţă.
De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menţionează că, deşi aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuşi, acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze. Această declaraţie va fi interpretată de instanţă, raportat la situaţia din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puţin aparent, pentru acelaşi serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru acelaşi serviciu, aduce în discuţie problema existenţei unei veritabile contra prestaţii pentru unele dintre aceste costuri, în speţă comisionul de risc, aspect ce a fost analizat, însă, cu prilejul examinării cerinţei bunei-credinţe în stipularea clauzei cenzurate.
Având în vedere ansamblul celor anterior expuse, prima instanţă a apreciat că poate proceda la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Aşadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul. Pârâta, în întâmpinare, a arătat, în mod expres, că avem de-a face cu un contract de adeziune. Aşadar, în mod expres, pârâta a recunoscut că nu a negociat cu reclamanţii comisionul de risc.
Pe de altă parte, pârâta menţionează caracterul dihotonomic al contractului încheiat cu reclamanţii, care înglobează, pe de o parte, condiţii generale, preformulate, standard, şi, pe de altă parte, condiţii speciale, ce ar reprezenta o concretizare a prevederilor cu caracter general din condiţiile generale. Astfel, doar condiţiile generale s-ar încadra în noţiunea de contract de adeziune, în vreme ce condiţiile speciale ale convenţiei de credit ar fi rezultatul negocierii cu clientul a clauzelor pe care această parte a contractului le cuprinde.
S-a reţinut că pârâta a făcut, în mod eronat, referire la faptul că art. 3 din condiţiile generale i-ar fi conferit doar vocaţia de a percepe comisionul de risc, iar nu dreptul efectiv, reproducând conţinutul art. 3.5 astfel: „pentru punerea la dispoziţie a creditului împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, (...)”. În realitate, art. 3.5 din condiţiile generale prevede în mod explicit că „pentru punerea la dispoziţie a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului (...)”. Din conţinutul art. 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit rezultă, în mod clar, că pârâta nu are doar o vocaţie de percepere a comisionului de risc, aşa cum susţine în întâmpinare, ci un drept stabilit, urmând a fi fixat doar modul de calcul şi scadenţa comisionului.
Art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută, în mod imperativ, în condiţiile generale ale convenţiei, condiţii cu privire la care chiar pârâta a afirmat, în completarea la întâmpinare, că sunt condiţii standard, preformulate, un contract de adeziune, astfel că, prin prisma art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei faptului că această clauză ar fi fost negociată cu reclamanţii îi revenea. Pârâta nu a făcut însă o asemenea probă, astfel că prima instanţă a considerat îndeplinită condiţia lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.
Împrejurarea că pârâta ar fi procedat la o particularizare a comisionului de risc în raport de situaţia reclamanţilor, reflectată într-un procent al comisionului de risc diferit de cel practicat în alte contracte (în speţă 0,22%) nu poate duce la o altă concluzie privind lipsa de negociere, întrucât reclamanţii au fost puşi, eventual, doar în situaţia de a purta discuţii cu privire la cuantumul comisionului, dar nu li s-a dat posibilitatea de a discuta însăşi oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta.
De altfel, în condiţiile în care însăşi destinaţia comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea acelaşi rol ca şi dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), iar funcţia acestui comision a fost explicată de pârâtă abia prin completarea la întâmpinare, nefiind vorba de o funcţie evidentă şi uzuală, precum cea a dobânzii, era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoştinţe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol şi mod de funcţionare nu-i era cunoscut.
Pentru aceste considerente, prima instanţă a constatat caracterul abuziv şi, implicit, nulitatea clauzei înscrise la pct. 5 lit. a) din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit din 15 noiembrie 2007, privind comisionul de risc, şi, în consecinţă, în virtutea principiului repunerii în situaţia anterioară, a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 7.533,02 CHF, precum şi a sumelor achitate cu titlu de comision de risc ulterior acestei date, până la data pronunţării prezentei hotărâri.
De asemenea, în temeiul art. 1088 C. civ., care stabileşte o evaluare legală a prejudiciului încercat de creditor în cazul executării cu întârziere o obligaţiei de a plăti o sumă de bani, pârâta a fost obligată la plata, către reclamanţi, şi a dobânzii legale aferente.
