ICCJ. Decizia nr. 2827/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2827/2013
Dosar nr. 7944/1/2012
Şedinţa publică din 23 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 6595 din 30 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamanţilor N.M.N., N.M., G.M.N., a admis recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a judeţului Constanţa, a modificat în parte decizia, în sensul că a admis apelul pârâtului, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a respins acţiunea reclamanţilor formulată împotriva acestuia pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.
S-a reţinut că prin decizia civilă nr. 3760 din 23 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis toate recursurile şi a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu a lămurit, în raport de limitele sesizării sale şi a temeiului acţiunii (art. 480 C. civ.), situaţia juridică a imobilului pentru care a dispus restituirea către reclamanţi, respectiv dacă acesta face parte din patrimoniul pârâţilor, persoane fizice; nu a clarificat dacă aceste părţi aveau calitate procesuală pentru restul pretenţiilor în discuţie, care era poziţionarea construcţiilor identificate şi natura lor, definitive sau provizorii, fiind necesară în acest sens efectuarea unei expertize.
După analizarea titlurilor de proprietate ale părţilor şi verificarea posesiei imobilelor în litigiu, să se stabilească calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, determinându-se totodată cui îi revine obligaţia predării în deplină proprietate şi posesie a bunului.
Prin decizia civilă nr. 290 din 29 noiembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelurile pârâţilor F.C., F.F., V.Z., Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, a respins apelul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa, a schimbat în parte sentinţa, cât priveşte acţiunea în revendicare, în sensul că a admis cererea reclamanţilor şi au fost obligaţi pârâţii să restituie acestora suprafaţa determinată de expertiza C.G..
În ceea ce priveşte chestiunea „determinării părţii de imobil neînstrăinate”, s-a reţinut că noţiunea de teren aferent construcţiei vândute conform Legii nr. 112/1995, nu se raportează numai la cel de sub construcţie, ci şi la acea suprafaţă care asigură exercitarea normală a dreptului de proprietate asupra edificiului.
Solicitarea intimaţilor-reclamanţi privind restituirea întregii suprafeţe de teren aferente imobilului, inclusiv a celei de sub construcţia vândută familiilor F. şi V., nu este întemeiată, cu atât mai mult cu cât prin decizia civilă nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit limitele casării şi s-a dispus analizarea acţiunii în revendicare pentru „restul de teren” (cel care nu este afectat locuinţelor vândute), inclusiv pentru cel afectat de construcţiile care nu au făcut obiectul înstrăinării.
S-au avut în vedere şi concluziile suplimentului la raportul de expertiză, depus la termenul din 27 septembrie 2010, respectiv faptul că actele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au avut ca obiect strict suprafeţele utile ale părţii de construcţie cu destinaţie de locuinţă, 55,50 mp - V.Z., 67,92 mp - familia F..
În egală măsură, instanţa de apel a urmărit să respecte, prin soluţia pronunţată, exerciţiul liber şi neîngrădit al dreptului de proprietate al pârâţilor V. şi F. asupra locuinţelor, dar şi normele care reglementează regimul urbanistic, respectiv H.G. nr. 325/2006, republicată.
Suprafaţa de teren necesară respectării dreptului de acces în locuinţele vândute, inclusiv în spaţiul punctului sanitar aferent locuinţei familiei F., se constituie în suprafaţa identificată de expertiză, ce nu poate face obiectul restituirii către intimaţii-reclamanţi, în condiţiile în care chiriaşii cumpărători nu au altă deschidere către calea publică, decât prin instituirea acestei căi de acces.
Nu se pune problema instituirii unei servituţi de trecere în favoarea chiriaşilor cumpărători, întrucât nu este incident art. 616 C. civ..
În ceea ce priveşte apărările formulate de Statul Român, s-a reţinut că, raportat la temeiul acţiunii, art. 480 C. civ., acesta are calitate procesuală pasivă, ca entitate care a generat actul de preluare în patrimoniul său a bunului de la antecesorii intimaţilor-reclamanţi.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii şi pârâtul Statul Român.
Pârâtul Statul Român a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, raportat la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 136 alin. (2) din Constituţia României. S-a învederat că bunul revendicat face parte, în prezent, din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, deţinătorul acestuia fiind Consiliul Local Constanţa.
Prin recursul lor, reclamanţii au invocat nelegalitatea încheierilor de şedinţă din 8 octombrie 2009 şi 28 iunie 2010, precum şi a deciziei instanţei de apel, invocându-se motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ..
Faţă de preluarea imobilului fără just titlu, se impunea ca instanţa să recunoască dreptul de proprietate asupra întregului imobil neînstrăinat şi rămas în proprietatea statului.
Prin încheierile de şedinţă criticate, prin impunerea stabilirii unei suprafeţe de teren aferente construcţiei, precum şi prin impunerea stabilirii unei servituţi de trecere, s-a încălcat principiul disponibilităţii, în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.
