ICCJ. Decizia nr. 2936/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2936/2013
Dosar nr. 24630/3/2009*
Şedinţa publică din 29 mai 2013
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1735 din 05 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R.V. SA, a admis în parte acţiunea reclamantelor, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamante a sumei de 2.873,37 RON, reprezentând contravaloarea ratelor achitate conform contractului de vânzare-cumpărare din 1997, a respins celelalte pretenţii ale reclamantelor ca neîntemeiate, a respins cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată, a obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 1.440 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3760 din 4 iunie 2003, irevocabilă prin decizia civilă nr. 276 din 24 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 5 mai 1997.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere obiectul cererii deduse judecăţii şi temeiul de drept în baza căruia această cerere a fost formulată, tribunalul a analizat această excepţie în raport de dispoziţiile prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Aceste dispoziţii legale conferă calitate procesuală pasivă pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, această instituţie fiind cea care restituie preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Conform concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea actualizată a ratelor achitate de reclamante în perioada 16 ianuarie 1997-31 octombrie 2008, este de 2.873,37 RON.
Referitor la cererea de chemare în garanţie, tribunalul a constatat că această cerere este neîntemeiată şi a respins-o, întrucât dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 stabilesc obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui foştilor chiriaşi preţul actualizat plătit în baza contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ce au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, aceste dispoziţii nefăcând nicio precizare cu privire la comisionul de 1% ce a fost încasat.
În ceea ce priveşte pretenţiile solicitate de reclamante în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, ce reprezintă restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, tribunalul a constatat că aceste pretenţii sunt neîntemeiate. Aceste dispoziţii legale stabilesc dreptul proprietarilor de a primi preţul de piaţă al imobilelor ce au constituit obiectul contractelor de vânzare-cumpărare pe care aceştia le-au încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Din hotărârile judecătoreşti prin care a fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, tribunalul a reţinut că acest contract nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ci, dimpotrivă, el a fost încheiat cu fraudarea legii, astfel încât cererea reclamantelor nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Prin decizia nr. 39 A din 02 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, a respins apelul pârâtului, a admis apelul reclamantelor, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 7.622 RON, reprezentând preţ reactualizat (capital + dobândă), a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, a obligat pârâtul să plătească către apelantele-reclamante suma de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În esenţă, au fost avute în vedere aceleaşi considerente de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, s-a reţinut că, prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea preţului de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate ce nu poate fi înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forţă juridică egală, norma generală, în speţă, dreptul compun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.
Dată fiind existenţa acestei dispoziţii legale care indică expres subiectul pasiv din raportul juridic civil dedus judecăţii, este lipsit de relevanţă faptul că Ministerul Finanţelor Publice este terţ faţă de contract.
În ce priveşte comisionul de 1%, din preţul achitat de cumpărător, restituirea acestuia este de asemenea în sarcina pârâtului Ministerul Finanţelor Publice potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care nu face nicio distincţie, referindu-se la preţ în general.
De altfel, din perspectiva societăţilor de administrare a imobilelor, comisionul reprezintă plata serviciului prestat în favoarea statului, constând în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Întrucât pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., acesta a fost obligat la suportarea cheltuielilor de judecată.
Referitor la apelul reclamantelor, Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3670 din 4 iunie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s-a admis cererea reclamantelor şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 mai 1997, s-a reţinut că s-a cunoscut la momentul încheierii faptul că apartamentul ce făcea obiectul vânzării fusese naţionalizat în mod abuziv, iar urmaşii foştilor proprietari formulaseră cereri de restituire.
Întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamantele au dreptul de a obţine numai restituirea preţului actualizat plătit, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu restituirea preţului de piaţă al imobilelor.
Având în vedere că obligaţia de restituire a preţului actualizat îşi are ca fundament juridic în principiul restitutio în integrum ce guvernează efectele nulităţii, chiar dacă legea nu a prevăzut restituirea sumei achitate cu titlu de dobândă în mod distinct, pe baza acestui principiu general de drept civil se impune o interpretare extensivă a noţiunii de „preţ”. Obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul contractului nul implică nu numai restituirea acelor părţi din rate care reprezintă preţul, ci şi a acelor părţi din rate care reprezintă dobânda, deoarece pentru întreaga sumă de bani a intervenit o îmbogăţire fără justă cauză a pârâtului.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, şi (II) reclamantele B.C. şi C.A.S.F., prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
(I) Recursul pârâtului a vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că, în cauză, are calitate procesuala pasiva Ministerul Finanţelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ. Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului este terţ fata de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Deşi s-a reţinut că obligaţia de plata ar fi întemeiata pe răspunderea pentru evicţiune, nu este justa o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ., întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice.
Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care sa se acorde calitate procesuala pasiva Ministerului Finanţelor Publice.
S-a susţinut totodată că novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, novaţiunea nu se prezumă, voinţa de a o face trebuind sa rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.).
În mod greşit s-a reţinut referitor la restituirea comisionului de 1% că aceasta este în sarcina pârâtului Ministerul Finanţelor Publice potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care nu face nici o distincţie, referindu-se la preţ în general.