În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a clauzei de la art. 3 lit. d) din convenţia de credit din 15 noiembrie 2007, vizând data ajustării dobânzii, potrivit acesteia „banca îşi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
Considerentele avute în vedere în ce priveşte comisionul de risc, vizând posibilitatea analizării acestei clauze din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE au fost avute spre analiză şi în privinţa clauzei referitoare la data ajustării dobânzii.
În plus, raportat strict la această clauză, prima instanţă a apreciat că perspectiva pârâtei, potrivit căreia, în cazul unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, să poată modifica unilateral rata dobânzii, nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiţie ce nu e îndeplinită în speţă, termenul „schimbări semnificative pe piaţa monetară” fiind extrem de generic, fără o fundamentare obiectivă şi rezonabilă, lăsând loc arbitrariului băncii.
Posibilitatea unilaterală şi discreţionară a băncii pârâte de a modifica rata dobânzii bancare acordată reclamantului pentru creditul obţinut de acesta are natura unei clauze abuzive, prin crearea, în detrimentul consumatorului-reclamant şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru reliefat de creşterea ratei împrumutului de rambursat.
Clauza contractuală de la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit a fost găsită abuzivă, avându-se în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000.
Ca şi în cazul comisionului de risc perceput reclamanţilor, pârâta nu a dovedit că ar fi procedat la o particularizare a clauzei de la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale din contract, în raport de situaţia acestora.
Cât priveşte invocarea de către pârâtă a pretinsei încălcări a dreptului său de proprietate, în accepţiunea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, prima instanţă a reţinut că libertatea de a desfăşura o activitate comercială nu este una absolută, nesupusă niciunei constrângeri, ci una condiţionată de respectarea legilor. Un drept subiectiv, dacă este folosit contrar scopului său recunoscut de lege, încălcând drepturile celorlalţi, este considerat abuziv, iar cel ce l-a exercitat este responsabil pentru prejudiciile cauzate, principiu statuat de art. 54 din Constituţie şi art. 999 C. civ. Tocmai în acest scop a şi fost edictată Legea nr. 193/2000, de a impune o echilibrare reală între raporturile de forţă dintre consumatori şi comercianţi, iar aducerea convenţiei de credit în nişte limite fixate în temeiul unor dispoziţii legale nu poate avea semnificaţia restrângerii dreptului pârâtei la proprietatea privată.
Faţă de cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, dând eficienţă dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., potrivit cu care „partea care cade în pretenţii va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată”, prima instanţă a obligat pârâta să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată în suma de 2.000 RON.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta V. Bank SA Bucureşti, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală. În motivarea apelului, pârâta a arătat că nu pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv clauzele referitoare la modificarea dobânzii curente şi cele privind comisionul de risc şi că orice interpretare ar fi contrară dreptului comunitar.
Prin decizia nr. 120 din 05 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, s-a respins apelul declarat de V. Bank România SA împotriva sentinţei civile nr. 410 din 06 martie 2012 pronunţată de Tribunalul laşi, secţia a ll-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, pe care a păstrat-o.
A obligat apelanta V. Bank România SA să plătească intimatei B.M. cheltuieli de judecată în apel, 3.000 RON.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Nu au putut fi primite criticile apelantelor referitoare la faptul că cele două clauze contestate sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv, întrucât componentele la care se referă fac parte din preţul contractului şi nu au produs nici un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor.
Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2), faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.
Instanţa de apel a constatat că nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu exclud, automat şi nediferenţiat, de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, făcând referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb şi la necesitatea exprimării în mod clar şi inteligibil a clauzei referitoare la preţ.
În speţă, din modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5 din secţiunea 3 intitulată „costuri” din condiţiile generale) şi anume acel comision perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului (dar şi din lipsa oricăror alte informări, justificări cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că definiţia sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru acelaşi serviciu se percep două costuri, fără a se face distincţie între ele - într-un mod clar şi inteligibil, cum prevede dispoziţia comunitară, precum şi legea de transpunere a acesteia.
