ICCJ. Decizia nr. 2934/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2934/2013
Dosar nr. 2634/36/2006*
Şedinţa publică din 29 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 08 martie 2005, reclamantele B.K.D. şi V.V.P. au solicitat obligarea pârâţilor Primăria comunei Corbu şi Consiliul local Corbu să le restituie în natură imobilul situat în comuna Corbu, compus din teren în suprafaţă de 4.000 mp şi construcţie formată din 3 camere, sală, bucătărie şi dependinţe.
În motivare, s-a arătat că la 13 august 2001, reclamantele au notificat autorităţile pârâte, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi au solicitat restituirea în natură a imobilului menţionat, care a aparţinut tatălui lor, V.I., conform actului de vânzare cumpărare autentificat din 1948.
S-a mai arătat că notificarea nu a fost rezolvată prin dispoziţie până la data introducerii acţiunii, iar această nesoluţionare echivalează cu refuzul de a restitui bunul şi deschide persoanei îndreptăţite calea acţiunii în justiţie împotriva acestui refuz.
Ulterior, reclamantele au precizat cadrul procesual pasiv - prin chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a Comunei Corbu prin Primar - şi obiectul acţiunii, în sensul că au solicitat obligarea pârâtei la restituirea în natură, prin lăsarea în deplină proprietate şi posesie, a imobilului care a aparţinut defunctului V.I., iar în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prin compensare cu un alt imobil, egal valoric cu cel revendicat în cauză sau acordarea de despăgubiri băneşti în cuantum de 2 miliarde ROL.
În drept, au fost invocate prevederile art. 21 din Constituţie, art. 1-4, 7, 9 10, 20-26 şi 51 din Legea nr. 10/2001, art. 19 şi 67 din Legea nr. 215/2001.
Prin încheierea din 01.11.2005 Tribunalul Constanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâţi, iar prin sentinţa civilă nr. 822 din 11 aprilie 2006, a respins cererea prin care reclamantele au solicitat aplicarea prevederilor art. 1081 din C. proc. civ., a respins ca nefondate excepţia lipsei calităţii procesuale active şi pe cea a lipsei calităţii procesuale pasive a Comunei Corbu prin Primar, dar şi acţiunea reclamantelor, sub aspectul tuturor capetelor de cerere.
Cu privire la excepţii s-a reţinut că, în calitate de moştenitoare ale defunctului V.I., care a deţinut în proprietate imobilul în litigiu, reclamantele au calitatea de a sta în proces, iar legitimarea procesuală a pârâtei Comuna Corbu prin Primar a fost raportată la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi la faptul că este unitatea deţinătoare în al cărei patrimoniu se află imobilul în litigiu.
Pe fond, acţiunea a fost respinsă cu motivarea că reclamantele nu au făcut dovada preluării abuzive a imobilului.
Apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei a fost admis prin decizia civilă nr. 229/C 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa şi schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul obligării pârâţilor să emită decizie sau dispoziţie motivată cu privire la notificarea reclamantelor, în vederea acordării de măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
La pronunţarea hotărârii s-a avut în vedere că pârâta, unitate deţinătoare, nu a emis dispoziţie motivată asupra notificării prin care reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut tatălui lor, V.I., încălcând prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind şi cum titularele acţiunii şi-au îndeplinit obligaţiile stabilite de lege, în sensul că notificarea a fost însoţită de actele doveditoare, nesoluţionarea acesteia le îndreptăţeşte să se adreseze direct justiţiei, fără ca acţiunii să i se poată opune excepţia de inadmisibilitate, pentru că în caz contrar s-ar nesocoti caracterul reparator al Legii nr. 10/2001.
Analizându-se probele administrate, s-a reţinut că reclamantele sunt moştenitoarele defunctului V.I., care prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 1998, transcris din 1948 la Tribunalul Constanţa, a dobândit proprietatea imobilului din comuna Corbu, jud. Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 4.000 mp şi construcţie. În acelaşi timp, ca urmare a lipsei oricăror menţiuni în evidenţele primăriei, s-a apreciat că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu.