S-a invocat totodată încălcarea limitelor casării, întrucât, deşi s-a constatat că persoanele fizice nu sunt proprietare ale terenului în litigiu, nu s-a aplicat art. 480 C. civ. şi nu s-a recunoscut dreptul de proprietate adevăratului proprietar.
Examinând criticile recurenţilor-reclamanţi, s-a constatat că caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce succed:
S-a constatat cu prioritate că s-a trimis cauza spre rejudecare numai sub aspectul soluţionării acţiunii în revendicare a părţii din imobil neînstrăinate, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
Cea de-a doua casare a reţinut faptul că, în rejudecare, instanţa de apel nu a răspuns îndrumărilor statuate prin prima decizie.
Prin urmare, chestiunea valabilităţii celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi a modului de soluţionare a acţiunii în revendicare pentru partea din imobil înstrăinată către pârâţii persoane fizice au intrat în puterea lucrului judecat conform deciziei nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare care să identifice întregul imobil, raportat la construcţiile înstrăinate, terenul afectat acestora, incluzând atât suprafaţa utilă, cât şi cea necesară exploatării, precum şi căile de acces.
Având în vedere raportul de expertiză, s-a constatat că, în mod corect, s-a limitat restituirea în natură doar la terenul liber de construcţii marcat, conform schiţei anexă.
În condiţiile în care s-a constatat validitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1946 şi din 28 octombrie 1996, instanţa de apel nu putea îngrădi exerciţiul dreptului de proprietate al pârâţilor, prin refuzul asigurării unei căi de acces în locuinţe, precum şi a accesului la utilităţi.
Nu poate fi primită critica reclamanţilor-recurenţi, potrivit căreia ar fi trebuit ca instanţa de apel să dispună restituirea tuturor suprafeţelor de teren ce nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Acţiunea reclamanţilor fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în lipsa unei reglementări exprese a noţiunii de „teren aferent construcţiei”, jurisprudenţa constantă a instanţelor a statuat că exercitarea efectivă a atributelor dreptului de proprietate impune ca această noţiune să nu se limiteze doar la terenul aflat sub construcţie, ci să includă şi suprafeţele de teren necesar normalei utilizări a construcţiei.
Raportat la configuraţia terenului şi posibilităţile de utilizare a imobilului, s-a apreciat corect de către instanţa de apel că porţiunea de teren necesară respectării dreptului de acces în locuinţele vândute, inclusiv în spaţiul punctului sanitar aferent locuinţei familiei F., se constituie din suprafaţa identificată prin expertiză, ce nu poate face obiectul restituirii către reclamanţi.
Procedând astfel, instanţa de apel nu a încălcat limitele casării, conform art. 315 C. proc. civ. şi nici principiul disponibilităţii.
Critica potrivit căreia pârâţii-intimaţi ar avea posibilitatea de a solicita o servitute de trecere în condiţiile dreptului comun, conform dispoziţiilor art. 616 C. civ., nu poate fi primită, întrucât aceştia au un drept de proprietate asupra construcţiei, a cărui valabilitate a fost recunoscută cu caracter irevocabil, drept ce este opozabil foştilor proprietari.
Recunoaşterea dreptului anterior menţionat este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene, care a statuat că persoanele care au dobândit cu bună-credinţă nu pot fi puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care, în trecut, a confiscat aceste bunuri.
Împotriva deciziei civile nr. 6595 din 30 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă au formulat, la data de 13 decembrie 2012, contestaţie în anulare, contestatorii N.M. şi G.M.N., prin care au susţinut următoarele:
S-a susţinut existenţa unei greşeli procedurale, în sensul că instanţa de recurs a omis să cerceteze următoarele motive de recurs, fiind incidente astfel prevederile art. 318 C. proc. civ..
Nu s-a respectat limita de casare impusă prin decizia nr. 2094 din 6 martie 2007, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a impus ca instanţa de recurs să verifice critica vizând situaţia construcţiilor şi a terenului care nu au format obiect al vânzării.
Nu a fost soluţionată în totalitate cererea în revendicare a părţii de imobil neînstrăinată, astfel cum a impus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5200 din 26 iunie 2007.
Nu a fost soluţionat, în raport de limitele sesizării sale şi a temeiului acţiunii (art. 480 C. civ.), situaţia juridică a imobilului pentru care trebuia să dispună restituirea către reclamanţi, respectiv terenul care nu face parte din patrimoniul pârâţilor persoane fizice, astfel cum a impus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală prin decizia nr. 3760 din 23 martie 2009.