În acest sens prima instanţă a interpretat corect declaraţia cuprinsă în preambulul Directivei 93/13/CEE, potrivit cu care, deşi aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuşi, acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanţa poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.
În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consfinţit dreptul statuar de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea directului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau renumeraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil [Hotărârea din 03 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), parag. 28-29, 40, 44].
În ceea ce priveşte negocierea cu consumatorii a celor două clauze contestate, instanţa de apel a reţinut că, deşi sarcina probei revenea băncii, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3), instanţa de apel nu a putut primi criticile apelantelor referitoare la faptul că cele două clauze contestate sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv, întrucât componentele la care se referă fac parte din preţul contractului şi nu au produs nici un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi.
În speţă, pârâta a depus la dosar un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susţinerile privitoare la negocierea clauzelor cuprinse în condiţiile speciale şi, implicit, la necuprinderea comisionului de risc în condiţiile generale, au fost găsite ca vădit nefondate şi au fost respinse. Aşa cum rezultă din art. 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit, dreptul băncii de a percepe comisionul de risc a fost stabilit prin condiţiile generale (recunoscute ca nefiind negociate) şi nu prin condiţiile speciale.
Instanţa de apel a constatat că acest comision nu este definit nici în condiţiile generale şi nici în condiţiile speciale ale convenţiei de credit, neputând fi verificată destinaţia şi funcţia acestuia.
Ca atare, instanţa de apel a apreciat ca fiind corectă constatarea primei instanţe, potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol şi mod de funcţionare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.
Împrejurarea invocată de apelante, potrivit cu care reclamanţii au avut cunoştinţă de existenţa şi de întinderea obligaţiilor ce le reveneau, atât sub aspectul valorii, cât şi sub cel al perioadei şi au fost de acord, prin semnarea convenţiei, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raţionament ar echivala cu neaplicarea, în mare parte, a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care au încheiat deja contracte ce ar putea conţine clauze abuzive.
C. civ. consacră principiul libertăţii contractuale, însă art. 969 precizează expres că au putere de lege doar convenţiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai acele situaţii în care clauzele contractuale consimţite de parte nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Pe de altă parte, stipularea comisionului de risc este instituit în detrimentul reclamanţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, producând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin nestipularea în contract a unei eventuale posibilităţi de restituire către împrumutat a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Or, în speţă, apelanta, prin instituirea şi încasarea comisionului de risc, intră în sfera abuzului de prestaţie în raport cu intimaţii, ţinând cont de faptul că perceperea şi destinaţia acestui comision nu este echivalentului vreunui serviciu prestat de bancă pentru reclamant. În realitate acest comision produce în beneficiul apelantei un venit nejustificat, suplimentar profitului aferent împrumutului şi care ar fi trebuit realizat prin perceperea dobânzii curente.
În ce priveşte clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din convenţia de credit vizând data ajustării dobânzii, potrivit cu care „banca îşi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii”, instanţa de apel a considerat că pune sub semnul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu consumatorul.
Conform art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract şi totodată cu condiţia informării clientului, care să aibă libertatea de a continua sau rezilia imediat contractul. Prin „motiv prevăzut în contract” în sensul legii se înţelege o situaţie clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, va trebui să suporte o dobândă mărită. Mai mult, în eventualitatea unui litigiu, ea trebuie să poată fi verificată de către instanţă.
Corect a apreciat prima instanţă că motivul unei „schimbări semnificative pe piaţa monetară” nu îndeplineşte cerinţele sus-menţionate, o schimbare pe care o persoană sau o instituţie bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca nefiind semnificativă.
Dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiţia motivului întemeiat, ar trebui ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, posibilitate neprevăzută în contract.
Prin urmare apelantele nu pot invoca, în mod valabil, în apărarea lor prevederile art. 1 din Anexa Legii nr. 193/2000, nefiind îndeplinită nici condiţia prevederii în convenţie a posibilităţii de reziliere a contractului.
În opinia instanţei de apel, deteriorarea echilibrului contractual are loc şi atunci când comerciantul impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează avantaj în detrimentul consumatorului, ca de exemplu clauzele prin care banca îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii fără a fi prevăzute motivele obiective care determină o asemenea modificare sau fără a indica, de o manieră precisă, astfel de motive.
