ICCJ. Decizia nr. 2585/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2585/2013
Dosar nr. 9344/99/2011
Şedinţa publică de la 27 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 385 din 28 februarie 2012, Tribunalul laşi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a V. Bank România SA - Sucursala Iaşi şi a respins acţiunea formulată de D.G.S. şi D.A.I. în contradictoriu cu V. Bank România SA Iaşi, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis acţiunea formulată şi precizată de D.G.S. şi D.A.I. în contradictoriu cu V. Bank România SA; a constatat abuzive clauzele menţionate în convenţia de credit din 22 august 2007: art. 3 lit. d) „Condiţii speciale” privind „data ajustării dobânzii”; art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale privind „comisionul de risc”; a obligat pârâta V. Bank România SA la plata sumei de 2.448,22 CHF, echivalent în RON al sumei de 7.834,3 RON (cursul Băncii Naţionale a României al CHF la data de 17 noiembrie 2010 comision de risc rămas de achitat); a obligat pâârâta V. Bank România SA la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente sumei de 7.834 RON, pentru perioada cuprinsă între momentul promovării cererii de chemare în judecată, 17 noiembrie 2010, până la momentul plăţii efective; a obligat pârâta V. Bank România SA la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Sucursala nu are calitate procesuală pasivă, nefiind parte în contract.
Pe fond, instanţa a constatat că raporturile contractuale dintre părţi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, acestea decurgând dintr-un contract comercial, în care părţi sunt un comerciant şi consumatorii, categorii care sunt definite prin lege.
Clauza contractuală în ceea ce priveşte dobânda vine în contradicţie nu numai cu dispoziţiile legislaţiei invocate, ci şi cu prev. art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ.
Astfel, clauza permite băncii modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii, fără a informa consumatorul, schimbările pe piaţa monetară fiind un indicator generic, insuficient determinat.
Referitor la comisionul de risc, instanţa a reţinut că nu s-a menţionat clar şi precis care este scopul încasării, definiţia din „Condiţiile generale ale convenţiei” este identică în substanţă cu aceea a dobânzii curente, a fost inclus într-un contract standard preformulat, nu a fost negociată direct cu consumatorul ce nu îl poate influenţa.
Tribunalul a reţinut că s-a probat dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorului, fiind imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoştinţe de specialitate a negocia clauzele contestate, nu a fost informat despre preţul final al produsului, creditului acordat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta V. Bank România SA, criticând-o în sensul că, în ceea ce privesc clauzele referitoare la modificarea dobânzii curente şi comisionul de risc, acestea nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv.
Se susţine că instanţa are obligaţia de a aplica prevederile Directivei 93/12/CE în detrimentul dreptului naţional contrar.
Apelanta susţine că, percepute anticipat sau la termen, clauzele referitoare la dobândă, comisioane sau la costuri sunt elemente care formează costul total al creditului, care împreună cu marja de profit a sa (reliefată de o fracţiune din rata dobânzii) formează preţul contractului de credit şi această din urmă componentă esenţială a obiectului contractului de credit de consum.
Redactarea clauzelor convenţiei referitoare la dobândă şi comisionul de risc prin exprimarea adoptată îndeplinesc condiţiile unor clauze clar şi inteligibil exprimate.
Prin decizia nr. 131 din 12 septembrie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul formulat de pârâta V. Bank România SA şi a obligat apelanta să plătească intimatului D.G.S. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:
Clauzele referitoare la dobândă pot constitui obiect al cercetării judecătoreşti şi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, fiind incluse în lista anexă a legii ce cuprinde clauzele considerate ca fiind abuzive - alin. (1) lit. a).
Clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi raportată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului. Consecinţa este aceea că serveşte doar intereselor „comerciantului” fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară sau proporţională scopului urmărit.
Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Potrivit disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard performante sau condiţiile generale de vânzare practicate de comerciant.
