ICCJ. Decizia nr. 2938/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2938/2013
Dosar nr. 6164/3/2011
Şedinţa publică din 29 mai 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 20 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 13184/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a dispus judecarea pe cale separată a cererii reconvenţionale formulate de pârâtul-reclamant G.M. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă L.E.. S-a dispus, totodată, ca împreună cu cererea reconvenţională să se soluţioneze şi cererea de chemare în garanţie formulată de reclamanta pârâtă L.E. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, SC A.V.L. Berceni, Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit cererii reconvenţionale menţionate, reclamantul G.M. a solicitat obligarea pârâtei L.E. la plata sumei de 4.000 RON, evaluate provizoriu, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a apartamentului situat în sector 4, Bucureşti, pentru perioada 4 decembrie 2007-22 aprilie 2010.
În motivarea cererii, s-a arătat, în esenţă, că prin decizia civilă nr. 2076 din 04 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată, s-a constatat nulitatea titlului statului, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 2006 şi din 11 septembrie 1996, au fost obligaţi pârâţii să-i lase reclamantului G.M., în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul anterior menţionat. A fost respinsă cererea reconvenţională a pârâţilor prin care s-a solicitat a se constata că sunt cumpărători de bună-credinţă.
Prin procesul-verbal de executare din 22 aprilie 2010, s-a pus în executare decizia civilă nr. 2076 din 04 decembrie 2007, pârâta L.E. evacuând apartamentul ocupat.
Reclamantul a susţinut că, în calitate de proprietar al acestui bun, i se cuvin, ca atribut al dreptului de proprietate, fructele civile ce ar fi putut fi obţinute din închirierea apartamentului, considerând că este îndreptăţit să pretindă de la detentorul precar ce a utilizat în această perioadă bunul, contravaloarea lipsei de folosinţă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 482 şi 483 C. civ..
Pârâta L.E. a formulat cerere de chemare în garanţie prin care a solicitat ca, în ipoteza în care cererea privind lipsa de folosinţă ar fi admisă, în temeiul garanţiei pentru evicţiune, să fie obligaţi chemaţii în garanţie la plata acestor sume.
Prin încheierea de şedinţă din 20 iunie 2011 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cererea de chemare în garanţie a chemaţilor în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi SC A.V.L. Berceni.
Prin sentinţa civilă nr. 829 din 17 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, a admis cererea şi a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 4.285 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, sector 4, pentru perioada 4 decembrie 2007-22 aprilie 2010. Totodată, s-au respins atât cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi SC A.V.L. Berceni ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Primăria Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin decizia civilă nr. 2076 din 4 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care autorul pârâtei a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament situat în Bucureşti, sector 4, Bucureşti. Prin aceeaşi decizie, a fost obligată pârâta să lase apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului G.M..
Titlul executoriu reprezentat de decizia civilă menţionată a fost pus în executare, astfel încât prin procesul verbal din 22 aprilie 2010 s-a constatat că pârâta L.E. a eliberat apartamentul.
S-a reţinut că, prin decizia civilă nr. 2076 din 4 decembrie 2007 a fost admisă atât acţiunea reclamantului privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cât şi acţiunea în revendicare, pârâta fiind obligată să îi predea bunul imobil, astfel încât obiectul acelei cauze a vizat numai unul din efectele admiterii acţiunii în revendicare, respectiv restituirea lucrului. Prin litigiul de faţă, reclamantul a solicitat şi plata valorii fructelor civile pe care ar fi putut să le perceapă de la momentul desfiinţării titlului pârâtei - 04 decembrie 2007, până la predarea efectivă a bunului către reclamant - 22 aprilie 2010.
În raport de aceste elemente, cererea reclamantului a fost găsită întemeiată, acesta fiind îndreptăţit, în calitate de proprietar al bunului, să culeagă fructele civile produse de acesta. Cum închirierea imobilului nu a putut fi realizată în perioada menţionată, întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit de bunăvoie obligaţia stabilită prin titlul executoriu, reclamantul a suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat pe această cale.
