ICCJ. Decizia nr. 2942/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2942/2013
Dosar nr. 51224/3/2010
Şedinţa publică din 29 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 25 octombrie 2010, reclamantul Z.W.E. a chemat in judecata pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care pârâtul să fie obligat la plata despăgubirilor băneşti în cuantum de 600.000 euro, sau echivalentul în RON la data efectuării plaţii, despăgubiri ce reprezintă prejudiciul cauzat ca urmare a preluării abuzive a terenului în suprafaţa de 1.439,96 mp, precum şi a imobilului-clădire edificat pe acest teren, situate în Bucureşti, sector 3.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că autorul său, P.Z., a fost proprietarul imobilului menţionat, până in anul 1947, când a fost evacuat abuziv, fără să existe vreun document legal în acest sens, iar prin adresa 29 octombrie 1949, Ministerul Finanţelor, Comisia de Lichidare C.A.S.B.I. i-a comunicat autorului său că bunurile acestuia, mobile şi imobile, au fost predate către U.R.S.S.
S-a mai arătat că, între anii 1949-1989, imobilul autorului său a fost demolat, iar pe terenul acestuia şi pe cele învecinate s-a edificat fabrica SC T.N. SA.
S-a mai susţinut că prin adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedura birocratică, ce a paralizat restituirea proprietăţilor sau care face imposibilă acordarea de despăgubiri băneşti, astfel încât s-a solicitat obligarea Statului Român, în temeiul art. 41 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, la repararea prejudiciului cauzat prin exproprierea abuzivă.
Prin sentinţa civilă nr. 68 din 16 ianuarie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul cu privire la care s-au solicitat despăgubiri a fost trecut în proprietatea statului în anul 1949, fiind preluat abuziv, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, iar conform situaţiei juridice comunicate de Primăria municipiului Bucureşti, la nivelul anului 1986 acesta figura proprietate de stat, categoria de folosinţă „întreprinderi industriale"; începând din anul 1994, imobilul s-a aflat în proprietatea SC T.N. SA, fiind inclus în terenul pentru care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 28 decembrie 1994.
Temeiul de drept al acţiunii, astfel cum a fost indicat de reclamant, a fost reprezentat de dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituţie, art. 1, art. 6 şi art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Tribunalul a constatat că dispoziţiile art. 480 C. civ. reglementează acţiunea în revendicare imobiliară de drept comun, iar Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie care presupune formularea unei notificări înăuntrul unui anumit termen pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de aceasta, sub sancţiunea decăderii (art. 22 alin. (5)), în ipoteza nerespectării acestuia.
S-a constatat că în cauză, deşi imobilul intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv de stat în anul 1949, reclamantul nu a formulat cerere de restituire sau notificare în temeiul legii speciale, primele demersuri întreprinse de acesta fiind reprezentate de solicitarea situaţiei juridice a imobilului în anul 2008.
Tribunalul a apreciat că obligativitatea de a urma procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană, având în vedere că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.
Or, în speţă, reclamantul avea la dispoziţie o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în faţa tribunalului dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare.
Reclamantul nu a dovedit că ar fi adresat notificare şi nici nu a susţinut că neformularea notificării în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (care de altfel, a fost prelungit în mod succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001) s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa acestuia.
Totodată, s-a reţinut că prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, sunt inadmisibile.