Instanţa de apel, în condiţiile în care a menţinut obligaţia de plata a Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului reactualizat, trebuia sa admită cererea de chemare în garanţie formulata de Ministerul Finanţelor Publice împotriva paratei SC R.V. SA, precum şi obligarea acesteia la plata inclusiv a comisionului încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Criticabila este hotărârea din apel şi în ceea ce priveşte obligaţia de plata a cheltuielilor de judecata în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovada de rea-credinţa, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi acţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata. Neexistând culpa procesuala, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 din C. proc. civ. şi neexistând temei legal, este inadmisibila obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
(I) Recursul reclamantelor a vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:
Pe temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., s-a susţinut că restituirea preţului trebuie să se facă în conformitate cu dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, în forma nemodificată de Legea nr. 1/2009, şi în temeiul obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, potrivit art. 1341 şi urm. C. civ., prin acordarea sporului de valoare dobândit de apartament de la momentul cumpărării până la momentul producerii evicţiunii.
În urma rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 1056 din 13 septembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, reclamantele au fost evinse în dreptul lor de proprietate asupra apartamentului.
Sporul de valoare dobândit de bun între momentul cumpărării bunului şi momentul producerii evicţiunii a fost stabilit în cauză de expert H.E., ca fiind în sumă de 577.000 RON, mai puţin preţul actualizat plătit pentru apartament.
În subsidiar, s-a solicitat ca restituirea preţului să se facă la valoarea de piaţă a apartamentului.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu respectarea tuturor condiţiilor legale impuse. Astfel, reclamanţii au dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recursurile sunt nefondate.
(I) Critica referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi primită în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi nu pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.
Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Având în vedere obiectul şi temeiul juridic al cererii deduse judecăţii, dar şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora în toate cazurile judecătorul hotărăşte numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, în mod corect instanţa s-a învestit în condiţiile legii speciale care statuează în termeni foarte clari cu privire la persoana obligată la restituirea preţului.
Nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât privind incidenţa normelor de drept comun în materie de evicţiune şi calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.
Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabileşte condiţiile de restituire a preţului actualizat şi a celui de piaţă, precum şi calitatea Ministerului Finanţelor Publice de plătitor, în numele şi pe seama statului debitor a obligaţiei de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.
Susţinerile referitoare la novaţiune şi la condiţiile acesteia nu pot fi primite, faţă de dispoziţiile exprese şi explicite ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Critica referitoare la comisionul de 1%, din preţul achitat de cumpărător, s-a apreciat corect că acesta este în sarcina pârâtului Ministerul Finanţelor Publice potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care nu face nicio distincţie, referindu-se la preţ în general.
De altfel, comisionul de 1% încasat de SC H.N. SA a reprezentat plata serviciilor realizate de această instituţie în calitate de unitate specializată în vânzare şi de mandatar al vânzătorului, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Câtă vreme unitatea deţinătoare şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, iar contractul de prestări servicii nu a fost reziliat sau desfiinţat, subzistă temeiul deţinerii acestei sume, chematul în garanţie neputând fi obligat la restituirea ei.
Critica referitoare la plata cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, întrucât, în circumstanţele cauzei pendinte-pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a restitui preţul actualizat, punându-le pe reclamante în situaţia de a solicita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti şi, implicit, de a efectua cheltuieli în legătură cu desfăşurarea procesului - culpa procesuală este temeinic justificată, astfel că în mod legal partea a fost obligată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.
(II) Criticile recurentelor-reclamante nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi (3), respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, numai proprietarii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în timp ce proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 şi au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul doar la restituirea preţului actualizat al imobilelor.
Există aşadar o diferenţă de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare-cumpărare care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi cele care nu au fost anulate.
În privinţa contractelor de vânzare-cumpărare care au fost desfiinţate în urma admiterii unei acţiuni în anulare, ca efect al nulităţii actul juridic civil, acesta este lipsit de efectele contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Cum efectele actului juridic civil sunt drepturile şi obligaţiile părţilor, iar una din obligaţii este cea a vânzătorului de garanţie pentru evicţiune, rezultă că, din momentul constatării intervenirii sancţiunii nulităţii, nu mai operează nici această garanţie a vânzătorului.
Cu alte cuvinte, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este incompatibilă cu existenţa obligaţiei de garanţie pentru evicţiune.
Pe de altă parte, unul din principiile efectelor nulităţii este cel al repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului, care impune restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau al unei plăţi nedatorate.
Ca atare, în cazul constatării nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul are dreptul doar la restituirea prestaţiei sale, care este preţul.
În raport de aceste considerente, instanţa fondului a constatat corect că reclamantele sunt îndreptăţite să le fie restituită contravaloarea ratelor de preţ achitate conform contractului de vânzare-cumpărare din 5 mai 1997, având în vedere că acest contract a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Susţinerea recurentelor-reclamante conform căreia încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea tuturor condiţiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită, întrucât hotărârea judecătorească obţinută în procesul anterior a consemnat în termeni foarte clari fraudarea legii ca motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat corect că reclamantele nu pot pretinde despăgubiri la valoarea reală de piaţă, ci doar preţul reactualizat, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile reclamantelor şi al pârâtului, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele B.C. şi C.A.S.F. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 39 A din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2934/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2938/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