Pentru stabilirea întinderii prejudiciului, a fost administrată o expertiză de specialitate, concluzionându-se că, pentru perioada indicată de reclamant, cuantumul contravalorii lipsei de folosinţă se ridică la 4.285 euro, echivalent în RON.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, faţă de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi SC A.V.L. Berceni, tribunalul a respins cererea în contradictoriu cu aceştia ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Singurul pârât căruia i s-a reţinut legitimarea procesuală pasivă a fost Municipiul Bucureşti prin Primarul General, determinată, pe de o parte, de faptul că acesta are calitatea de vânzător în cadrul contractului de vânzare-cumpărare constatat nul, iar pe de altă parte, pentru că temeiul cererii de chemare în garanţie a fost indicat de pârâtă ca fiind obligaţia vânzătorului de a răspunde pentru garanţia pentru evicţiune.
Cererea formulată în contradictoriu cu acest chemat în garanţie a fost apreciată de tribunal ca neîntemeiată, apreciindu-se că în cauză este determinant principiul efectelor nulităţii actului juridic civil, potrivit cu care un act nul nu poate produce niciun efect. Or, cum obligaţia de garanţie pentru evicţiune reprezintă un efect al unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, faţă de constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pe care pârâta şi-a întemeiat pretenţiile, s-a reţinut că acesta nu va produce niciun efect şi prin urmare, chematul în garanţie nu este ţinut să răspundă pentru evicţiune.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta L.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, atât pe aspectul soluţiei date cererii principale, cât şi asupra celei vizând cererea de chemare în garanţie.
Prin decizia nr. 342/A/11 octombrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit pretenţiilor deduse judecăţii, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să-i restituie contravaloarea lipsei de folosinţă a apartamentului pentru perioada 4 decembrie 2007-22 aprilie 2010, întrucât acestea reprezintă fructe civile ale bunului proprietatea sa, motivat de faptul că, deşi titlul pârâtei a fost desfiinţat prin decizia civilă nr. 2076 din 4 decembrie 2007 prin care a fost admisă atât acţiunea reclamantului privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cât şi acţiunea în revendicare (pârâta fiind obligată să îi predea bunul imobil), aceasta a continuat să locuiască în imobil până la executarea silită a acesteia din data de 22 aprilie 2010.
Reţinând dreptul reclamantului la obţinerea fructelor civile, Curtea a avut în vedere în vedere dispoziţiile art. 486 C. civ., potrivit cărora posesorul de bună credinţă dobândeşte fructele bunului posedat, iar potrivit art. 487 C. civ., posesorul încetează a mai fi de bună credinţă din momentul cunoaşterii viciilor titlului aflat la baza posesiei.
În aceste condiţii, de vreme ce s-a stabilit în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească, obligaţia pârâtei de a lăsa posesia imobilului, apărările acesteia privind drepturile sale locative, noţiunea de „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, buna credinţa a acesteia sunt lipsite de relevanţă.
Pe de altă parte, s-a constatat că, întrucât l-a lipsit în mod ilegal pe proprietar de folosinţa imobilului prin acţiunea sa, pârâta nu poate recupera contravaloarea fructelor datorate de la chemaţii în garanţie, deoarece fapta de a fi fost de rea credinţă prin păstrarea posesiei locuinţei, în pofida existenţei unui titlu executor, este proprie pârâtei iar nu chemaţilor în garanţie.
În plus, chemaţii în garanţie nu pot răspunde nici pentru evicţiune întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune reprezintă un efect al unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar faţă de constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pe care pârâta şi-a întemeiat pretenţiile, dispare cauza răspunderii pentru evicţiune.
Contrar susţinerii apelantei, nu mai poate fi pusă în discuţie nelegalitatea hotărârii prin care aceasta a fost lipsită de proprietatea imobilului, întrucât cele stabilite au intrat în puterea lucrului judecat iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Neîntemeiată a fost găsită şi critica privind pronunţarea instanţei extra petita (obligarea la 4285 euro, deşi prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat suma de 4.000 euro) întrucât evaluarea provizorie făcută de reclamant cu privire la prejudiciul cauzat de pârâtă a fost înlăturată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, care a stabilit suma de 4.285 euro, reclamantul însuşindu-şi concluziile acestuia.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta L.E., care a susţinut nelegalitatea soluţiei sub următoarele aspecte:
- Instanţa a stabilit în mod greşit că nu au calitate procesuală pasivă Municipiul Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, SC A.V.L. Berceni, Ministerul Finanţelor Publice, deşi în contractul de vânzare-cumpărare, prin care autorul pârâtei a dobândit imobilul, aceştia au calitatea de vânzători, ca mandatari ai Statului care a înstrăinat şi, ca atare, trebuie să răspundă pentru evicţiune (art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.).
