ICCJ. Decizia nr. 2969/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2969/2013
Dosar nr. 34404/3/2009
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 26 august 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 34404/3/2009, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâţii A.M. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei A.M. să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul împreună cu toate dependinţele sale, situat în imobilul din Bucureşti, sector 2, în baza dispoziţiilor art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi modificată prin Legea nr. 1/2009; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să acorde pârâtei A.M. despăgubiri băneşti la valoarea de piaţă a imobilului sau măsuri reparatorii prin echivalent în baza dispoziţiilor art. 7 alin. (11), art. 20 alin. (1), art. 46 alin. (4), art. 47 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001, precum şi a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 09 iunie 2008 publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.
Prin sentinţa civilă nr. 1546 din 23 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind acţiunea în revendicare, a respins, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, acţiunea în revendicare formulată de reclamanta D.M., în contradictoriu cu pârâţii A.M. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe capătul al doilea de cerere, ca neîntemeiată, a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată şi a respins capătul al doilea al cererii ca nefondat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa, în temeiul art. 137 C. proc. civ. s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor invocate în cauză.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat a capătului de cerere privind acţiunea în revendicare, tribunalul a reţinut următoarele:
Chiar dacă reclamanta din prezenta cauză a avut în celălalt proces calitatea de pârâtă, aceasta nu înseamnă că nu există identitate între părţi, câtă vreme dreptul litigios este acelaşi: dreptul de proprietate invocat de fiecare dintre părţi asupra imobilului menţionat mai sus.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a apreciat că în cauză este întrunită tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ., astfel încât, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea în revendicare pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a reţinut următoarele:
În susţinerea excepţiei, pârâtul invocă principiul relativităţii efectelor contractului, arătând că nu a fost parte la contractul din 22 aprilie 1997.
Tribunalul a reţinut că temeiul de drept al cererii reclamantei nu este evicţiunea prevăzută de art. 1337 C. civ. şi următoarele C. civ. (dreptul comun în materia vătămării), ci dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 privind restituirea în echivalent.
De asemenea, legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice este dată de caracterul abuziv preluării imobilului ce face obiectul litigiului de faţă, ceea ce determină, în conformitate cu art. 25 din Decretul nr. 31/1954, calitatea Statului de a fi parte în judecată.
În ceea ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere al acţiunii formulată de reclamantă, respectiv obligarea Statului Român să acorde pârâtei A.M. despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3038 din 15 martie 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 10116/2001 menţionată mai sus, reclamanta D.M. a fost obligată să lase pârâtei A.M. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2, această sentinţă a rămas irevocabilă prin respingerea recursului şi a fost investită cu formulă executorie.
Sentinţa nr. 3038/2002 se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, astfel încât, pentru imobilul în litigiu şi restituit în natură către pârâta A.M. nu se mai pot admite alte măsuri reparatorii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta D.M., iar prin decizia civilă nr. 314 din 19 septembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, a respins apelul ca nefondat.
Sub un prim aspect, Curtea a constatat că reclamanta-apelantă a înţeles să critice sentinţa instanţei de fond numai cu privire la soluţia pronunţată pe primul capăt de acţiune vizând revendicarea apartamentului în litigiu.
Curtea nu a primit criticile apelantei, menţinând ca legală hotărârea primei instanţe de respingere a acţiunii în revendicare pentru autoritate de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 3038/2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Prin ambele decizii de control judiciar s-a reţinut că în acţiunea în revendicarea apartamentului nr. 2 în litigiu nu sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, ci doar dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ..
Înlăturarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în raportul juridic dedus judecăţii (care este şi cel din prezenta cauză) a intrat în puterea lucrului judecat şi, ca atare, în mod legal instanţa de fond a admis excepţia autorităţii lucrului judecat pe acest temei de drept.
Împotriva deciziei civile nr. 314 A din 19 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta D.M., care a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Hotărârea instanţei de apel este nemotivată, faţă de împrejurarea că doar într-o singură frază se afirmă că:„Curtea nu va primi aceste critici menţinând ca legală hotărârea primei instanţe de respingere a acţiunii în revendicare pentru autoritate de lucru judecat faţă de sentinţa civila nr. 3038/2002 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti.
