ICCJ. Decizia nr. 2939/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2939/2013
Dosar nr. 8031/1/2012
Şedinţa publică din 29 mai 2013
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1976 din 22 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta O.S. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Ministerul Finanţelor Publice.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins, în consecinţă, acţiunea faţă de aceşti pârâţi.
A obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 218.352 RON, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului, situat în Bucureşti, sector 1.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, calitatea procesuală pasivă aparţine Ministerului Finanţelor Publice, atât în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cât şi în situaţia celor încheiate cu eludarea legii.
În ceea ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 16767 din 9 noiembrie 2006, irevocabilă prin decizia nr. 718R din 11 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a obligat reclamanta din prezenta cauză să lase în deplină proprietate şi posesie foştilor proprietari apartamentul, situat în Bucureşti, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1997.
Având în vedere că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare şi că nu s-a cerut constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, buna credinţă şi validitatea contractului sunt prezumate, cu atât mai mult cu cât termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în nulitate absolută a expirat.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanta are dreptul la acordarea preţului de piaţă al imobilului.
Prin decizia nr. 616A din 21 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre judecare instanţei competente - Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.
Instanţa de apel a constatat că tribunalul, fără a lua în calcul valoarea rezultată din expertiză, raportat la dispoziţiile art. 112 pct. 3 şi art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., s-a declarat în mod greşit competent să soluţioneze pricina în primă instanţă.
Prin decizia nr. 4401 din 14 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Instanţa supremă a constatat că valoarea obiectului litigiului se stabileşte de către reclamanta care, prin cererea de chemare în judecată, a evaluat pretenţiile sale la suma de 150.000 euro, motiv pentru care soluţia anulării sentinţei este nelegală.
După rejudecare, prin decizia nr. 402A din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Instanţa de rejudecare în apel a reţinut, în esenţă, că deşi acţiunea promovată de reclamantă este o acţiune în răspundere contractuală, aceasta se judecă în raport de normele legii speciale, care se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a stabilit că acţiunea este supusă regimului juridic special al art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanta se află în situaţia proprietarului al cărui contract de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care, în termenul prevăzut limitativ de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu a fost promovată nici o acţiune care să fi fost finalizată printr-o hotărâre judecătorească de constatare a nulităţii contractului pentru motivul încheierii sale cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În lipsa oricărei dovezi contrarii care să decurgă din dezlegarea obligatorie, definitivă şi irevocabilă a unei hotărâri judecătoreşti de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare ori de admitere a acţiunii în revendicare împotriva reclamantei pe considerente care ar avea în vedere eventuala nelegalitate a titlului său de proprietate, reclamanta este prezumată a fi cumpărătoare de bună credinţă şi în condiţii de legalitate.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea atacată este nelegală, deoarece Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.
Astfel, în condiţiile în care nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, răspunderea nu poate aparţine Ministerului Finanţelor Publice, ci Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător.
În acest sens, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu este o normă cu caracter procesual şi, prin urmare, nu poate conferi calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
În plus, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului, doar atunci când contractele au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ceea ce nu este cazul în speţă.
Recurentul a mai arătat că hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte plata preţului de piaţă, pentru că existenţa sau inexistenta bunei credinţe nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării Legii nr. 112/1995.
La dosar nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se constate că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar deposedarea reclamantei de imobil s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare nefîind anulat.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art 304 pct. 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei, se constată că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cuprind dispoziţii lipsite de echivoc în acest sens, arătând că restituirea preţului actualizat sau, după caz, a preţului de piaţă se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, în temeiul hotărârilor judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile, prin care s-a dispus restituirea preţului actualizat plătit de chiriaş, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sau, după caz, a preţului de piaţă al imobilelor, în cazul desfiinţării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, răspunderea Ministerului Finanţelor Publice în raportul juridic dedus judecăţii este o răspundere legală, iar nu contractuală, aşa cum susţine.
De aceea, nu sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privind evicţiunea, întrucât temeiul juridic al pretenţiilor se regăseşte în dispoziţiile legii speciale care cuprinde reglementări specifice, de natură a înlătura norma generală.
Nici criticile referitoare la inexistenta unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare nu sunt fondate.
Pentru ca o persoană să primească despăgubiri în temeiul art. 50 sau 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu este imperios necesar să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Aceasta pentru că art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată stabileşte că au dreptul la despăgubiri persoanele ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desfiinţate, iar art. 20 alin. (2) din lege defineşte noţiunea de contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ca fiind contractele anulate ca urmare a unei acţiuni în anulare sau cele rămase fără efecte, ca urmare a unei acţiuni în revendicare.
Or, în prezenta cauză, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului a rămas fără efect, ca urmare a comparării titlurilor şi admiterii acţiunii în revendicare.
Nefondate sunt şi criticile referitoare la faptul că instanţa de apel a analizat legalitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare a reclamantei doar prin raportare la buna credinţă a acesteia.
Este adevărat că instanţa de apel a făcut referiri şi la buna credinţă a reclamantei, în calitate de cumpărătoare a imobilului, dar motivul pentru care a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a întemeiat pe faptul că legalitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost contestată în termenul prevăzut de lege, astfel încât acesta se bucură de prezumţia că a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 10/2001.
Faţă de cele arătate, recursul declarat de pârât este nefondat şi, pe cale de consecinţă, va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 402 A din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2938/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2942/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