În condiţiile în care dreptul de proprietate al autorului lor a fost dovedit, iar pârâţii, aflaţi în posesia bunului, nu au exhibat niciun titlu asupra acestuia, preluarea de către stat s-a făcut de facto, ceea ce în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 reprezintă o preluare abuzivă.
În consecinţă, s-a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu şi întrucât acesta nu este liber - parţial a fost înstrăinat numitului T.G. prin contractul de vânzare cumpărare din 1982, iar diferenţa de 2039,7 mp face parte din domeniul privat al comunei Corbu, conform Hotărârii Consiliului Local Municipal din 2001 - pârâţii au fost obligaţi să emită decizie sau dispoziţie motivată în vederea acordării de despăgubiri în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia nr. 6121 din 19 septembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de reclamante împotriva acestei decizii cu consecinţa casării ei şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
S-a reţinut, în justificarea soluţiei de trimitere, că Legea nr. 10/2001 consacră regula restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv şi că în acest scop pretinde entităţilor/autorităţilor implicate în realizarea procedurii, identificarea bunurilor şi stabilirea situaţiei lor juridice pentru a se putea verifica aptitudinea lor de a fi restituite în natură pe această cale.
Potrivit probelor administrate până la data soluţionării recursului, s-a constatat că imobilul în litigiu se află, parţial, în limita suprafeţei de 2.239 mp pe care se găseşte o brutărie în stare de autodemolare, în folosinţa F. Constanţa, fiind trecut prin hotărârea din 2006 a Consiliului Local al comunei Corbu în proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale, iar diferenţa de 1.564,93 mp este folosită de familia T. fără niciun titlu.
În acest context, s-a apreciat că se impune verificarea aptitudinii imobilului pretins de a fi restituit în natură, dar şi a posibilităţii de acordare în compensare a unor bunuri echivalente celui preluat abuziv, aspecte de fond a căror rezolvare nu este permisă de probaţiunea administrată până la acest moment.
După reluarea judecăţii în apel, a fost efectuat un supliment la expertiza tehnică şi s-a dispus depunerea de către pârâtă a listei bunurilor şi serviciilor ce pot fi atribuite în compensare, întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit raportului de expertiză, s-a constatat că imobilul „brutărie” a fost complet demolat de Primăria Corbu; s-a stabilit că întinderea suprafeţei de teren aflate în posesia familiei T. este de 1565 mp, că pe aceasta nu au fost edificate construcţii noi, iar posesorilor nu le-a fost eliberat niciun alt titlu; că suprafaţa de 2239 mp este liberă, fiind afectată doar de o baracă metalică cu caracter provizoriu, iar obiectivul „brutărie” a fost demolat complet.
S-a precizat, totodată, că în continuarea imobilului în litigiu există teren liber de construcţii, în suprafaţă de 3065,90 mp, aflat în patrimoniul primăriei, care a fost anterior afectat de moara la care s-a făcut referire anterior.
În raport de constatările expertului s-au solicitat intimatei relaţii referitoare la această suprafaţă, dar prin adresa din 03 iulie 2012 a Comunei Corbu s-a comunicat doar situaţia terenului aflat în litigiu, respectiv faptul că suprafaţa de 2039,70 mp face parte din domeniul privat al comunei Corbu, iar diferenţa aparţine familiei T. conform contractului de vânzare cumpărare din 1982.
Prin răspunsul la obiecţiunile aduse suplimentului la raportul de expertiză s-a stabilit posibilitatea restituirii în natură a întregii suprafeţe de teren pretinsă de reclamantă, astfel: 2523,33 mp din suprafaţa revendicată; 749,60 mp teren liber aflat în continuarea lotului revendicat de reclamante; 727 mp teren din suprafaţa revendicată, respectiv din suprafaţa de 1564,93 mp ocupată în prezent de familia T. C.
Faţă de elementele de fapt rezultate, Curtea a constatat că apelul este întemeiat raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 care consacră principiul restituirii în natură.
Astfel, verificând modul de aplicare a principiului prevalenţei restituirii în natură la speţă, instanţa a stabilit că imposibilitatea acestei restituiri, ca şi aceea a atribuirii în compensare a unui alt imobil pentru parte din bunul revendicat, este în mod nelegal pretinsă de intimata pârâtă.