Or, în cauză, imobilul pentru care reclamantul solicită despăgubiri intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nu s-a invocat sau dovedit existenţa vreunui motiv independent de voinţa reclamantului care să-l împiedice să formuleze notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Aşadar, dreptul reclamantului la despăgubire trebuia valorificat prin urmarea procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, dată fiind întrunirea condiţiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO invocată de reclamant, tribunalul a constatat că acesta nu are un bun actual, întrucât nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să îi recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate şi nici o speranţă legitimă, deoarece „creanţa de restituire”, în sensul jurisprudenţei instanţei europene, este o creanţă sub condiţie, câtă vreme întrunirea condiţiilor legale pentru restituirea imobilului nu a fost tranşată în cadrul procedurii administrative şi trebuia rezolvată în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În privinţa argumentelor reclamantului vizând ineficacitatea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, prin prisma jurisprudenţei instanţei europene, tribunalul a reţinut că nu poate fi înlăturată aplicabilitatea unei legi cu motivarea că aceasta nu corespunde Convenţiei, ci instanţele naţionale sunt obligate să aplice legea specială în materie. Aceasta, cu atât mai mult cu cât controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de Curtea Europeană în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care s-a stabilit în sarcina statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, a unui mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor.
Împotriva hotărârii a declarat apel reclamantul Z.W.E., criticând-o pentru nelegalitate, susţinând că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia de inadmisibilitate.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 326/A 04 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că, în raport cu situaţia juridică a imobilului, trecut în mod abuziv în proprietatea statului, tribunalul a reţinut în mod corect că acesta intră în domeniul de aplicare al Legii 10/2001.
Actul normativ menţionat, care are caracter special în raport cu dispoziţiile dreptului comun, prevede procedura care trebuie urmată în vederea acordării de măsuri reparatorii (restituire în natură sau prin echivalent) pentru bunurile care fac obiectul legii, cum este cazul în speţă.
Legea specială se aplică cu prioritate, având în vedere principiul de drept specialia generalibus derogant, astfel că o acţiune vizând revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este în principiu, inadmisibilă, sens în care s-a statuat prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii.
În condiţiile în care reclamantul nu a urmat calea Legii 10/2001, faptul că, potrivit prezentului demers iniţiat la 25 octombrie 2010, a solicitat acordarea de despăgubiri, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar nu revendicarea bunului, nu transformă acţiunea într-una admisibilă.
S-a constatat că, pentru aceleaşi considerente care au fundamentat decizia în interesul deciziei nr. 33/3008, întrucât reclamantul avea la îndemână o altă procedură pentru valorificarea dreptului său şi anume, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, acţiunea în despăgubiri a acestuia nu poate fi primită.
Aceasta, întrucât în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu este prevăzut expres în legea specială, iar în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate.
S-a reţinut că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În acelaşi sens, s-a constatat, a fost tranşat raportul dintre legea specială şi legea generală prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011, care a avut în vedere de această dată, litigiile îndreptate împotriva statului privind acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii 247/2005.
Neurmând procedura obligatorie în condiţiile prevăzute de legea specială, apelantul reclamant nu mai poate obţine protecţia aceluiaşi drept subiectiv pretins pe altă cale, cea a dreptului comun.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, s-a constatat că instanţa europeană a admis că dreptul la un tribunal, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, nu este absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
De aceea, instituirea prin legea specială a anumitor proceduri, cât şi a anumitor termene, sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, se înscrie în marja de apreciere a statului şi nu reprezintă o îngrădire a accesului la justiţie.
Pe de altă parte, împrejurarea că persoana interesată, deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască termenul de notificare, ca şi consecinţele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigentelor legale, dă expresie propriei sale culpe, cu atât mai puţin scuzabilă cu cât respectivul termen a fost prelungit de două ori, or, nimeni nu se poate prevala de propria sa culpă pentru a obţine protecţia unui drept.
În speţă, reclamantul nu a pretins că s-ar fi aflat într-o situaţie mai presus de voinţa sa, astfel încât să nu poată urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/200, prin formularea notificării în termenul legal.
În condiţiile în care apelantul reclamant nu s-a conformat exigenţelor prevăzute de legea specială, cu privire la termenul în care trebuie formulată notificarea, acesta nu poate invoca eventuale neconcordanţe ale legii speciale cu Convenţia, din perspectiva efectivităţii acestei căi pentru valorificarea dreptului pretins.
