ICCJ. Decizia nr. 2582/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2582/2013
Dosar nr. 3398/1285/2011
Şedinţa publică de la 27 iunie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 6787 din 20 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosar nr. 3398/1285/2011, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâta SC T.I. SRL şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC V.R. SRL, întemeiat pe excepţie.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 4.340 RON cheltuieli de judecată.
Ca urmare a încheierii procesului-verbal de stingere a datoriilor din data de 23 decembrie 2010, când s-a refacturat de către debitorul principal SC M.O.P. SRL, s-au stins reciproc datoriile reciproce datorate de părţile din proces, constatându-se, totodată, că nu s-a transferat prin această procedură dreptul de proprietate asupra autovehiculului spre SC M.O.P. SRL şi nici proprietatea reclamantei. Aceeaşi procedură a avut loc şi la data de 28 ianuarie 2011, când s-a încheiat un alt proces-verbal de stingere a datoriilor.
Aşa încât prima instanţă a constatat că nu s-a făcut dovada dreptului subiectiv de care s-a prevalat reclamanta, cu toate că iniţial s-a încheiat factura din 23 decembrie 2010 aceasta a fost anulată ulterior tocmai pentru că nu exista un raport juridic între pârâtă şi reclamantă şi s-a refacturat către debitorul principal SC M.O.P. SRL sens în care s-a încheiat procesul-verbal de stingere a datoriilor din data de 23 decembrie 2010. În urma acestei compensări s-au stins reciproc datoria reclamantei către SC M.O.P. SRL şi datoria SC M.O.P. SRL către pârâtă, prin această procedură nefiind în nici un caz transferat dreptul de proprietate asupra autovehiculului spre SC M.O.P. SRL şi nici în proprietatea reclamantei. Aceeaşi procedură a avut loc şi la data de 28 ianuarie 2011, dată la care s-a încheiat un alt proces-verbal de stingere a datoriilor.
Instanţa a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada dreptului subiectiv de care se prevalează reclamanta, astfel că a admis excepţia şi a respins acţiunea întemeiat pe lipsa calităţii procesuale active.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, recalificat apel, reclamanta SC V.R. SRL solicitând modificarea în tot a sentinţei apelate, casarea acesteia cu trimiterea cauzei spre rejudecare şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, cât şi în apel.
În motivarea apelului, reclamanta arată că în mod greşit prima instanţă a reţinut că în cauză este vorba de stingere a obligaţiilor faţă de SC M.O.P. SRL şi SC T.I. SRL, în condiţiile în care societatea reclamantă are de recuperat un debit semnificativ de la SC M.O.P. SRL.
Astfel, arată apelanta că potrivit ordonanţelor comerciale din 10 mai 2010 şi respectiv din 07 iunie 2010 emise de Tribunalul Comercial Mureş, SC M.O.P. SRL (fostă SC T.P. SRL) a fost obligată la plata sumei de 219.429,83 RON:
- din care 126.293,70 RON - preţ neachitat şi 93.136,13 RON penalităţi de întârziere; respectiv
- la plata sumei de 1.595.435,59 RON din care: 494.131,58 RON preţ neachitat şi 1.077.377,93 RON penalităţi de întârziere.
Pentru stingerea debitului restant în valoare de 550.649,41 RON la data de 20 decembrie 2010, s-a încheiat între părţile SC M.O.P. SRL (fostă SC T.P. SRL), în calitate de cedent, SC V.R. SRL, în calitate de cesionar şi SC T. SA în calitate de garant, tranzacţia şi convenţia de dare în plată, unde, la Cap. III pct. 1 subpct. 3, reclamanta societate a acceptat în plata datoriei şi bunul „autoturism marca R.” ce constituie obiect al contractului de novaţie din 28 septembrie 2009 încheiat între SC T.I. SRL şi B.S. SRL.
Deşi contractul de leasing avea ca obiect autoturismul în discuţie, avea ca şi utilizator pe SC T.I. SRL, între SC M.O.P. SRL şi SC T.I. SRL exista o înţelegere conform căreia acest autoturism putea fi utilizat de către SC M.O.P. SRL, ratele fiind achitate de către SC M.O.P. SRL direct sau prin SC T. SA, iar drepturile contractului de leasing şi autoturismului puteau fi valorificate de către SC M.O.P. SRL.
Pentru concretizarea acestei tranzacţii şi pentru că atât SC M.O.P. SRL, cât şi SC T.I. SRL nu dispuneau de suma de bani necesară achitării către B.S. SRL a ratelor rămase, s-au înţeles cele 3 părţi SC V.R. SRL, SC M.O.P. SRL şi SC T.I. SRL ca SC V.R. SRL să achite suma respectivă, numai după ce s-a încheiat antecontractul de novaţie între SC M.O.P. SRL şi societatea reclamantă.