Comisionul de risc a creat un dezechilibru între prestaţiile părţilor, acest comision a fost impus fără să se arate în funcţie şi de ce a fost stabilit şi concret, când se produce şi în ce constă, de ce s-a impus aplicarea lui deşi existau şi alte garanţii. În acelaşi sens, de ce nu este rambursabil la finalul creditului, în situaţia neproducerii riscului ce are ca efect îmbogăţirea fără justă cauză a comerciantului şi nici dacă se poate restitui şi în ce condiţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal pârâta V. Bank România SA, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Aplicând greşit dispoziţiile legale incidente, instanţa a ajuns la concluzia că dispoziţiile contracţiile în discuţie se pot încadra în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv, încălcând astfel dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Preţul unui serviciu, aşa cum sunt dobânda şi comisionale percepute de către bancă, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului comunitar.
Odată efectul direct al unei directive deja stabilit, instanţa are obligaţia de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului naţional contrar.
În sensul Directivei 1993/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor facturate.
Clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la disp. art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Prevederea naţională, în acord cu cea comunitară, stabileşte trei condiţii a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu comisionul: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei-credinţe şi prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.
Nîciuna din aceste condiţii nu este îndeplinită în opinia recurentei.
Aplicând greşit dispoziţiile legale incidente şi schimbând natura clauzei în discuţie, instanţa în mod greşit a apreciat că prevederea contractuală ce reglementează dreptul V. Bank de a percepe comisionul de risc ar fi o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, încălcând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În speţă, s-a prevăzut în mod expres că perceperea comisionului se face pentru punerea la dispoziţie a creditului, coeficientul fiind în concret stabilit, sens în care nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzei, cu atât mai mult cu cât nicio normă legală nu interzicea un astfel de comision, până la adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, act normativ care nu este incident în cauză.
Costul creditului suportat de împrumutat este format din două componente: dobânda şi comisionul. Comisionul de risc este un element al preţului creditului.
Perceperea comisionului de risc a fost reglementată şi consimţită contractual de către părţile convenţiei de credit, fără existenţa vreunei constrângeri.
Clauza privind comisionul de risc nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Administrarea riscului este esenţială în contractele de credit, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor se regăseşte într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc.
Aplicând greşit dispoziţiile legale incidente şi schimbând natura clauzei în discuţie, instanţa a apreciat eronat că prevederea contractuală privind ajustarea dobânzii curente ar fi o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, încălcând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Din perspectiva contractului de credit, dobânda reprezintă acea parte a preţului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit şi în funcţie de perioada pentru care acesta este stabilit banca este nevoită să facă anumite cheltuieli.
În cauza de faţă sunt îndeplinite condiţiile excepţionale menţionate în Legea nr. 193/2000, pentru a constata că art. 3 lit. d) din convenţia de credit, în baza căreia rata dobânzii plătibile de către consumatori poate fi modificată de către V. Bank nu este o clauză abuzivă.
Câta vreme posibilitatea ajustării dobânzii este prevăzută în contractul dintre părţi şi deci asumată prin semnarea contractului, nu se poate vorbi de o modificare realizată fără acordul consumatorului.
Prin semnarea contractului, împrumutatul şi-a dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobândă, nefiind vorba de o modificare unilaterală abuzivă, în sensul reglementat de Legea nr. 193/2000.
În cauză, intimaţii D.G.S. şi D.A.O. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
În cadrul dreptului comunitar, aplicabilitatea directă operează diferit în funcţie de tipul actului normativ.
În speţă nu se pune problema efectului direct al Directivei 93/13/CEE, ci se pune problema „efectului indirect” al Directivei, care presupune obligaţia instanţei de judecată de a interpreta dreptul naţional, atât cel anterior transpunerii Directivei, cât şi cel ulterior, în litera şi spiritul Directivei astfel încât să se asigure atingerea obiectivelor actului normativ comunitar.
Pentru o interpretare corectă a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care transpun dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directivă, instanţa trebuie să aibă în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Directiva pleacă de la premisa situaţiei de inferioritate în care se găseşte consumatorul în raport cu comerciantul, iar scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru şi de a garanta că libertatea consumatorilor de a contracta este una reală, efectivă şi nu doar teoretică.
Voinţa legiuitorului european nu a fost să excludă de la controlul de fond al naturii abuzive toate clauzele referitoare la preţul contractului, ci doar să sublinieze faptul că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra caracterului adecvat al preţului sau asupra raportului preţ/calitate în ipoteza în care a fost respectată obligaţia de transparenţă, respectiv clauzele să fie exprimate în mod clar şi inteligibil pentru consumator.