Orice lipsă de folosinţă este imputabilă numai chemaţilor în garanţie, fiindcă Statul este cel „care a obligat pe fostul proprietar să-i încheie un contract pe 5 ani”.
- Instanţele fondului au pronunţat hotărâri lipsite de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respingând în mod greşit cererea de chemare în garanţie, deşi pârâta-recurentă a căzut în pretenţii, fiind obligată la plata unei lipse de folosinţă nedatorată, întrucât avea tot dreptul să mai locuiască în imobil cel puţin până la momentul despăgubirii sale de către stat.
În plus, autorul recurentei-pârâte avea dreptul să cumpere apartamentul, deoarece, în raport de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, erau restituibile în natură foştilor proprietari numai apartamentele locuite de aceştia sau care erau libere la data apariţiei legii.
Hotărârea prin care s-a restituit imobilul către reclamantul G.M. este contrară „legislaţiei României şi jurisprudenţei instanţei europene”, întrucât acesta nu a avut un bun în sensul Convenţiei.
- Hotărârea este lipsită de fundament juridic (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi pentru că instanţa trebuia să constate că pârâta nu are calitate procesuală pasivă în cererea privind acordarea lipsei de folosinţă, vinovaţi fiind, în solidar, cei care au vândut imobilul autorului recurentei, respectiv, chemaţii în garanţie.
Or, în temeiul răspunderii pentru evicţiune, se impunea ca aceştia să fie obligaţi la plata oricărei lipse de folosinţă întrucât Statul Român a fost cel care a adoptat o lege prin care a înstrăinat imobilul.
- Instanţa a acordat mai mult decât s-a solicitat (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), anume o sumă cu o câtime nemajorată legal de reclamant, care până la închiderea dezbaterilor nu a precizat că îşi măreşte pretenţiile la valoarea stabilită prin raportul de expertiză, iar, pe de altă parte, instanţa nu a omologat raportul de expertiză.
Astfel, instanţa s-a pronunţat extra petita, obligând pârâta la plata sumei de 4.285 RON, deşi cererea de chemare în judecată o învestise cu pretenţii în valoare de 4.000 RON.
- Hotărârea este susceptibilă de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., deoarece, faţă de dispoziţiile art. 1339 şi art. 1341 C. civ., chemaţii în garanţie trebuia să răspundă pentru evicţiune faţă de pârâtă.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Susţinând nelegalitatea deciziei pe motiv că în mod greşit s-ar fi reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie, recurenta este, în primul rând, în eroare asupra soluţiei adoptate de instanţele fondului, soluţie care a vizat lipsa legitimării procesuale doar faţă de Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice şi SC A.V.L. Berceni. În privinţa Municipiului Bucureşti şi Primăriei Municipiului Bucureşti, pretenţiile deduse judecăţii prin intermediul chemării în garanţie au fost analizate pe fond, fiind respinse pentru lipsă de temei (iar nu pentru greşita stabilire a cadrului procesual).
Criticând partea de soluţie care vizează greşita determinare a raporturilor procesuale, recurenta-pârâtă susţine că reprezentanţii Statului - cel care a înstrăinat imobilul - trebuie să răspundă pentru evicţiunea sa de imobil, orice lipsă de folosinţă fiind imputabilă acestora.
Or, în speţă, statuându-se de către instanţele fondului că nu poate fi justificată calitatea procesuală a Statului Român, a Ministerului Finanţelor Publice şi a SC A.V.L. Berceni, s-a reţinut corect că temeiul răspunderii care a fundamentat chemarea în garanţie l-a reprezentat contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul de care pârâta-recurentă a fost deposedată şi în care vânzător apare Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În mod eronat se pretinde că „toţi chemaţii în garanţie sunt reprezentanţii Statului, cel care a vândut”, întrucât raporturile contractuale sunt legate doar între părţile actului juridic (vânzător-cumpărător), fiind transpuse ulterior, în mod corespunzător, pe plan procesual.
