ICCJ. Decizia nr. 2656/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2656/2013
Dosar nr. 7818/1/2012
Şedinţa publică din 16 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 5843 din 1 octombrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva deciziei nr. 108 din 11 decembrie 2000 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că:
1. Potrivit art. 1 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/2006, modificată prin H.G. nr. 11/1997, „imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun".
Norma enunţată consacră, aşadar, cu valoare de principiu, calea dreptului comun pentru restituirea imobilelor ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, ca lege specială de reparaţie.
Cum la data promovării acţiunii în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu - 21 iulie 1997, era în vigoare Legea specială de reparaţie nr. 112/1995, în mod corect instanţa de apel a făcut trimitere la art. 1 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, pentru a justifica admisibilitatea demersului judiciar al reclamanţilor pe dreptul comun.
Astfel, din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 rezultă că intră în domeniul de reglementare al acestei legi imobilele cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului cu titlu.
per a contrario, nevalabilitatea titlului de preluare al statului exclude, de plano, apartenenţa imobilului la domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, în speţă, nici nu mai are relevanţă destinaţia imobilului litigios la data preluării, pentru că atâta timp cât titlul statului nu este unul valabil, potrivit celor ce se vor arăta în analiza celui de-al doilea motiv de recurs, imobilul nu intra în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi, pe cale de consecinţă, putea face obiectul cererii de restituire pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun, aşa cum prevăd dispoziţiile normative la care a făcut trimitere instanţa de apel.
În contextul arătat, au devenit inutil de analizat criticile propriu-zise referitoare la destinaţia imobilului litigios la data preluării de către stat.
De altfel, ipoteza susţinută de recurentă, aceea că imobilul litigios avea o altă destinaţie decât cea de locuinţă la data preluării, şi anume restaurant, este tot un argument în sensul exceptării bunului de la domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995, care viza numai locuinţele, aşa încât concluzia trasă de recurentă, în sensul că, faţă de destinaţia de restaurant a bunului la data preluării, nu ar fi incidente prevederile art. 1 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, este greşită.
Aşa cum s-a arătat deja, prevederile menţionate consacră calea dreptului comun pentru restituirea imobilelor ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, or tocmai în acest sens s-a reţinut incidenţa lor în cauză de către instanţa de apel, respectiv pentru a sublinia admisibilitatea căii procedurale alese de reclamanţi, cât timp imobilul revendicat nu intra în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, criticile prin care se contestă incidenţa în cauză a art. 1 alin. (5) din Normele metodologice ale Legii nr. 112/1995 nu sunt fondate.
2. Nici criticile prin care se susţine că preluarea imobilului litigios a fost făcută cu titlu valabil nu sunt fondate.
Este adevărat că din cuprinsul deciziei de preluare nr. 66 din 21 septembrie 1951 a fostului Sfat Popular al oraşului Tg. Ocna (Dosar nr. 784/2000 Trib. Bacău) rezultă că temeiul preluării imobilelor la care aceasta se referă, printre care şi cel litigios, este Decretul nr. 111/1951, mai exact art. 1 lit. d) din acest decret, ipoteza bunurilor fără stăpân.
Contrar însă susţinerilor recurentei, Decretul nr. 111/1951 nu poate constitui titlu valabil pentru stat în ceea ce priveşte imobilul litigios, faţă de nerespectarea la preluare a condiţiilor acestui act normativ.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951, intrau sub incidenţa acestui act normativ „bunurile fără stăpân, precum şi cele considerate abandonate prin efectul unor legi sau decrete".
Prin bunuri fără stăpân în sensul Decretului nr. 111/1951 şi al Instrucţiunilor de aplicare nr. 6491 din 27 iulie 1951 ale Ministerului Finanţelor, se înţelegeau acele bunuri asupra cărora nu s-au făcut, în termen de 1 an, acte de administrare sau de conservare, iar titularul lor era necunoscut sau absent. Instrucţiunile nr. 6491/1951 ale Ministerului Finanţelor, date în aplicarea Decretului nr. 111/1951, precizau şi că termenul de 1 an curgea de la data ultimului act de conservare sau administrare, iar în caz contrar de la data înregistrării procesului-verbal întocmit de organul financiar, prin care se constata că bunul a fost părăsit. De asemenea, precizau că trecerea unui imobil în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 111/1951 se pronunţa de instanţa de judecată a locului situării imobilului, iar titlul în baza căruia opera această trecere era hotărârea judecătorească.
Cu alte cuvinte, titlul de proprietate al statului cu privire la bunurile ce intrau sub incidenţa art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 îl constituia hotărârea judecătorească definitivă, or, în cauză, nu există o asemenea hotărâre judecătorească.