SC T.I. SRL a refuzat ulterior respectarea acordului dintre părţi, încasând contravaloarea autoturismului, dar refuzând transmiterea proprietăţii. Mai susţine apelanta că deşi nu s-a materializat în formă scrisă, acordul de voinţă a existat, în baza acestuia facturându-se iniţial SC T.I. SRL şi apoi SC M.O.P. SRL.
Astfel, în data de 23 decembrie 2010, pârâta SC T.I. SRL a emis factura în valoare de 21.883,20 RON, reprezentând valoarea autoturismului marca R. având ca şi cumpărător pe SC V.R. SRL, societatea reclamantă achitând contravaloarea acesteia în data de 23 decembrie 2010 cu ordin de plată.
Ulterior emiterii ei, pârâta SC T.I. SRL a emis o altă factură cu acelaşi număr, dar cu un alt conţinut şi către o altă societate deşi aceasta putea să anuleze această factură, cu respectarea prevederilor legale în materie, însă acest lucru nu s-a întâmplat.
În ce priveşte procesul-verbal de stingere a datoriilor din data de 23 decembrie 2010, el a fost întocmit de către SC T.I. SRL, în contradicţie cu starea de fapt existentă, astfel că nu este valabilă stingerea obligaţiilor, când în realitate apelanta nu datora nicio sumă SC M.O.P. SRL.
În opinia apelantei toate înscrisurile privind presupusa stingere a obligaţiilor au fost întocmite cu rea-credinţă de către SC T.I. SRL, aşa cum rezultă din discuţia avută pe e-mail la data de 13 ianuarie 2011 între d-na O.D. - contabil şef - şi d-na C.P. - contabil şef la grupul de firme SC T. SA, SC M.O.P. SRL şi SC T.P. SRL, având în vedere că pârâta era consiliată de către un avocat, iar reprezentantul societăţii reclamante, nefiind asistat de către un avocat, a semnat procesul-verbal, deşi nu a înţeles semnificaţia juridică a termenilor formulaţi în acest înscris.
Sub acest aspect, a solicitat primei instanţe încuviinţarea dovezii cu martori pentru elucidarea tuturor problemelor ivite în prezentul litigiu, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ce priveşte procedura concilierii directe reglementată de art. 7201 C. proc. civ. a fost totuşi îndeplinită în data de 09 ianuarie 2012 prin trimiterea invitaţiei la conciliere către SC M.O.P. SRL şi către SC T.I. SRL, deşi opinează apelanta în cauza de faţă nu era obligatorie concilierea directă.
Pârâta intimată SC T.I. SRL a formulat întâmpinare prin care solicită instanţei respingerea cererii de recurs cu păstrarea în totalitate a sentinţei recurate nr. 6787/2011 pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 125 din 10 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul reclamantei şi, în consecinţă, a fost anulată sentinţa Tribunalului şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi Tribunal.
S-a reţinut că obiectul prezentei cauze vizează autoturismul marca R., factura fiscală din 23 decembrie 2010 în care se menţiona, în calitate de furnizor pe SC T.I. SRL, iar în calitate de cumpărător pe SC V.R. SRL.
Instanţa de fond, achiesând la susţinerile pârâtei, a reţinut că această factură a fost anulată pentru că nu exista un raport juridic între părţi, motiv pentru care a respins acţiunea vizând obligarea la predarea documentelor originale şi la restituirea contravalorii de 18.836,84 RON ca fiind introduse împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Însă, instanţa de apel a constatat că din actele dosarului, precum şi probaţiunea administrată în primă instanţă nu sunt lămuritoare nici în privinţa cadrului procesual ce se impune a fi stabilit în cauză şi nici în privinţa raporturilor juridice reale existente între părţi, cu atât mai mult cu cât cererile în probaţiune formulate de către reclamantă vizând inclusiv proba testimonială au fost respinse.
Sub acest aspect, instanţa de fond a apreciat că trebuie lămurite raporturile existente între SC V.R. SRL şi SC M.O.P. SRL, pe de o parte, şi reclamantă şi SC T.I. SRL, pe de altă parte, atât în ceea ce priveşte existenţa unor creanţe, cât şi în ceea ce priveşte tranzacţia, convenţia de dare în plată, interpunerea de persoane şi contractul de novaţie la care reclamanta apelantă face referire atât prin acţiunea introductivă, cât şi prin motivele de apel.