În acest sens, coroborând probele administrate şi consemnările experţilor, instanţa a reţinut că terenul în litigiu, în suprafaţă de 4000 mp, este constituit în prezent din suprafaţa de 1565 mp, aflată fără titlu în posesia familiei T., şi din cea de 2523,33 mp, aflată în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale şi liberă de orice construcţii sau sarcini, întrucât brutăria care afecta această suprafaţă a fost complet demolată de autorităţile administrative locale.
Cu referire la imobilul aparţinând numitului T.C. în temeiul contractului de vânzare cumpărare din 08 ianuarie 1982, s-a constatat că, obiect al convenţiei de înstrăinare a fost, contrar susţinerilor intimatei pârâte, doar construcţia compusă din 3 camere şi dependinţe, amplasată pe parte din teren, cumpărătorilor fiindu-le atribuită în folosinţă numai suprafaţa de 100 mp; că, suprafaţa de 798,63 mp are destinaţia de curte, fiind afectată de construcţiile edificate de familia T. ulterior anului 1982, iar diferenţa de 766,47 mp - precizată în prezent cu întinderea de 727 mp - este liberă.
Raportat la aceste elemente, s-a concluzionat că suprafeţele de 2523,33 mp şi de 727 mp sunt libere în sensul Legii nr. 10/2001, nefiind afectate de amenajări de utilitate publică şi nici necesare normalei utilizări a construcţiilor aflate în proprietatea familiei T. - proprietate necontestată de titularele acţiunii - iar restituirea lor în natură este posibilă conform prevederilor art. 1 şi 9 din actul normativ menţionat.
De aceea, s-a constatat că aprecierea primei instanţe potrivit căreia restituirea în natură trebuie convertită în măsuri reparatorii în echivalent este corectă doar în ceea ce priveşte suprafaţa de 749,67 mp, respectiv diferenţa dintre terenul de 4000 mp, a cărui restituire a fost cerută de reclamante şi cel de 3250,33 mp, restituit în natură conform considerentelor anterioare.
Totodată, s-a reţinut că, potrivit expertizei efectuate a fost identificată, în continuarea lotului notificat de reclamante, o suprafaţă de 3065,90 mp, liberă de orice construcţii şi aflată în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, din care face parte suprafaţa de 749,60 mp - cu privire la care expertul a arătat că este posibil a fi atribuită în compensare.
Reţinând caracterul abuziv al refuzului pârâtei de a include în lista bunurilor disponibile suprafaţa de teren menţionată, instanţa a făcut aplicarea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa atribuirii către reclamante, în compensarea părţii de teren imposibil de restituit în natură, a suprafeţei de 749,60 mp situată în comuna Corbu, în continuarea lotului revendicat.
În consecinţă, prin decizia civilă nr. 92 C din 6 septembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, apelul a fost admis şi schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul obligării pârâţilor să restituie reclamantelor, suprafaţa de 3999,93 mp teren situat în Comuna Corbu, judeţul Constanţa, identificat prin suplimentul la raportul de expertiză.
Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâtă care, după prezentarea istoricului cauzei, a susţinut că soluţia este nelegală, având în vedere următoarele aspecte:
- Reclamantele n-au făcut dovada preluării abuzive de către stat a imobilului a cărui restituire au cerut-o, invocând ca titlu de proprietate al autorului V.I., contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1948, act care nu şi-a produs însă efectele juridice, din cauza nerespectării obligaţiilor cumpărătorului.
- În mod nelegal şi netemeinic, pe baza probelor administrate, instanţa a apreciat că reclamantele pot primi în natură întregul imobil, deşi autoritatea locală a făcut dovada că nu poate restitui terenul în natură.