Nefiind astfel respectate înseşi condiţiile prevăzute de Decretul nr. 111/1951, rezultă că statul nu deţine un titlu valid de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care condiţionează valabilitatea titlului statului asupra imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de respectarea legilor în vigoare, a Constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care România este parte la data preluării.
De altfel, raportat la textul susmenţionat, chiar dacă preluarea imobilului litigios s-ar fi făcut cu respectarea condiţiilor Decretului nr. 111/1951, tot nu s-ar putea reţine că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, deoarece Decretul nr. 111/1951 a fost neconstituţional în raport cu Constituţia din 1948, sub imperiul căruia a fost adoptat, care prin art. 8 recunoştea şi garanta proprietatea particulară; este evident că un act normativ care prevedea trecerea unui bun proprietate privată în patrimoniul statului pentru că nu fuseseră efectuate acte de administrare timp de un an - ignorându-se şi caracterul perpetuu al proprietăţii - era contrar acestui principiu constituţional, cu consecinţa că el nu poate constitui un titlu valabil pentru stat.
3. în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, raportat la temeiul juridic al cererii introductive de instanţă - art. 480 C. civ. şi la data formulării acţiunii - 21 iulie 1997, acestea nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei, cum greşit pretinde recurenta.
Astfel, unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivităţii legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute.
Acest principiu are o consacrare constituţională şi civilă, fiind prevăzut atât de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, cât şi de art. 1 C. civ..
Raportat la acest principiu, cât timp sesizarea instanţei a avut loc anterior intrării în vigoare a legii speciale, respectiv la data de 21 iulie 1997, când dispoziţiile în materie de revendicare, în vigoare la acel moment, erau cele C. civ. - art. 480, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii este guvernată de dispoziţiile de drept comun ale art. 480 C. civ., corect avute în vedere în soluţionarea fondului de instanţele anterioare, care au procedat la compararea titlurilor părţilor.
A admite teza susţinută de recurentă, în sensul aplicării Legii nr. 10/2001 acţiunii în revendicare de drept comun promovate înainte de intrarea sa în vigoare, ar însemna să se încalce principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute. Aplicarea legii civile noi la situaţii juridice anterioare adoptării ei nu este posibilă decât dacă aceasta se prevede expres în legea nouă, or art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 46 alin. (1) după republicarea legii, nu se constituie într-o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii civile noi.
Potrivit textului enunţat, prevederile Legii nr. 10/2001 „sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".
Sensul acestei norme este acela că, în favoarea persoanelor îndreptăţite care au iniţiat un demers judiciar înainte de intrarea în vigoare a legii speciale, s-a instituit un drept de opţiune între calea legii speciale şi calea dreptului comun pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv de stat. În exercitarea acestui drept de opţiune, persoanele îndreptăţite pot fie să continue acţiunea de drept comun promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care însă rămâne supusă dispoziţiilor legale în vigoare la data promovării sale, fie să renunţe la judecarea ei sau să ceară să fie suspendată pentru a parcurge procedura legii speciale.
În speţă, reclamanţii şi-au manifestat voinţa de a se continua judecata acţiunii de drept comun promovate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, scop în care au cerut şi obţinut repunerea cauzei pe rol după suspendarea dispusă în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în etapa procesuală a recursului, tot la cererea lor, astfel că instanţa de judecată nu poate soluţiona cauza în baza unui alt temei de drept decât cel cu care a fost investită, întrucât ar încălca principiul disponibilităţii, conform căruia judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi în limitele învestirii, precum şi principiul neretroactivităţii legii mai sus amintit.
Împotriva acestei decizii SC M. SA a formulat contestaţie în anulare, cererea fiind înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 6 decembrie 2012, contestatoarea arătând că „motivele contestaţiei le vom formula după ce vom lua la cunoştinţă de motivarea hotărârii formulate în recurs".
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că decizia contestată a fost redactată la data de 24 octombrie 2012, în circuitul extern al dosarului fiind evidenţiată în sistemul ECRIS data de 30 octombrie 2012 (Dosar nr. 7818/1/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă) şi cu începere de la această dată orice parte interesată putea lua cunoştinţă de motivarea hotărârii.
Cum până la data de 16 mai 2012, data judecării cauzei, contestatorul nu a depus motivele pe care se întemeiază, contestaţia în anulare va fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare împotriva deciziei civile nr. 5843 din 1 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de contestatoarea SC M. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2655/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2657/2013. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