- Invocând, de asemenea, lipsa de temei legal a deciziei, recurenta susţine că cererea de chemare în garanţie trebuia să fie admisă faţă de împrejurarea că aceasta a căzut în pretenţii.
Susţinerea este lipsită de fundament juridic, întrucât căderea în pretenţii a părţii care a formulat cererea de chemare în garanţie nu constituie un element suficient pentru ca aceasta să-şi valorifice un drept împotriva chematului în garanţie. Este încă necesar să se demonstreze justeţea cererii în despăgubiri, fundamentul de fapt şi de drept al acesteia.
Or, sub acest aspect, instanţele fondului au reţinut corect că actul juridic (contractul de vânzare-cumpărare) care reprezenta, în opinia pârâtei, temeiul răspunderii pentru evicţiune, a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv, constatat nul.
Cum un act juridic nul este lipsit de efecte cu caracter retroactiv, este evident că el nu mai poate constitui nici temei al unei eventuale răspunderi pentru evicţiune.
- În mod greşit, nesocotind efectele autorităţii de lucru judecat, recurenta-pârâtă susţine că autorul acesteia avea dreptul să cumpere apartamentul, în raport de dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Asemenea aspecte, vizând modalitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv nevalabilitatea acestuia au fost tranşate, astfel cum s-a arătat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia civilă nr. 2076 din 4 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti) şi, de aceea, nu mai pot fi readuse în dezbaterea judiciară.
La fel, pretinzând că hotărârea anterioară prin care s-a dispus restituirea imobilului către reclamantul G.M. ar fi „contrară legislaţiei României, jurisprudenţei instanţei europene”, recurenta nesocoteşte instituţia autorităţii de lucru judecat care presupune ca litigiile, odată finite, să nu mai fie repuse în discuţie, dat fiind imperativul de securitate şi stabilitate juridică.
- Este, de asemenea, nefondată susţinerea pârâtei-recurente conform căreia n-ar avea calitate procesuală în cererea principală vizând obligarea sa la plata lipsei de folosinţă a imobilului, o eventuală sumă de bani cu acest titlu trebuind să fie suportată de entităţile care au înstrăinat imobilul către autorul său.
În realitate, instanţele fondului au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la efectele admiterii acţiunii în revendicare şi la îndreptăţirea proprietarului deposedat de a i se restitui nu numai bunul, ci şi fructele civile ale acestuia, respectiv, contravaloarea chiriei pe care ar fi putut-o încasa în condiţiile exploatării imobilului.
Posesorul bunului ar fi putut păstra fructele acestuia doar în situaţia în care ar fi fost de bună-credinţă (art. 485 C. civ.), ipoteză de care nu se poate prevala pârâta-recurentă, cea care a fost obligată, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să predea imobilul reclamantului.
Împrejurarea că, după ce s-a statuat jurisdicţional asupra lipsei de titlu a pârâtei, aceasta a continuat să-l folosească, o transformă în posesor de rea-credinţă (art. 486 C. civ.) care trebuie să acopere prejudiciul creat.
Cum fapta ilicită aparţine pârâtei - cea care a continuat să folosească imobilul de la desfiinţarea titlului acesteia prin decizia nr. 2076 din 4 decembrie 2007 până la 22 aprilie 2010, data executării silite a hotărârii menţionate - evident că aceasta este cea care trebuie să suporte plata despăgubirilor, iar nu, aşa cum susţine, „reprezentanţi ai statului” chemaţi în garanţie.
- Critica vizând pronunţarea instanţei extra petita, prin aceea că a obligat pârâta la plata sumei de 4.285 euro, în loc de 4.000 RON, cât constituise obiectul învestirii acesteia este, de asemenea, nefondată.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, suma de 4.000 RON, indicată în cererea de chemare în judecată, a reprezentat o evaluare provizorie a pretenţiilor.
Ulterior, pe baza probelor administrate (raportul de expertiză), reclamantul şi-a majorat câtimea pretenţiilor, de care instanţa a luat act în condiţiile art. 132 C. proc. civ.(fond).
Pentru toate considerentele arătate, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta L.E. împotriva deciziei nr. 342 A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2936/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2939/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