Contractul de credit este un contract comutativ. Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă acestea sunt determinabile, în funcţie de oscilaţiile în orice sens a anumitor factori concreţi, fără a fi implicată în vreun fel voinţa uneia dintre părţi.
Modalitatea în care apelanta şi-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, nefiind cunoscută (şi nici posibil de determinat ulterior) întinderea prestaţiilor părţilor.
Dacă în cazul creditului cu dobândă fixă părţile, stabilind o rată unică a dobânzii anuale şi cunoscând suma creditului acordat cunosc de la început întinderea exactă a prestaţiilor, în cazul creditului cu dobândă variabilă suma totală de rambursat nu este cunoscută la semnarea contractului, dar se determină în funcţie de evoluţia indicilor specificaţi în contract. În speţă, deşi părţile au stabilit iniţial rata fixă a dobânzii, prin voinţa exclusivă a băncii, aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă.
Instanţa de apel a reţinut că cele două clauze contestate sunt lovite de nulitate absolută, caracterul absolut al sancţiunii civile derogând tocmai din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecţia consumatorului.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a statuat ca protecţia efectivă a consumatorului să se poată realiza prin posibilitatea acordată instanţei de judecată de a cerceta în orice moment caracterul abuziv al unei clauze de acest tip, inclusiv în faza de executare silită, fiind astfel evident că atât legiuitorul comunitar, cât şi cel naţional, au inclus prevederile privind protecţia consumatorului în cadrul reglementărilor imperative de ordine publică, a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute.
Reţinând culpa procesuală a apelantei în temeiul dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. aceasta a fost obligată să achite intimaţilor suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta V. Bank România SA, aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.
Recurenta a arătat că, potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, orice directivă are efect obligatoriu pentru fiecare stat membru, deci şi Directiva nr. 93/13/CEE, situaţie în care instanţa de apel trebuia să dea prioritate textului, clar, al Directivei şi să constate că acele clauze care se referă la preţul unui serviciu, în speţa de faţă dobânda şi comisioanele, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului lor abuziv.
În conformitate cu art. 3 lit. g) şi i) din Directiva nr. 2008/48, dobânda anuală efectivă - DAE, reprezintă costul total al creditului, care este format, inclusiv, din dobândă şi comision.
Ca atare, clauzele privitoare la dobândă şi comisioane, fiind elemente ce formează costul total al creditului, nu pot fi supuse unui control privind caracterul abuziv.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut că nici din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectivele clauze nu pot fi considerate abuzive, deoarece nu sunt întrunite condiţiile cerute de acest articol, respectiv: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credinţe; prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.
Recurenta-pârâtă a analizat fiecare dintre aceste condiţii, în parte, susţinând că, potrivit probatoriului existent la dosarul cauzei, niciuna dintre condiţii nu este îndeplinită.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii în ce priveşte dreptul băncii de a percepe comisionul de risc.
Astfel, valoarea comisionului de risc este în strânsă legătură cu rata de schimb RON/franc elveţian, iar deprecierea monedei naţionale nu poate constitui un criteriu pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei în discuţie, având în vedere dispoziţiile art. 1578 din vechiul C. civ. şi ţinând cont de faptul că la semnarea contractului consumatorul a fost de acord cu această clauză.
S-a mai susţinut că în contract s-a prevăzut faptul că acest comision se percepe pentru punerea la dispoziţie a creditului, acest coeficient fiind stabilit în mod concret, prevederile legale anterioare adoptării O.U.G. nr. 50/2010, neinterzicând un astfel de comision.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut că şi comisionul de risc face parte din preţul contractului, fiind, astfel, un element al preţului creditului, riscul bancar fiind un element de care banca este obligată să ţină cont.
Perceperea comisionului de risc a fost consimţită contractual de către reclamanţi, fiind obligatorie între părţile semnatare ale contractului, potrivit art. 969 C. civ.
Nici această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nu orice dezechilibru putând releva o clauză abuzivă.
Pentru aceleaşi considerente, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzei ce reglementează posibilitatea ajustării dobânzii curente.