S-a apreciat că în cadrul procedurii speciale obligatorii, reglementate de Legea nr. 10/2001, apelantul reclamant ar fi avut la îndemână toate mijloacele procedurale care să îi asigure accesul la justiţie, conform art. 26 alin. (3) din lege, astfel cum a fost interpretat şi prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul a statuat că reclamantul nu se poate prevala de un bun, având în vedere accepţiunea dată acestuia în cauza pilot Atanasiu şi alţii contra României.
Astfel, apelantul nu deţine o hotărâre definitivă şi executorie prin care jurisdicţiile interne să fi recunoscut calitatea de proprietar a acestuia şi să fi dispus restituirea bunului.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul care, după prezentarea situaţiei de fapt în legătură cu modalitatea în care autorii săi au devenit proprietari asupra imobilului şi ulterior au fost deposedaţi de către stat, a susţinut următoarele aspecte de nelegalitate:
- Hotărârea a fost dată în baza interpretării eronate a legislaţiei în vigoare, respectiv a Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 „care încalcă dreptul fundamental de proprietate, prin limitarea acestuia”. Astfel, legea stipulează în mod expres că reclamantul are dreptul la despăgubiri doar prin intermediul Fondului Proprietatea, care s-a dovedit a fi ineficient.
Deşi în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, statul a fost obligat să ia măsuri pentru eficientizarea mecanismului de stabilire a despăgubirilor, nici până în prezent nu a făcut acest lucru.
- În ce priveşte decizia în interesul deciziei nr. 33/2008 - la care a făcut referire instanţa în argumentarea soluţiei - s-a susţinut că aceasta a avut caracter de îndrumare doar până la adoptarea hotărârii-pilot menţionată anterior.
- Recurentul a arătat că este în posesia unui bun, astfel cum este înţeles acesta conform art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere că „dreptul său de proprietate a fost dovedit cu titlurile de proprietate, că statul nu a contestat niciodată respectivele titluri de proprietate şi nici nu i-a comunicat faptul că imobilul a fost înstrăinat”.
S-a făcut referire în susţinerea acestui aspect şi la jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv la cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, cauza Păduraru şi cauza Viaşu împotriva României.
În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. .
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Susţinerea că hotărârea ar fi lipsită de temei legal, fiind dată pe baza interpretării eronate a Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 „care încalcă fundamental dreptul de proprietate” este nefondată.
Prin respingerea apelului şi confirmarea astfel a sentinţei de primă instanţă, curtea de apel a menţinut soluţia vizând inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantului care, nesocotind existenţa unei legi speciale, a tins la valorificarea drepturilor pretinse pe calea dreptului comun.
Susţinând că mecanismul de despăgubire reglementat de cadrul normativ intern este unul ineficient, reclamantul face o afirmaţie generală, care nu este aptă să demonstreze admisibilitatea demersului său în justiţie, câtă vreme nu a iniţiat procedura legii speciale.
Sub acest aspect, instanţele fondului au arătat în mod corect, cu trimitere la art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 că, netransmiterea notificării prin intermediul căreia să se solicite restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, atrage pierderea dreptului de a solicita despăgubiri în justiţie.
Tot astfel, s-a reţinut corect de către instanţele anterioare, că problema acţiunilor directe îndreptate împotriva Statului (prin care se pretinde acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele imposibil de restituit în natură şi care fac obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005) a făcut obiectul deciziei în interesul Legii nr. 27/2011.
Făcând aplicarea aceluiaşi principiu, al normei speciale care derogă de la cea generală, decizia în interesul legii menţionată anterior a statuat, cu valoare obligatorie, în vederea unificării jurisprudenţei, asupra caracterului inadmisibil al unei astfel de acţiuni.
