ICCJ. Decizia nr. 2870/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2870/2013
Dosar nr. 6720/1/2012
Şedinţa publică din 27 mai 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 august 2008, reclamanţii B.C. şi G.G. au chemat în judecată pe pârâtul G.D., solicitând obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 3.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin sentinţa civilă nr. 308 din 05 martie 2010, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului G.G., ca neîntemeiată; a respins acţiunea, ca neîntemeiată; a obligat pe reclamanţi la plata către pârât a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului G.G., tribunalul a reţinut că, prin cererea introductivă, reclamanţii au invocat existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului revendicat şi au solicitat compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtului.
În probaţiune, au depus mai multe hotărâri judecătoreşti care priveau dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil, ceea ce creează premisa că părţile au deţinut sau deţin încă titluri de proprietate, care se cuvine a fi analizate în cadrul acţiunii în revendicare, pe fondul cererii.
Pe fondul cauzei, tribunal a reţinut că prin decizia civilă nr. 161/R din 07 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de pârâtul G.D. în contradictoriu cu reclamanţii B.C. şi G.G. şi s-a constatat transmis dreptul de proprietate din patrimoniul reclamanţilor în cel al pârâtului, prin vânzare, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2003 la B.N.P. J.M.
Ca urmare, numai pârâtul mai poate opune un titlu de proprietate, în timp ce reclamanţii nu mai au în patrimoniul lor bunul şi nici nu mai pot opune un titlu de proprietate.
Acţiunea în revendicare, ficţiune a practicii care îşi are izvorul în dispoziţiile art. 480 C. civ., este definită ca fiind acţiunea proprietarului neposesor ce solicită restituirea bunului de la posesorul neproprietar.
În speţă, nu este îndeplinită condiţia premisă, respectiv existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, ca urmare a faptului că au înstrăinat în mod irevocabil acest drept, astfel că acţiunea lor în revendicare a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 540A din 26 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei susmenţionate, pentru următoarele considerente:
Contrar celor susţinute în motivele de apel, anume că intenţia reclamanţilor a fost aceea de a nu vinde şi că au fost lipsiţi ilegal de proprietate, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, prin decizia civilă nr. 161R din 7 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă cererea lui G.D. în contradictoriu cu B.C. şi G.G. şi s-a constatat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul lui G.D., prin vânzare, dându-se eficienţă promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate din 18 iunie 2003 de B.N.P. J.M., deci transformându-se din promisiune în certitudine şi căpătând o altă semnificaţie juridică, practic realizându-se înstrăinarea bunului promis. Din acest moment, apelanţii nu mai au în proprietate bunul, iar orice altă discuţie nu se mai poate face referitor la proprietatea bunului (că ar fi rămas la stadiul de promisiune a vânzării, comparare de titluri etc.).
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 5585 din 21 septembrie 2012, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.C. şi G.G. împotriva deciziei civile nr. 540A din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reţinând că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Reclamanţii B.C. şi G.G. au solicitat revizuirea hotărârii instanţei de recurs în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 2 teza 2 C. proc. civ.
În motivare au susţinut, în esenţă, că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv constatarea că s-ar fi făcut o vânzare, deşi în realitate nu s-a primit nici un preţ şi nu s-a probat încasarea preţului. Totodată, instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, respectiv nu s-a pronunţat pe compararea de titluri. Instanţa a refuzat să tranşeze problema recunoaşterii valabilităţii titlului reclamanţilor provenit de la un adevărat proprietar, comparativ cu precaritatea unui titlu reprezentat de o decizie dată cu încălcarea legii.
La termenul de judecată din data de 27 mai 2013 Înalta Curte a pus în discuţie admisibilitatea cererii de revizuire în raport de dipoz.art. 322 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă pentru considerentele ce succed:
Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive numai în cazurile strict determinate de lege.
Conform dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile prevăzute de pct. 1-9 C. proc. civ.
În sensul textului de lege citat, hotărârile date de instanţele de recurs pot constitui obiect al cererii de revizuire numai dacă evocă fondul. O instanţă de recurs evocă fondul atunci când, în temeiul dreptului de control judiciar, aplicând dispoziţii legale la împrejurări de fapt ce au fost stabilite, dă o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care fusese aleasă până la acel moment.
Prin urmare, nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere.
În speţă, prin decizia civilă nr. 5585 din 21 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.C. şi G.G. împotriva deciziei civile nr. 540A din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Aşa fiind, se constată că nu este îndeplinită o condiţie generală de admisibilitate a cererii de revizuire, condiţie impusă de dispoz. art. 322 C. proc. civ., şi anume aceea ca hotărârea dată în recurs să evoce fondul, situaţie în raport de care analizarea condiţiilor specifice reglementate de pct. 2 devine inutilă.
Pentru aceste considerente, se va respinge ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenţii B.C. şi G.G. împotriva deciziei civile nr. 5585 din 21 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenţii B.C. şi G.G. împotriva deciziei civile nr. 5585 din 21 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2869/2013. Civil. Grăniţuire. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 2886/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
