ICCJ. Decizia nr. 2874/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2874/2013
Dosar nr. 14995/83/2011
Şedinţa publică de Ia 28 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 02 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a ll-a civilă, sub nr. 14995/63/2011, reclamanta T. SA Bucureşti a chemat în judecata pe pârâta SC C.E.C. SA Craiova solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să oblige pe pârâtă la plata sumei de 2.271.911,38 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere aferente sumelor neplătite Ia termenele scadente stabilite contractual pentru facturile emise de reclamantă urmare a prestării serviciilor convenite contractual.
Prin sentinţa nr. 223 din 29 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. 14995/63/2011, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta T. SA Bucureşti şi a fost obligată pârâta SC C.E.C. SA Craiova la plata sumei de 1.948.534 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 25.701 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:
Între părţi s-au încheiat două contracte, respectiv convenţia de asumare a responsabilităţii echilibrării din 29 iunie 2005, modificată prin actele adiţionale nr. 1 şi 2, şi contractul pentru prestarea serviciului de transport, a serviciilor de sistem şi serviciilor prestate de operatorul comercial participanţilor la piaţa en-gros de energie electrică din 21 decembrie 2007, modificat prin actele adiţionale nr. 1 şi 2.
Reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate - acest fapt nefiind contestat de pârâtă - şi a emis facturi fiscale care nu au fost achitate de pârâtă în termenele prevăzute de art. 4.5 raportat la art. 28 din convenţia din 29 iunie 2005, respectiv art. 4 raportat la art. 5 şi urm. din contractul nr. din 21 decembrie 2007, astfel că reclamanta a calculat penalităţi de întârziere conform art. 32 din contractul din 29 iunie 2005 şi art. 9 din contractul din 21 decembrie 2007 şi a emis facturi fiscale pe care Ie-a comunicat pârâtei.
Deşi reclamanta a calculat penalităţi în sumă totală de 2.271.911 RON, prima instanţă a constatat, din raportul de expertiză contabilă din 11 mai 2012, corectat de instanţă, că valoarea acestora este de 1.946.534 RON. Corecţia instanţei a vizat adăugarea sumei de 39.794 RON la valoarea de 1.906.740 RON, stabilită de expert, cu motivarea că, în mod eronat, expertul a stabilit scadenţa facturii din 12 februarie 2010 la data de 09 martie 2010, scadenţa corectă fiind 05 martie 2010.
S-a mai avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 989 C. civ., în vigoare la data faptelor, „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” şi că, potrivit dispoziţiilor art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligaţiei, în caz contrar având dreptul la dezdăunări.
S-a reţinut că, potrivit art. 1088 C. civ., „clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”, iar conform dispoziţiilor art. 1089 C. civ., clauza penală este o compensaţie a daunelor interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei”.
În cauză, în contractele încheiate, s-a constatat că părţile au inserat clauze penale, conform cărora, pentru întârzierea la plata facturilor, pârâta datorează penalităţi de întârziere „corespunzătoare ca procent dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor către bugetul de stat, pentru fiecare zi de întârziere de la data scadenţei, până în ziua plăţii (exclusiv)” - art. 32 din convenţia din 29 iunie 2005, respectiv art. 9 din contractul din 21 decembrie 2007.
Susţinerea pârâtei privind intervenţia compensaţiei legale nu a fost primită de prima instanţă, din înscrisurile depuse la dosar aceasta reţinând că, într-adevăr, pârâta a propus circuite de compensare, acceptate în parte de către reclamantă, însă pentru cele neacceptate n-a constatat că pârâta nu a făcut dovada unor creanţe exigibile la data propunerii de compensare, deşi sarcina probei îi revenea, astfel că nu a făcut dovada întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 1143 - 1153 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâta SC C.E.O. SA Turceni, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelanta a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a reţinut greşit că refuzul reclamantei de compensare a fost justificat de lipsa dovezilor privind existenţa unor creanţe exigibile la data propunerii compensării, fără a avea în vedere că încercările de compensare au fost refuzate de către reclamantă fără motiv, cu ignorarea contractelor încheiate, care prevedeau această modalitate de plată.
A solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
La data de 05 septembrie 2012, intimata reclamanta T. SA Bucureşti a depus o întâmpinare Ia dosar, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Intimata a precizat că prevederile contractuale îi conferă dreptul de a percepe penalităţi de întârziere, începând cu prima zi după data scadenţei, inclusiv pentru facturile achitate prin procedura compensării, în condiţiile în care compensarea a fost efectuată după expirarea termenului scadent al debitului principal compensat.
A arătat că, astfel cum rezultă din corespondenţa comercială a părţilor, debitoarea a solicitat compensarea datoriilor proprii, scadente, cu datorii neexigibile ale creditoarei faţă de debitoare, aspect care nu poate constitui o cauză exoneratoare de calcul penalităţilor de întârziere aferente zilelor de depăşire a termenului contractual pentru achitarea plăţilor datorate pentru servicii deja efectuate, după cum nu poate constitui nici temei pentru invocarea unei culpe a aceleiaşi creditoare.
A precizat că a acceptat acele circuite de compensare propuse de pârâtă care aveau ca obiect debite cu termen scadent apropiat şi că este lipsit de importanţă faptul că cererea de compensare a fost iniţiată de pârâtă în termenul scadent contractual, câtă vreme viza debite ale reclamantei nescadente la data iniţierii circuitului de compensare.
În continuarea motivării întâmpinării, intimata a susţinut că apelanta nu s-a prezentat la concilierea directă Ia care a fost convocată, că sunt tendenţioase şi nerelevante în privinţa existenţei creanţei în patrimoniul reclamantei criticile pârâtei, formulate cu prilejul judecării cauzei la prima instanţă, privind lipsa elementelor formale ale rapoartelor de penalităţi emise de creditoare, cum sunt ştampila unităţii, lipsa numerotării etc., în condiţiile în care aceste rapoarte constituie anexe ale facturilor fiscale având ca obiect penalităţile de întârziere emise de reclamantă, facturi care poartă ştampila unităţii. În acest context, a învederat că a respectat prevederile art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 şi că, potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (6) din acelaşi act normativ, „semnarea şi ştampilarea facturilor nu sunt obligatorii”.
Referitor la înscrisurile depuse de către apelantă la instanţa de fond, a arătat că cele existente în anexele nr. 3 şi 4 ale întâmpinării sunt identice cu cele depuse deja de către reclamantă, iar înscrisurile din anexa nr. 1 a întâmpinării se referă la circuite de compensare care aveau ca obiect debite cu termen scadent apropiat, acceptate deja de către reclamantă.
În privinţa adresei din 23 decembrie 2009, din care rezultă că a refuzat să achite facturile din 21 septembrie 2009, din 03 noiembrie 2009 şi din 08 septembrie 2009, deşi a contestat practic doar o parte a sumelor pentru care au fost emise facturile refuzate Ia plată, a învederat că se înscrie în aceeaşi atitudine a pârâtei de a refuza nejustificat plata facturilor emise în sarcina ei de reclamantă, iar referitor la factura din 08 septembrie 2009 a subliniat că reclamanta a procedat la stornarea sumei de 195.267,87 RON, prin emiterea facturii din 04 septembrie 2009, aspect ce rezultă în mod clar din anexele acesteia.
A mai precizat că adresa din 28 octombrie 2010, emisă de pârâtă, confirmă nu doar efectuarea cu întârziere a plăţii debitelor principale, ci şi cunoaşterea cuprinsului clauzelor privind perceperea de penalităţi de întârziere.