Nu este vorba, cum pretinde recurentul, de o „limitare a dreptului de proprietate” prin dispoziţiile legilor speciale şi jurisprudenţa creată în aplicarea acestora, ci doar de valorificarea dreptului în condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, nu este vorba nici de o limitare a accesului la justiţie, în condiţiile în care, pe de o parte, în absenţa caracterului absolut al acestuia, îngrădirile legale intră în marja de apreciere a statului iar pe de altă parte, în sistemul actului normativ special (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), reclamantul avea deschisă calea contestării în justiţie.
- Este total nefondată susţinerea recurentului conform căreia decizia în interesul deciziei nr. 33/2008, la care a făcut trimitere instanţa în fundamentarea soluţiei „ar fi avut caracter de îndrumare” limitat, doar până la adoptarea hotărârii-pilot în cauza Atanasiu.
În realitate, decizia nr. 33/2008 a făcut aplicarea unui principiu de drept (specialia generalibus derogant) statuând că, după adoptarea unui act normativ cu caracter special, pretenţiile care trebuie valorificate în cadrul oferit de acesta nu mai pot fi deduse judecăţii pe calea dreptului comun decât în situaţii particulare (în care partea se putea prevala deja de un bun sau, din motive obiective, nu a putut urma procedura Legii nr. 10/2001).
Adoptarea hotărârii în cauza Atanasiu nu a putut produce, sub aspectul menţionat de parte, vreun reviriment pe plan jurisprudenţial, întrucât abordarea nouă pe care aceasta a adus-o a fost de fapt, pe planul noţiunii de „bun”, susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, înţeles în condiţii mai stricte decât în practica anterioară a instanţei europene.
Or, din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut corect că reclamantul nu se poate prevala de un bun, în condiţiile în care dreptul său nu a fost confirmat anterior, printr-o hotărâre definitivă şi executorie de către jurisdicţiile interne, iar prin dispozitivul unei hotărâri nu s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
În acelaşi timp, pentru ca simpla constatare a nelegalităţii preluării bunului de către stat să se poată transforma, din interes patrimonial în valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, era necesar ca reclamantul să se subordoneze cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legea specială şi să epuizeze căile de atac prevăzute de aceasta (hotărârea-pilot).
Sub acest aspect, constatând că reclamantul nu a urmat procedura legii speciale, instanţa de apel reţine că acesta nu a făcut dovada unor împrejurări obiective, care să-l fi împiedicat să urmeze prescripţiile legii, că aceasta s-a datorat propriei culpe, cu atât mai puţin scuzabilă, cu cât termenul de transmitere a notificării reglementat de Legea nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv de două ori.
Fără să combată aceste statuări ale instanţei de apel, recurentul-reclamant pretinde, în mod nefundamentat juridic, că se putea adresa în mod direct instanţei de judecată, eludând procedura legii speciale.
Or, aşa cum corect a reţinut curtea de apel, reclamantul nu se poate prevala de motivul nefuncţionalităţii legii speciale, a cărei procedură nu a iniţiat-o şi nu a urmat-o, pentru a justifica solicitarea de despăgubiri într-un alt cadru decât cel normativ.
În acelaşi timp, aspectul susţinut de către recurent, potrivit căruia prin hotărârea-pilot pronunţată de instanţa europeană s-a impus statului modificarea şi perfecţionarea mecanismului de despăgubiri, nu este de natură să-i justifice demersul în justiţie, pentru că, aşa cum recurentul însuşi afirmă, este vorba de măsuri de natură legislativă, care nu pot fi transferate instanţei de judecată.
Pentru toate considerentele arătate, se constată că soluţia instanţelor fondului a fost pronunţată cu respectarea cadrului normativ în vigoare, critica de nelegalitate formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind nefondată.
În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că invocarea acestuia s-a făcut în mod formal, în condiţiile în care recurentul nu a indicat vreun act juridic (negotium iuris) dedus judecăţii, ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate de instanţă prin interpretarea dată.
În consecinţă, faţă de cele expuse anterior, recursul urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.W.E. împotriva deciziei nr. 326 A din 4 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2939/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2944/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