Sub acest aspect, recurenta a subliniat faptul că prevederea din art. 3 lit. d) din contract nu are caracter abuziv, deoarece posibilitatea băncii de a revizui cuantumul dobânzii nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, băncile fiind nevoite, de cele mai multe ori să recurgă la împrumuturi de la alte bănci, pentru a putea, la rândul lor să acorde credite, deoarece depozitele unei bănci nu sunt suficiente, de obicei, pentru a acoperi cererea de credite, astfel încât băncile sunt nevoite să ajusteze dobânzile percepute la creditele acordate, pentru a-şi acoperi propriile costuri cu obţinerea de împrumuturi de la alte bănci.
La data de 05 iunie 2013 intimaţii-reclamanţi B.M. şi B.S.L. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu corecta aplicare, atât a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) [şi nu alin. (5), cum a indicat recurenta] din Legea nr. 193/2000, cât şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.
Pe de o parte, recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, făcând, mai degrabă, o critică de netemeinicie a deciziei recurate, în sensul că reclamanţii nu ar fi dovedit caracterul abuziv al clauzelor pe care Ie-a invocat că ar avea caracter abuziv, nefiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile de nenegociere directă cu consumatorul, de a fi contrară bunei-credinţe şi de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, aceste critici vizând nedovedirea caracterului abuziv şi nu nelegalitatea deciziei recurate, or, sub acest aspect, decizia recurată nu mai poate fi analizată, având în vedere că pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Pe de altă parte, instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a făcut o analiză atât a legalităţii, cât şi a temeiniciei hotărârii apelate, arătând, pe larg, de ce respectivele clauze, respectiv art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, sunt abuzive, precum şi de ce instanţa de judecată poate să analizeze caracterul abuziv al acestora.
De altfel, şi Înalta Curte, analizând criticile formulate, a constatat că o instanţă poate să analizeze caracterul abuziv al clauzelor care privesc preţul contractului, deoarece atât prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât şi prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, arată faptul că nu poate fi făcută apreciere a caracterului abuziv al acestor clauze, în măsura în care acestea sunt exprimate „în mod clar şi inteligibil”, respectiv „într-un limbaj uşor inteligibil”.
Or, pe de o parte, instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, a arătat că aceste clauze nu au fost formulate într-un astfel de limbaj, că tocmai modul de formulare, imprecis, neclar, care nu arată în ce constau „schimbările semnificative” privitor la dobânda fixă prevăzută de art. 3 lit. d), precum şi caracterul „nenegociat” al dispoziţiilor art. 5 lit. a) din condiţiile speciale, dau posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a analiza caracterul abuziv al acestor clauze, iar, pe de altă parte, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., care este obligatorie pentru instanţele naţionale, „este permis instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile prestate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil” (Hotărârea nr. 3 din 10 iunie 2010, cauza C 484/2008).
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-pârâte în sensul că reclamanţii au ştiut de la bun început care este conţinutul clauzelor contractuale şi că în cauză trebuie aplicat principiul executării convenţiilor legal încheiate, conform art. 969 din vechiul C. civ., deoarece părţile au calităţi speciale, pârâta fiind un profesionist, iar reclamanţii având calitate de consumatori, aceştia din urmă aflându-se într-o poziţie inferioară profesionistului, atât din punct de vedere al cunoştinţelor de specialitate, cât şi al posibilităţii de a negocia contractul, Legea nr. 193/2000, fiind adoptată, în transpunerea în dreptul naţional a Directivei nr. 93/13/CEE, tocmai pentru protejarea consumatorilor împotriva clauzelor abuzive, astfel cum sunt definite în aceste acte normative, introduse de către profesionişti în contractele de adeziune, încheiate cu consumatorii, cum este cazul şi în speţa de faţă.
Ca atare, constatând că decizia recurată a fost dată cu legala aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, cât şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în baza art. 312 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta V. Bank România SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 137 din 14 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
În baza art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi B.M. şi B.S.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta V. Bank România SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 120 din 05 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatii-reclamanti B.M. şi B.S.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2585/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2588/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
