ICCJ. Decizia nr. 2808/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2808/2013
Dosar nr. 5102/99/2011*
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 5102/99/2011, prin declinare de competenţă de Ia Judecătoria Iaşi, urmare a sentinţei civile nr. 4328 din 01 martie 2011 (Dosar nr. 32277/245/2010) reclamanţii G.P.L. şi G.M.A., au solicitat în contradictoriu cu pârâta V. Bank România SA constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în convenţia de credit din 23 februarie 2007 la art. 3 lit. d) din „Condiţiile Speciale”, art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia din „Condiţii Generale” ale convenţiei, art. 8 lit. c) şi d) din „Condiţii Generale” ale convenţiei, art. 10.1 şi art. 10.2 din „Condiţii Generale” ale convenţiei, art. 5 lit. a) din „Condiţii Speciale” ale convenitei, art. 3 pct. 5 din „Condiţiile Generale” ale convenţiei, obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract, să se constate că până la data formulării acţiunii reclamanţii au achitat suma de 2.214,48 CHF (în echivalent în RON 7.042,04 RON) reprezentând comision de risc în baza unei clauze lovite de nulitate absolută, restituirea sumei de 7.042,04 RON şi, în subsidiar, compensaţia până la concurenţa acestei sume.
Prin sentinţa nr. 1026 din 12 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-a respins excepţia inadmisibilităţii, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii G.P.L. şi G.M.A. în contradictoriu cu pârâta V. Bank România SA, s-a constatat nulitatea clauzelor menţionate la art. 3 lit. d) privind „data ajustării dobânzii”, art. 8.1. lit. a) liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) şi d) privind „scandenţa anticipată”, art. 5 lit. a) şi art. 3.5. Secţiunea 3 „costuri” privind „comisionul de risc”, art. 10.1, art. 102 privind „costurile suplimentare”; s-a dispus obligarea pârâtei la eliminarea acestor claute din convenţia de credit din 23 februarie 2007, precum şi la restituirea sumei de 1.807,14 CHF către reclamanţi; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru suma de 407,34 CHF achitată cu titlu de comision de risc şi s-a respins cererea de restituire a acestei sume; s-a respins cererea privind constatarea compensaţiei şi, totodată, şi cererea privind cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel V. Bank România SA.
Prin decizia nr. 25/2012 din 05 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de V. Bank România SA şi V. Bank România SA - Sucursala Iaşi şi a fost schimbată sentinţa atacată în parte, în sensul că au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii clauzelor cuprinse în convenţia de credit din 23 februarie 2007 menţionate la: art. 3 lit. d) din „Condiţiile speciale”, privind data ajustării dobânzii; art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia lit. c) şi d) din „Condiţiile generale” privind scadenţa anticipată şi art. 10.1, art. 10.2 din „Condiţiile generale” privind costurile suplimentare, fiind păstrate restul disopziţiilor hotărârii.
Pentru a pronunţa această decizia instanţa de apel a reţinut că prin actul adiţional din 13 ianuarie 2012 a fost eliminat comisionul de risc contestat în cauză, fiind însă menţinute celelalte clauze considerate abuzive de către reclamanţi (clauza privind data ajustării dobânzii, clauza privind scadenţa anticipată şi clauza privind costurile suplimentare).
Având în vedere voinţa reclamanţilor şi a băncii pârâte exprimate prin actul adiţional, instanţa a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea nulităţii clauzelor privind data ajustării dobânzii, scadenţa anticipată şi costurile suplimentare, clauze menţinute prin actul adiţional din 13 ianuarie 2012 şi a păstrat dispoziţia privind constatarea nulităţii clauzei referitoare la comisionul de risc.
În ce priveşte această clauză, instanţa nu a primit susţinerile apelantelor potrivit cu care perceperea comisionului de risc nu este abuzivă.