Hotărârea instanţei de fond este netemeinică, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece în mod incorect atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ. ce reglementează autoritatea de lucru judecat.
Nu poate fi pus sub semnul identităţii dispoziţiile dreptului comun ale art. 480 cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. c) ale Legii nr. 10/2001 şi, faţă de aceasta împrejurare, se consideră că instanţa de apel a comis o grava eroare atunci când a afirmat ca înlăturarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în raportul juridic dedus judecăţii, a intrat în puterea lucrului judecat şi, ca atare, în mod legal instanţa de fond a admis excepţia autorităţii de lucru judecat pe acest temei de drept.
Faţă de dispoziţiile cuprinse în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată ar fi putut aprecia, aşa cum a solicitat şi reclamanta recurentă în cererea de chemare în judecată, existenţa bunului actual în patrimoniul său.
În atare situaţie, reclamanta D.M. se poate considera că deţine un bun actual în sensul Deciziei 33/2008, astfel că cererea de chemare în judecată ar fi trebuit să fie analizată pe fondul ei.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurenta- reclamantă vizează, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., art. 18 din Legea nr. 10/2001, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi nemotivarea deciziei recurate, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 1201 C. civ. sub aspectul analizării şi reţinerii ca fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei autorităţii de lucru judecat (identitate de obiect, de cauză şi de părţi).
Astfel, în mod just s-a reţinut de către instanţa de apel că între cele două cauze există (fapt necontestat de către apelantă) identitate de părţi (chiar dacă în primul proces părţile au avut calităţi inverse) şi identitate de obiect, instanţa fiind învestită cu acelaşi raport juridic privind dreptul de proprietate asupra imobilului apartamentul situat în Bucureşti, sector 2.
În ceea ce priveşte identitatea de cauză, Curtea a constatat că prin prima acţiune A.M. a invocat în susţinerea acţiunii dispoziţiile art. 480 C. civ.
Nici susţinerea recurentei pârâte privind aplicarea prevederilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 şi ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Aşa cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia recurată, prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat să-i fie lăsat în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, fiind aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ.
De altfel, în momentul judecării primei acţiuni în revendicare instanţele de judecată s-au raportat (respectând dispoziţiile art. 20 din Constituţie) la practica CEDO din acel moment (cauza Androne împotriva României pronunţată de CEDO la 22 decembrie 2004, rămasă definitivă la 06 iunie 2005).
Actuala schimbare a practicii CEDO (cauza pilot Atanasiu împotriva României) nu poate produce efecte decât pentru viitor, respectiv pentru raporturile juridice, având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, aduse în faţa instanţelor de judecată după pronunţarea hotărârii pilot.
Cauzele judecate anterior sub o anumită practică CEDO nu pot fi rejudecate de fiecare dată când instanţa europeană îşi schimbă practica, întrucât, pe de o parte, s-ar încălca puterea de lucru judecat a acelor hotărâri naţionale, iar pe de altă parte, s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice.
Nici motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate este necesar ca hotărârea recurată să fie nemotivată, sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
În cauză, hotărârea recurată cuprinde acele considerente de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor.
Astfel, s-a reţinut din considerentele deciziei că există tripla identitate de obiect, cauză şi părţi, astfel, între cele două cauze există (fapt necontestat de către apelantă) identitate de părţi (chiar dacă în primul proces părţile au avut calităţi inverse) şi identitate de obiect, instanţa fiind învestită cu acelaşi raport juridic privind dreptul de proprietate asupra imobilului apartamentul situat în Bucureşti, sector 2.
În ceea ce priveşte identitatea de cauză, Curtea a constatat că prin prima acţiune A.M. a invocat în susţinerea acţiunii dispoziţiile art. 480 C. civ.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine sentinţa civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei civile nr. 314 A din 19 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2946/2013. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2971/2013. Civil → |
|---|