S-a constatat că pricina se impune a fi lămurită raportat la dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. voinţa reală a părţilor în ceea ce priveşte modalitatea de utilizare, respectiv plată a autoturismului marca R. ce face obiectul prezentului litigiu, sens în care instanţa poate administra toate mijloacele de probă pe care le consideră utile, concludente şi pertinente, inclusiv proba testimonială în măsura în care apreciază necesar.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că pentru o justă soluţionare a cauzei şi o bună administrare a actului de justiţie, dar şi pentru a nu lipsi părţile de una din căile de atac, se impune a se anula hotărârea primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în baza art. 297 C. proc. civ., prilej cu care prima instanţă va lămuri aspectele anterior arătate, repunându-se în discuţia părţilor calitatea procesual pasivă a SC T.I. SRL după ce instanţa, pe baza probelor administrate, va aprecia că este pe deplin lămurită în ceea ce priveşte obiectul, natura şi cauza relaţiilor dintre părţi.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, pârâta SC T.I. SRL a declarat recurs solicitând admiterea recursului, anularea deciziei recurate şi păstrarea sentinţei Tribunalului ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.
În susţinerea recursului, recurenta arată că instanţa de apel a pronunţat decizia cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., nefiind aplicabile în cauză, întrucât atâta timp cât Tribunalul s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nu poate să se pronunţe în acelaşi timp şi asupra fondului pretenţiilor invocate prin acţiunea introductivă.
Aşa fiind, recurenta arată că nu îşi găseşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., în contextul pronunţării pe o excepţie procesuală de fond, peremptorie şi în acelaşi timp să fie desfiinţată pe motivul că în mod greşit nu s-a intrat în cercetarea fondului cauzei. Procedând în această manieră, recurenta opinează că decizia atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente în cauză, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Referitor la „alegaţiile instanţei de apel” cu privire la încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin neîncuviinţarea probei cu martori, de către Tribunal, în opinia recurentei acestea sunt nefondate, deoarece, în primul rând cererea introductivă a fost respinsă pe temeiul excepţiei calităţii procesuale pasive, şi cum în mod corect s-a stabilit că nu s-a intrat în cercetarea fondului, Tribunalul, legal şi temeinic, nu s-a pronunţat asupra cererii de încuviinţare a probei cu martori.
Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Recurenta invocă ca motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza hotărârii pronunţate cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în speţă dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar fie Ie-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie Ie-a aplicat greşit.
De pildă, instanţa încalcă sau aplică greşit legea atunci când, printre altele, dă o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt. În această ipoteză, hotărârea este greşită nu numai dacă textul de lege este clar şi interpretarea lui greşită este evidentă, dar şi în cazul în care este obscur - ceea ce nu este cazul în speţă - deci susceptibil de interpretare, însă interpretarea dată nu este corectă.
Prealabil analizării motivului de nelegalitate invocat de recurentă, este necesar a vedea ce prevede art. 297 C. proc. civ.
Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ.:
„În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.”
Potrivit textului de lege enunţat, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a anulat sentinţa primei instanţe şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea:
- lămuririi raportat la dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. voinţa reală a părţilor în ceea ce priveşte modalitatea de utilizare, respectiv plată a autoturismului marca R. ce face obiectul prezentului litigiu, sens în care instanţa poate administra toate mijloacele de probă pe care le consideră utile, concludente şi pertinente, inclusiv proba testimonială în măsura în care apreciază necesar.
- iar pentru o justă soluţionare a cauzei şi o bună administrare a actului de justiţie, dar şi pentru a nu lipsi părţile de una din căile de atac, instanţa de apel în mod just şi în rigorile dispoziţiilor legale, a apreciat că se impune anularea hotărârii primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în baza art. 297 C. proc. civ., prilej cu care prima instanţă va lămuri aspectele anterior arătate, repunându-se în discuţia părţilor calitatea procesual pasivă a SC T.I. SRL după ce instanţa, pe baza probelor administrate, va aprecia că este pe deplin lămurită în ceea ce priveşte obiectul, natura şi cauza relaţiilor dintre părţi.
Aceasta întrucât textul menţionat prevede că această măsură poate fi dispusă de instanţa de apel doar în situaţia în care „în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului”.
Instanţa nu cercetează fondul atunci când pronunţă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, omite să se pronunţe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.
Or, în speţă, Tribunalul a soluţionat procesul în temeiul admiterii excepţiei procesuale pasive, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel în decizia sa, fapt ce a condus la concluzia că în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Contrar susţinerilor recurentei, după cum se poate observa, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în raport de caracterul devolutiv al apelului, ceea ce înseamnă că motivul de nelegalitate invocat de recurentă nu este incident în cauză.
Prin urmare, având în vedere că instanţa de apel a purces la soluţionarea cauzei în spiritul dispoziţiilor prevăzute de art. 297 C. proc. civ., Înalta Curte constată că s-au aplicat corect dispoziţiile legale pretins încălcate, situaţie în raport cu care urmează să respingă ca nefondat apelul pârâtei.
De reamintit, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa, cu ocazia analizării dreptului la un proces echitabil şi accesul la justiţie că: „dreptul la justiţie nu este absolut. El se pretează la limitări, pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop” (cauza Tolstoy Miloslovski vs. Regatul Unit, Hotărârea din 13 iulie 1995).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T.I. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 125 din 10 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2580/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2584/2013. Civil → |
|---|