Instanţa reţinut că banca nu a negociat cu reclamanţii această clauză, ea făcând parte dintr-un contract standard prefomulat, nu a oferit o justificare cu privire Ia perceperea lui, neputând fi verificată funcţia şi destinaţia acestuia şi că, raportat Ia cuantumul acestuia (0,10%) şi la împrejurarea că executarea obligaţiei de rambursare a creditului a fost garantată prin constituirea unei ipoteci de rangul 2 asupra unui imobil, există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Curtea nu a primit criticile apelantelor referitoare la faptul că este exclusă verificării din perspectiva caracterului abuziv clauza privind comisionul de risc întrucât face parte din preţul contractului şi nu a produs nici un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor.
Art. 4 alin. (8) din Legea nr. Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2), faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.
Instanţa constată că nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13/CEE nu exclud automat şi nediferenţiat de Ia controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, făcând referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb şi la necesitatea exprimării în mod clar şi inteligibil a clauzei referitoare la preţ.
În speţă, din modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5 din secţiunea 3 intitulată „costuri” din „Condiţiile generale”), şi anume acel comision perceput pentru punerea Ia dispoziţie a creditului (dar şi din lipsa oricăror alte informări, justificări cu privire Ia perceperea acestui comision) rezultă că definiţia sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru acelaşi serviciu se percep două costuri, fără a se face distincţie între ele într-un mod clar şi inteligibil, cum prevede dispoziţia comunitară, precum şi legea de transpunere a acesteia.
În ceea ce priveşte negocierea cu consumatorii a clauzei contestate, Curtea a observat că deşi sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanţă şi nici în apel nu s-a probat negocierea lui directă, contrar celor afirmate de apelante. Simpla semnare a contractului nu are semnificaţia negocierii acestei clauze.
Potrivit dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi.
Faptul că pârâta a înmânat reclamanţilor un exemplar al contractului de credit nu are semnificaţia negocierii clauzelor cuprinse în convenţie, astfel că susţinerile privitoare la negocierea comisionului de risc au fost considerate vădit nefondate şi au fost respinse ca atare.
Instanţa constată că acest comision nu este definit nici în condiţiile generale şi nici în condiţiile speciale ale convenţiei de credit, neputând fi verificată destinaţia şi funcţia acestuia.
Instanţa a respins şi critica privind imposibilitatea restituirii comisionului de risc faţă de caracterul succesiv al prestaţiilor, având în vedere caracterul nedatorat al plăţii acestui comision în perioada 15 martie 2007 - 15 octombrie 2007.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta V. Bank România SA solicitând în principal modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei procedurii concilierii prealabile, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de G.P.L. şi G.M.A. ca inadmisibilă; în subsidiar, în măsura în care instanţa ar trece peste excepţia sus-menţionată, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii ca netemeinice a celor dispuse de instanţa de apel în privinţa: declarării nulităţii absolute a art. 5 lit. a) privind comisionul de risc şi a restituirii sumei de 1.807,14 CHF, reprezentând comision de risc achitat de intimaţi cu obligarea acestora Ia plata cheltuielilor de judecată provocate de prezentul demers procedural.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta, reluând în bună măsură criticile din apel, a susţinut că excepţia lipsei procedurii concilierii prealabile este o excepţie absolută şi peremptorie, care tinde la respingerea acţiunii ca inadmisibilă, fără a fi nevoie de a intra în cercetarea fondului cauzei. Această excepţie poate fi invocată oricând în cursul procesului, inclusiv în recurs.
Raportat la obiectul acţiunii introduse de reclamanţi (anularea unor clauze din convenţia de credit, restituirea unor sume de bani achitate în baza acesteia), recurenta a susţinut că litigiul este unul comercial, evaluabil în bani. În consecinţă, reclamanţii aveau obligaţia, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, să efectueze procedura concilierii directe, în modalitatea şi termenele reglementate de art. 7201 C. proc. civ.
În condiţiile în care intimaţii nu au depus niciun înscris, demersul lor nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., referitoare Ia obligaţia acestora de a depune împreună cu convocarea Ia conciliere, toate actele doveditoare pe care se sprijină pretenţiile lor.
Pentru aceste argumente, în opinia recurentei, se impune modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii excepţiei lipsei procedurii concilierii prealabile şi respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.
Pe fondul recursului, pârâta a reluat susţinerile din apel afirmând că clauza în discuţie (referitoare la comisionul de risc) nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv.