Potrivit dispoziţiilor pct. 1 din Anexa la Directivă, transpus în Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate abuzive „clauzele care au ca obiect sau ca efect autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.
Legiuitorul european a prevăzut în mod expres că acele clauze care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral preţul contractului sunt supuse întotdeauna controlului de fond al naturii abuzive. Pentru contractele încheiate de furnizorii de servicii financiare, legiuitorul european a prevăzut în mod expres şi criteriile pe care trebuie să Ie aibă în vedere instanţa de judecată la stabilirea naturii abuzive,
Potrivit jurispruderiţei C.J.U.E., excluderile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sunt inaplicabile în cazul clauzei de la pct. 3 lit. d) din convenţia de creditare care dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii.
Clauza privind comisionul de risc nu este o clauză exprimată clar şi inteligibil.
În lipsa unei definiţii a acestui comision, distinctă de cea a dobânzii, nu se poate reţine că s-a respectat obligaţia de transparenţă şi că împrumutaţii au avut posibilitatea de a analiza această clauză.
Astfel, pentru acelaşi serviciu - acordarea creditului, se percep două costuri, fără ca distincţia dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar şi inteligibil. Perspectiva din care simpla determinare a preţului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară şi inteligibilă a clauzei referitoare la preţ nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului include ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce trebuie cunoscute de co-contractant, trebuie să fie transparentă, condiţie ce nu e îndeplinită în speţă.
Pe de o parte, clauza privind comisionul de risc nu este o clauză clară şi inteligibilă, iar pe de altă parte dispoziţiile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a constatat caracterul abuziv şi nul absolut al celor două clauze contractuale.
Clauza abuzivă este, în accepţiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, acea clauză înserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor. Conform prescripţiilor legale, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, este necesar ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi să fi încălcat cerinţele bunei-credinţe.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Directiva 13/93/CEE se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.
Directiva pleacă de la premisa situaţiei de inferioritate în care se găseşte consumatorul în raport cu comerciantul, situaţie care îl duce la aderarea Ia contracte stabilite în prealabil şi unilateral de către comercianţi, iar scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru şi de a garanta că profesioniştii nu abuzează de poziţia lor prin impunerea unor clauze contractuale ce prevăd obligaţii excesive pentru consumator, respectiv drepturi excesive pentru comerciant.
Lipsa negocierii directe/individuale cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant, ceea ce atrage imposibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei.
Folosirea contractelor standardizate este permisă de lege şi reprezintă o necesitate practică.
Profesionistul are anumite obligaţii legale precis determinate, în primul rând, o obligaţie de informare corectă şi completă a consumatorului, şi, în al doilea rând, o obligaţie de a nu crea dezechilibre semnificative între drepturile şi obligaţiile părţilor contractuale în defavoarea consumatorului prin acele clauze contractuale pe care nu le-a negociat în mod direct şi individual cu acesta.
Profesionistul este cel care trebuie să dovedească faptul că a existat în mod efectiv o negociere între părţi cu privire la existenţa şi conţinutul clauzei contractuale.
Acceptarea unei oferte stabilite unilateral de comerciant nu echivalează cu o negociere a clauzelor contractuale.
În ceea ce priveşte comisionul de risc, în convenţia de credit, după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, nu există o definiţie a acestui comision, nu sunt precizate rolul, funcţiile sau criteriile de determinare a acestui comision, ce reprezintă, ce riscuri este menit să acopere în ce condiţii poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision, de ce nu se restituie total sau parţial în cazul îndeplinirii întocmai a obligaţiilor contractuale de către împrumutaţi.
Dezechilibrul este evident întrucât convenţia de creditare nu prevede posibilitatea restituirii comisionului de risc, în totalitate sau parţial, în situaţia în care împrumutaţii îşi îndeplinesc întocmai obligaţiile asumate şi nu se produce niciun risc pe parcursul derulării convenţiei de creditare.
Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a apreciat ca fiind abuzive clauzele privind ajustarea dobânzii şi comisionul de risc.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGlI
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta V. Bank România SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 131 din 12 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi D.A.O. şi D.G.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2584/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2586/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
