ICCJ. Decizia nr. 2817/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2817/2013
Dosar nr. 1581/44/2009
Şedinţa publică din 23 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 14 aprilie 2004, reclamantele P.I.A.A.P. şi V.V.G.D., au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Brăila şi Primarul municipiului Brăila, solicitând anularea dispoziţiei din 18 martie 2004 emisă de primar şi obligarea pârâţilor la emiterea unei noi dispoziţii, prin care să le restituie în natură imobilul situat în Brăila, format din teren în suprafaţă de 320 mp. Ulterior, reclamantele şi-au modificat acţiunea, solicitând instanţei ca, în cazul în care nu li se va restitui în natură imobilul susmenţionat, să li se restituie terenul situat în Brăila.
Prin sentinţa civilă nr. 544 din 23 noiembrie 2004, Tribunalul Brăila, secţia civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantelor.
În fapt, s-a reţinut că reclamantele sunt fiicele şi moştenitoarele defunctului P.G., care la data de 01 octombrie 1949 a cumpărat terenul.
La cererea numitului P.G., s-a aprobat ca în schimbul terenului să i se dea terenul situat în Brăila.
Reclamantele nu au fost în măsură să prezinte documentele doveditoare cu privire la acest schimb, depunând la dosar adresa din 13 iulie 2004 emisă de Direcţia Judeţeană Galaţi a Arhivelor Naţionale, prin care li s-a adus la cunoştinţă că în evidenţele deţinute de instituţie nu figurează decizia referitoare la schimbul de teren.
În atare situaţie de fapt, în mod corect s-a emis dispoziţia de respingere a notificării, nefăcându-se dovada că autorul reclamantelor ar fi fost proprietarul imobilului notificat şi că acesta ar fi fost preluat abuziv de stat.
În ceea ce priveşte terenul, reclamantele nu au făcut dovada că acesta a intrat fără drept în posesia pârâţilor şi nici nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 343 din 28 februarie 2005, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor.
Instanţa a considerat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 1405 şi art. 1406 C. civ. şi că schimbul a fost perfect valabil, respectiv că reclamantele şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 în privinţa imobilului. S-a constatat că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, întrucât a fost atribuit unei alte persoane conform Legii nr. 42/1991, nemaifiind liber.
Prin decizia civilă nr. 7324 din 21 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul reclamantelor, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare.
Ieşirea din patrimoniul unităţii deţinătoare a imobilului solicitat de către reclamante face imposibilă restituirea în natură a acestuia către acestea. Nelegalitatea atribuirii terenului în litigiu unei alte persoane a format obiectul unei alte judecăţi, în care s-a stabilit în mod irevocabil că la emiterea ordinului nu s-a încălcat vreo dispoziţie legală.
Înalta Curte a constatat că o altă chestiune invocată de către reclamante nu a fost lămurită, respectiv dacă terenul pentru care reclamantele au formulat notificare se suprapune, în tot sau în parte, cu terenul pentru care numitului V.M. i s-a emis Ordinul nr. 193/2003. În măsura în care s-ar constata că cele două terenuri nu se suprapun, fie şi parţial, suprafaţa ce s-ar putea identifica drept liberă în înţelesul Legii nr. 10/2001 li s-ar putea restitui în natură, reclamantelor.
În ipoteza în care, urmare a noilor verificări s-ar confirma identitatea totală a celor două terenuri şi pe cale de consecinţă, imposibilitatea restituirii în natură a terenului, soluţia de menţinere integrală a dispoziţiei contestate nu ar putea fi păstrată.
S-a apreciat că în faza de judecată sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, persoanelor îndreptăţite urmează a li se propune măsuri reparatorii prin echivalent.
Una din măsurile prevăzute de textul de lege menţionat este aceea a atribuirii unui alt bun în compensare, aşa încât, cererea reclamantelor de atribuire, în subsidiar, a terenului urmează a se analiza din această perspectivă, dat fiind că nu a făcut obiectul notificării, dar a fost solicitat în subsidiar de reclamante prin cererea de chemare în judecată.
Având în vedere că terenul a fost deţinut iniţial de autorul reclamantelor, pentru care chiar statul comunist a înţeles să ofere drept despăgubire un alt teren, atribuirea sa ar fi o reală măsură reparatorie, atât în litera, cât şi în spiritul legii speciale.
În cauză însă nu s-a verificat situaţia juridică a acestui teren, decizia curţii de apel necuprinzând motivele pentru care cererea subsidiară a reclamantelor nu poate fi primită.
Prin decizia civilă nr. 51 A din 15 mai 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a admis apelul reclamantelor, a schimbat sentinţa, a admis acţiunea, a anulat dispoziţia din 18 martie 2004, a obligat pârâtul să emită o dispoziţie de acordare în compensare către reclamante a terenului în suprafaţă de 2533 mp, situat în Brăila, astfel cum a fost identificat de expertiza J.N..
Faţă de dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în rejudecare, instanţa de apel a avut doar sarcina de a stabili natura măsurilor reparatorii.