Preţul unui serviciu nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, iar interpretarea contrară contravine dreptului comunitar, mai precis efectului direct al unei directive, instanţa având obligaţia de a aplica prevederile Directivei, în detrimentul dreptului naţional contrar. În această situaţie, instanţa trebuie să dea prioritate textului mult mai clar al Directivei, care instituie obligaţia ca clauzele privitoare la preţul unui serviciu (dobânda şi comisioanele în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.
În opinia recurentei, în cauza de faţă, redactarea clauzei este clară, iar instanţa trebuia să aplice prevederile art. 4 alin (5) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.
Instanţa, însă, în contradicţie cu reglementarea comunitară a procedat în mod nelegal la cercetarea caracterului pretins abuziv. Clauza analizată, în opinia recurentei, nu poate fi considerată abuzivă nici prin raportare strict la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nefiind îndeplinite cele trei condiţii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credinţe; prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.
Recurenta a mai susţinut că s-a creat o confuzie între comisionul de risc şi garanţia reală imobiliară, iar acest comision nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi găsind că o parte dintre acestea sunt întemeiate, va admite recursul pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, se constată că această procedură prealabilă nu trebuia parcursă de reclamanţi, având în vedere izvorul de drept invocat, respectiv Legea nr. 193/2000. În consecinţă, critica formulată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., va fi respinsă.
În ceea ce priveşte ce priveşte fondul criticilor formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt întemeiate.
Întrucât se solicită anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar şi pentru o judecată unitară în cauză, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, ci se vor expune considerentele care au determinat pronunţarea prezentei soluţii.
Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”, iar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune: „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”
Prin urmare, art. 1 al legii prevede cele două obligaţii ce incumbă comercianţilor în contractele cu consumatorii. Aceste două obligaţii sunt: o obligaţie pozitivă de transparenţă şi una negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Obligaţia de a nu stipula clauze abuzive, reglementată prin art. 1, este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.
Textele mai sus citate stabilesc aşadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale:
- caracterul transparent;
- caracterul negociat;
- existenţa dezechilibrului semnificativ.
Pentru a se putea face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu adecvat.
În cauză se observă însă, în primul rând, că instanţa de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente şi utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanţii au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în „Condiţiile speciale” ca elemente esenţiale ale contractului. În plus, nu s-a probat avizarea de către Banca Naţională a României a Condiţiilor generale de creditare.
În al doilea rând, în cauză se impune efectuarea şi a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului.
Astfel, instanţa de apel se mărgineşte la a enunţa existenţa unui dezechilibru contractual în convenţia încheiată de reclamanţi cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale, în lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, şi care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunţa o soluţie legală în cauză,
Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.
Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanţii numesc dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamanţilor a unor sume de bani pentru o perioadă de 25 de ani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
În cadrul contractelor, această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual, dar şi obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă - un împrumut în valoare de 51.302 CHF - ce urmează a fi achitată într-un termen de 25 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
Pe lângă obligaţiile directe asumate de către cele două părţi ale unei convenţii de credit, există şi o serie întreagă obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun Ia dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împtumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi.
În ai treilea rând, faţă de domeniul stric specializat - riscul în contractele bancare - în care nu există experţi autorizaţi, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.
În fond, după casare, instanţa de apel va cerceta conţinutul clauzelor a căror anulare se solicită şi din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înţelegerea lor nefiind necesare cunoştinţe de specialitate.
Se va avea în vedere că obligaţia de transparenţă vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.
Această obligaţie nu trebuie însă absolutizată. Obligaţia de transparenţă nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului şi nici nu trebuie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.
Totodată, în fond, după casare, instanţa va avea în vedere şi dispoziţiile art. 7207 C. proc. civ. referitoare la soluţionarea procesului, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.
În concluzie, pentru toate considerentele reţinute, conform art. 314 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta V. Bank România SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 25/2012 din 05 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta V. Bank România SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 25/2012 din 05 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2678/2013. Civil. Hotarâre care sa tina loc... | ICCJ. Decizia nr. 2856/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