Instanţa a săvârşit astfel o eroarea procedurală, respingând recursul fără a soluţiona cererea în revendicare referitoare la terenul neînstrăinat şi pentru care statul nu mai era proprietar, respectiv motivele de recurs privind încălcarea prevederilor art. 20 din Constituţia României şi ale art. 1 şi art. 6 din Protocolului 1 la Convenţia privind drepturile omului, în ceea ce priveşte constatarea încălcării dreptului de proprietate.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Contestaţia în anulare reglementată de dispoziţiile art. 318 din C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în cazurile strict prevăzute de dispoziţiile legale susmenţionate, anume: când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Ipoteza prevăzuta de art. 318 prima teza din C. proc. civ., are in vedere doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară o reapreciere a probelor administrate in cauza sau o verificare a modului de interpretare şi de aplicare a legii de drept substanţial sau procedural.
În ceea ce priveşte ipoteza a doua a art. 318 din C. proc. civ. - omisiunea, din greşeala, a cercetării unuia dintre motivele de modificare sau de casare - o contestaţie in anulare, cu un astfel de temei juridic, acoperă numai motivul/motivele de modificare sau de casare invocate de parte, nu şi motivul/motivele de modificare sau de casare pe care instanţa ar fi putut să le invoce din oficiu in recurs.
În egală măsură trebuie subliniat că prin dispoziţia legală menţionată anterior, legiuitorul nu a urmărit să deschidă părţilor calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de către aceeaşi instanţă, sub pretextul unei greşite interpretări a legii, ştiut fiind că anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pentru un astfel de motiv ar echivala cu o nesocotire a puterii lucrului judecat, prezumţie de care se bucură astfel de hotărâri.
Chiar dacă cei doi contestatori au susţinut în mod formal existenţa unei greşeli procedurale, chestiunea reclamată a fost pusă în relaţie directă cu presupusa omisiune în cercetarea unor motive de recurs, şi, drept consecinţă, nu se impune a fi cercetată în mod distinct.
În ceea ce priveşte pretinsa omisiune a unuia din motivele de recurs, respectiv cererea în revendicare a terenului neînstrăinat şi pentru care statul nu mai era proprietar, aceasta nu este justificată, întrucât din conţinutul deciziei pronunţate rezultă cu evidenţă următoarele:
S-a constatat că s-a trimis cauza spre rejudecare numai sub aspectul soluţionării acţiunii în revendicare a părţii din imobil neînstrăinate, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei - chestiunea valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi a modului de soluţionare a acţiunii în revendicare pentru partea din imobil înstrăinată către pârâţii persoane fizice au intrat în puterea lucrului judecat, conform deciziei nr. 5200 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a avut în vedere raportul de expertiză care a evidenţiat că în mod corect s-a limitat restituirea în natură doar la terenul liber de construcţii marcat, conform schiţei anexă.
S-a precizat că nu poate fi primită critica reclamanţilor-recurenţi, potrivit căreia ar fi trebuit ca instanţa de apel să dispună restituirea tuturor suprafeţelor de teren, întrucât noţiunea de „teren aferent construcţiei”, potrivit jurisprudenţei constante a instanţelor, nu se limitează doar la terenul aflat sub construcţie, ci şi la suprafeţele de teren necesare normalei utilizări a construcţiei.
Raportat la configuraţia terenului şi posibilităţile de utilizare a imobilului, s-a apreciat că porţiunea de teren necesară respectării dreptului de acces în locuinţele vândute, inclusiv în spaţiul punctului sanitar aferent locuinţei familiei F., se constituie din suprafaţa identificată prin expertiză, ce nu poate face obiectul restituirii către reclamanţi.
Procedând astfel, instanţa de apel nu a încălcat limitele casării, conform art. 315 C. proc. civ. şi nici principiul disponibilităţii.
S-a precizat inclusiv faptul că recunoaşterea dreptului anterior menţionat este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că persoanele care au dobândit cu bună-credinţă nu pot fi puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care, în trecut, a confiscat aceste bunuri.
Instanţa nu a omis nici motivele de recurs referitoare la încălcarea prevederilor art. 20 din Constituţia României şi ale art. 1 şi art. 6 din Convenţia privind drepturile omului, în contextul în care a fost preocupată de exerciţiul dreptului de proprietate în circumstanţele particulare ale cauzei pendinte - respectarea limitelor casării şi a autorităţii de lucru judecat a ceea ce s-a tranşat în mod irevocabil până la acel moment procesual, clarificarea noţiunii de „teren aferent construcţiei”, potrivit jurisprudenţei constante a instanţelor, respectarea situaţiei de fapt de deplin stabilite în faţa instanţelor fondului, toate aceste preocupări fiind menite să respecte dreptul la un proces echitabil şi, respectiv, dreptul de proprietate.
Aşa fiind, cum soluţia instanţei de recurs nu este rezultatul unei greşeli materiale în accepţiunea prescrisă de art. 318 teza I din C. proc. civ., şi nu se justifica nici incidenta celui de-al doilea motiv de retractare al aceluiaşi articol, contestaţia în anulare dedusă judecăţii nu poate fi primită, sens în care aceasta urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii N.M. şi G.M.N. împotriva deciziei nr. 6595 din 30 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2817/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2860/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