Cum din actele furnizate de O.C.V.P.I. şi expertizele efectuate în cauză a rezultat că nu pot fi restituite în natură vechile terenuri, s-a optat pentru acordarea unui alt teren în compensare, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. A fost astfel identificat de către Primăria municipiului Brăila terenul şi expertizat de către instanţă.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 23 iulie 2012, pârâţii Instituţia Primarului municipiului Brăila şi Primăria municipiului Brăila, prin primar, prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ..
S-a susţinut că prin Hotărârea Consiliului Local Municipal Brăila din 21 decembrie 2011 a fost stabilită suprafaţa de 2500 mp teren ce poate fi acordat în compensare de către Instituţia Primarului Municipiului Brăila.
Instanţa a dispus însă acordarea unei suprafeţe de 2533 mp, deşi atributul administrării domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale nu poate fi exercitat de către autoritatea judecătorească ci exclusiv de autoritatea publică locală, singura în măsură să stabilească destinaţia unui teren, conform prevederilor Legii administraţiei publice locale şi Legii cadru privind descentralizarea.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea legii, motiv de modificarea a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
S-a susţinut că prin decizia nr. 7324/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat edificarea situaţiei juridice a terenurilor care ar fi putut fi acordate drept despăgubire, respectiv terenul deţinut iniţial în Brăila şi cel acordat în compensare de către stat.
Instanţa a constatat faptul că din suprafaţa totală de 304 mp, situată în Brăila, a rămas în proprietatea municipiului Brăila, suprafaţa de 24 mp, restituibilă în natură, conform concluziei expertului.
Legea nr. 10/2001, instituie la art. 1, prevalenta măsurilor reparatorii prin restituire în natură, ceea ce impunea acordarea acestui teren şi doar pentru restul de 280 mp să fie analizată posibilitatea acordării de teren în compensare.
Recursul este nefondat.
Instanţa de apel, respectând dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat, sub aspectul situaţiei de fapt - în urma administrării şi aprecierii înscrisurile administrate, respectiv expertizelor efectuate în cauză - că nu pot fi restituite în natură vechile terenuri, situaţie în care s-a optat pentru acordarea unui alt teren în compensare, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Fiind vorba de o situaţie de fapt pe deplin stabilită şi necontestată, s-a apreciat în mod corect că şi în faza de judecată sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, persoanelor îndreptăţite urmează a li se propune măsuri reparatorii prin echivalent - prin Hotărârea Consiliului Local Municipal Brăila din 21 decembrie 2011 a fost stabilită suprafaţa de 2500 mp teren ce poate fi acordat în compensare.
Din această perspectivă nu se poate reţine că instanţa şi-ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. - întrucât măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) şi (3) din lege, este obligatorie şi, totodată, este prioritară în raport de măsura reparatorie constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare, legea permite ca entitatea învestită cu soluţionarea notificării să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii pe care le deţine şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită.
Din conţinutul dispoziţiei legale susmenţionate rezultă că măsura compensării presupune întrunirea unui acord între unitatea deţinătoare şi persoana îndreptăţită, acord ce poate fi supus cenzurii instanţei de judecata pentru situaţii de rea-credinţa, sub toate formele acesteia, din partea unei sau alteia din părţi.
S-a apreciat în mod consecvent în jurisprudenţa instanţelor că măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreţionară a entităţii deţinătoare ci, dimpotrivă, aceasta este obligată ca atunci când deţine bunuri sau de servicii disponibile să le înscrie în tabelul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5). Aşa fiind, persoana îndreptăţită este în drept să solicite iar instanţele de judecată sunt abilitate să verifice motivele pentru care entitatea deţinătoare refuză atribuirea de bunuri în compensare.
Pe cale de consecinţă, instanţele de fond aveau obligaţia de a verifica, în concret, care sunt bunurile disponibile la nivelul entităţii deţinătoare şi de a statua cu privire la măsura compensării.
Susţinerile apelanţilor pârâţi, potrivit cu care autoritatea publică locala deţinătoare are atributul stabilirii modalităţii de despăgubire efectivă, sunt parţial întemeiate, însă ele îşi găsesc fundamentul în sensul arătat de aplicare a legi, iar nu în viziunea unei libertăţi arbitrare a entităţii publice respective.
Instanţa de recurs nu poate retine, in contextul probatoriu administrat şi apreciat de instanţele fondului, nici un aspect de nelegalizate in aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 1 referitoare la prevalenta măsurilor reparatorii prin restituire în natură,
Împrejurarea că din suprafaţa totală de 304 mp, situată în Brăila, a mai rămas în proprietatea municipiului Brăila, suprafaţa de 24 mp, restituibilă în natură, nu poate schimba soluţia pronunţată, întrucât orice măsură de reparaţie civilă prescrisă de legea specială trebuie să răspundă şi exigenţelor de echitate.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Primăria municipiului Brăila, prin primar şi Instituţia Primarului municipiului Brăila împotriva deciziei nr. 51/A din 15 mai 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2816/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2827/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