Referindu-se la aceeaşi întâmpinare depusă Ia instanţa de fond, a susţinut că din cuprinsul ei rezultă că pârâta fluctuează între a recunoaşte, în parte, existenţa unei creanţe în favoarea reclamantei şi a nega existenţa întregii creanţe a reclamantei. A mai arătat că pe linia relei-credinţe a pârâtei se înscriu adresele din 10 februarie 2010, prin care aceasta recunoaşte o parte a penalităţii de întârziere datorată reclamantei, respectiv suma de 10.138,29 RON, şi din 08 martie 2010, prin care pârâta susţine că suma menţionată anterior este necuvenită.
Prin decizia nr. 128 din 19 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a ll-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC C.E.O. SA împotriva sentinţei nr. 223 din 29 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. 14995/63/2011, în contradictoriu cu reclamanta T. SA Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Compensaţia, ca mod de stingere a obligaţiilor reciproce, reglementată de art. 1143 şi urm. din vechiul C. civ., operează în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 1144 şi urm. din acelaşi Cod.
Referitor la condiţiile ce trebuie respectate pentru a opera compensarea, art. 1145 din vechiul C. civ. prevede că aceasta nu are loc decât între două datorii care, deopotrivă, au ca obiect o sumă de bani şi care sunt, totodată, ambele lichide şi exigibile.
Date fiind dispoziţiile legale menţionate anterior, se constată că prima instanţă a reţinut corect că, din moment ce apelanta pârâtă a făcut dovada existenţei unor creanţe exigibile la data propunerii anumitor circuite de compensare, intimata reclamantă a fost îndreptăţită să refuze stingerea obligaţiilor reciproce prin compensare.
Chiar dacă, prin contractele încheiate de părţi, s-a prevăzut compensaţia ca mijloc de stingere a obligaţiilor reciproce, de vreme ce cererea de compensare iniţiată de către apelanta pârâtă în termenul scadent contractual viza debite ale intimatei reclamante care nu erau scadente la data iniţierii circuitului de compensare, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse Ia dosar, din raportul de expertiză contabilă judiciară, întocmit Ia prima instanţă şi din suplimentul la raport, este justificată reţinerea primei instanţe potrivit căreia pârâta nu poate fi exonerată de plata penalităţilor de întârziere.
În speţă, întrucât obiectul obligaţiei s-a stins prin plată, însă după scadenţă subzistă obligarea la plata penalităţilor, conform art. 32 din actul adiţional la convenţia din 29 iunie 2005 şi art. 9 din contractul din 21 decembrie 2007.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.E.O. SA Târgu Jiu, aducându-i următoarele critici:
Între cele două părţi au fost încheiate două contracte, respectiv contractul din 29 iunie 2005 şi contractul din 21 decembrie 2007, din cuprinsul ambelor contracte rezultând că părţile au convenit, ca o modalitate de plată, compensaţia, stabilindu-se că pot fi stinse orice fel de obligaţii, indiferent că au izvor contractual sau extracontractual.
Prin urmare, consideră recurenta-pârâtă, ea nu are nicio vină în întârzierea Ia plată, deoarece a propus reclamantei mai multe circuite de compensare, însă aceasta a refuzat, în mod nejustificat.
Recurenta susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere şi susţinerile sale, pronunţând astfel o hotărâre nelegală cu privire la obligaţia de compensare reciprocă a datoriilor.
Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La data de 20 septembrie 2013 intimata reclamantă T. SA Bucureşti a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Deşi recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, în fapt criticile formulate vizează temeinicia hotărârii recurate, recurenta nearătând în ce constă eventuala interpretare greşită a legii sau lipsa de temei legal a hotărârii.
Pe de o parte, instanţa de apel a arătat, în mod clar, că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1145 din vechiul C. civ. pentru a opera compensarea, recurenta invocând compensarea cu datorii care nu erau ajunse la scadenţă, sub acest aspect hotărârea recurată fiind legală, iar pe de altă parte, în calea de atac a recursului decizia recurată nu mai poate fi analizată sub aspectul temeiniciei, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C.E.O. SA Târgu Jiu împotriva deciziei nr. 128 din 19 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a Il-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2862/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3094/2013. Civil → |
|---|