- Decizia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, în condiţiile în care, dispunând restituirea în natură a suprafeţei de 4.000 m.p., nu a ţinut cont de faptul că parte din imobil este afectat de un proiect finanţat din fonduri europene.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Intimatele-reclamante au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, arătând că regimul juridic al terenului îl face apt restituirii în natură, iar în ce priveşte calitatea de persoane îndreptăţite a reclamantelor, aceasta a fost stabilită în mod irevocabil, prin decizia nr. 229 din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, intrată în puterea lucrului judecat.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
- Susţinerea recurentei, conform căreia reclamantele n-ar fi făcut dovada preluării abuzive a imobilului de către stat, de la autorul acestora V.I., precum şi cea vizând nevalabilitatea titlului acestuia (întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 1948 nu şi-ar fi produs efectele juridice) sunt nefondate întrucât ignoră statuările jurisdicţionale anterioare, care nu mai pot fi puse în discuţie.
Astfel, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare (conform deciziei civile nr. 6121 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), îndrumările instanţei de recurs au fost în sensul respectării principiului restituirii în natură consacrat prin Legea nr. 10/2001, prin identificarea terenurilor ce pot face obiectul măsurii reparatorii directe.
În felul acesta, a fost confirmată soluţia instanţei de apel care statuase asupra îndreptăţirii reclamantelor, ca moştenitoare ale fostului proprietar, de a primi măsuri reparatorii - pentru că avusese loc o preluare abuzivă a imobilului de către stat - singurul aspect imputat şi care a justificat soluţia de casare cu trimitere, fiind incorecta determinare a măsurilor reparatorii, în absenţa unui probatoriu relevant.
De aceea, readucând în dezbaterea judiciară aspectele vizând modalitatea în care a avut loc preluarea imobilului de către stat, faptul că această preluare s-a făcut de la autorul reclamantelor care deţinea un titlu valabil asupra imobilului, recurenta ignoră efectele autorităţii de lucru judecat în interiorul aceluiaşi proces, împrejurarea că cele statuate irevocabil nu mai pot fi contestate, opunându-se deopotrivă instanţei şi părţilor din proces.
- De asemenea, nesocotind rolul şi funcţia recursului, cale extraordinară de atac care permite doar un control de legalitate, recurenta-pârâtă face referire la netemeinicia hotărârii, care ar fi evaluat greşit probele administrate, atunci când a apreciat că imobilul-teren poate fi restituit în natură.
În plus, fără să arate ce dispoziţie legală ar fi fost încălcată prin soluţia de restituire a terenului - parte din el ca reparaţie în natură, iar o parte, ca măsură compensatorie - recurenta se limitează la a afirma că „a făcut dovada că nu poate restitui terenul în natură”.
Aceasta, în condiţiile în care instanţa de apel a statuat, în urma suplimentării probatoriului, că terenul se află în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, că este un teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, nefiind afectat de detalii de sistematizare sau amenajări de utilitate publică şi nici necesar utilizării construcţiilor aflate în proprietatea familiei T., fiind operabilă restituirea în natură conform art. 1 şi 9 din Legea nr. 10/2001.
- În acelaşi sens, limitându-se la simple afirmaţii, recurenta arată că instanţa de apel n-ar fi ţinut seama la pronunţarea soluţiei de faptul că „parte din teren este afectat de un proiect finanţat din fonduri europene”.
Nu a fost produsă în cauză nicio dovadă în sprijinul acestei susţineri, care să se constituie într-un impediment la restituirea imobilului.
Mai mult, instanţa de apel a sancţionat atitudinea procesuală a pârâtei, care a refuzat să comunice regimul juridic al terenului. Or, existenţa unui proiect de felul celui la care face referire pârâta-recurentă, ar fi fost relevată instanţei şi, evident, demonstrată, mai ales în condiţiile în care se pronunţase o încheiere de amendare a reprezentantului autorităţii locale pentru necomunicarea relaţiilor vizând situaţia terenului.
Probele pe acest aspect n-au fost suplimentate, conform art. 305 C. proc. civ., nici în faza recursului, aşa încât se constată că a fost dedusă judecăţii nu o critică de nelegalitate, ci o simplă aserţiune fără suport probator.
În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, se constată că aspectele ce au constituit obiect al motivelor de recurs au caracter nefondat şi vor fi respinse ca atare.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comuna Corbu prin Primar împotriva deciziei nr. 92 C din 6 septembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurentă la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante B.K.D. şi V.V.P..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2931/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2936/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
