ICCJ. Decizia nr. 2976/2013. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2976/2013

Dosar nr. 7939/1/2012

Şedinţa publică din 30 mai 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 73/S/ din 6 martie 2009, Tribunalul Braşov, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat legal prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.

A obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, rezultate din privarea de libertate în mod nelegal.

A respins restul pretenţiilor formulate de reclamant.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărneşti, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi la doi ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 85 C. pen. s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani aplicată reclamantului prin sentinţa penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Braşov. Aceste pedepse au fost contopite în cea mai grea dintre ele, potrivit art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., aplicându-se pedeapsa de 4 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1 an închisoare. În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997 s-a revocat graţierea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Braşov şi s-a dispus ca aceasta să se execute alături de cea de mai sus, astfel că, în final, a rezultat o pedeapsă de 7 ani închisoare.

Prin decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2003, Tribunalul Braşov, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva acestei sentinţe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs peste termen reclamantul din prezenta cauză, arătând că nu a fost prezent la instanţa de fond şi la cea de apel, întrucât a fost plecat justificat din ţară.

Prin decizia penală nr. 817 din 20 septembrie 2004, Curtea de Apel Braşov, a admis recursul astfel declarat, a casat decizia recurată, a desfiinţat sentinţa pronunţată de prima instanţă şi a reţinut cauza spre rejudecare.

Prin decizia penală nr. 661 din 7 noiembrie 2005, Curtea de Apel Braşov, a dispus restituirea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a cauzei penale privind pe reclamantul din prezenta cauză, pentru completarea urmăririi penale şi a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.

În motivarea soluţiei sale, Curtea de Apel Braşov a reţinut că nu este imputabil organelor de urmărire penală faptul că urmărirea penală este incompletă, întrucât, versiunea reclamantului a fost cunoscută doar în faţa instanţei de recurs şi a făcut necesară administrarea de probe pentru verificarea temeiniciei ei . S-a reţinut, de asemenea, că reclamantul a fost căutat în mod repetat în faza urmăririi penale însă nu a fost găsit şi a fost dat în urmărire generală.

Prin Încheierea Camerei de Consiliu din data de 27 martie 2006, Judecătoria Zărneşti a constatat că a încetat de drept măsura preventivă ce a fost luată faţă de reclamant.

Prin Rezoluţia din data de 08 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărneşti s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantul pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen. (3 fapte) şi de art. 215 alin. (1) şi (2) (1 faptă) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.

Ca urmare a aspectelor rezultate din depoziţiile martorilor, tribunalul a dispus efectuarea unor adrese către Penitenciarul Codlea, cu solicitarea de a comunica la dosarul cauzei fişa medicală a reclamantului, întocmită cu ocazia încarcerării sale în Penitenciarele din România şi cu solicitarea de a comunica dacă, pe în perioada de timp în care s-a aflat în Penitenciarul Codlea, reclamantul a formulat plângeri referitor la încălcarea drepturilor sale.

De asemenea, tribunalul a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a depune la dosarul cauzei dovada demersurilor întreprinse la autorităţile statului (poliţiei, parchete) în faza urmăririi penale.

Din fişa medicală a reclamantului, reiese că acesta nu a contactat nicio boală în perioada detenţiei sale şi că, în perioada de timp în care s-a aflat în penitenciar, starea de sănătate a acestuia nu s-a înrăutăţit.

Art. 504 alin (1) C. proc. pen. stipulează că „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare”, iar alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol prevăd că „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de liberate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).

Art. 505 alin (1) din C. proc. pen. dispune că „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata lipsirii de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă”.

În speţă, Tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile instituite de dispoziţiile legale menţionate în ceea ce priveşte perioada de timp în care reclamantul a fost deţinut în temeiul mandatului de executare a pedepsei, ce a fost emis în baza sentinţei penale nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărneşti, respectiv 11 noiembrie 2003-21 septembrie 2004, aceasta deoarece, deţinerea părţii menţionate s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, ce a fost desfiinţată în căile de atac, iar, ca urmare a rejudecării cauzei, s-a dispus, prin ordonanţa procurorului, scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului.

În ceea ce priveşte măsura restrictivă de libertate, ce a fost luată faţă de reclamant în cursul desfăşurării procesului penal, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile instituite de dispoziţiile legale menţionate, pentru ca reclamantul să ceară despăgubiri.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral reclamat, Tribunalul a reţinut că, din materialul probator administrat în cauză, a rezultat că, condamnarea penală a reclamantului şi privarea de libertate a acestuia în intervalul de timp cuprins între 11 noiembrie 2003-21 septembrie 2004, au produs acestei părţi suferinţe fizice şi psihice şi i-au afectat şi pe membrii familiei sale, astfel că, ţinând seama de criteriile instituite de art. 505 alin (2) C. proc. pen., a apreciat suma de 50.000 RON ca fiind îndestulătoare ca şi compensaţie materială pentru prejudiciul moral încercat.

Sub acest aspect, instanţa a reţinut că nu au fost dovedite afirmaţiile pe care reclamantul le-a făcut în sensul că, deţinerea să în perioada de timp menţionată a determinat îmbolnăvirea mamei sale şi izolarea sa de către membrii comunităţii din Oraşul Râşnov, ca urmare a afectării prestigiului de care se bucură în rândul acestei comunităţii, întrucât, în cauză nu a fost produsă de către partea menţionată nicio probă în acest sens.

În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate de reclamant, tribunalul a reţinut că acestea sunt neîntemeiate, astfel că le-a respins.

În motivarea cererii de chemare în judecată pe care a promovat-o, reclamantul a susţinut că, daunele materiale pe care le-a solicitat se compun din prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a pierderii unor afaceri din cauza pierderii unor oportunităţi de afaceri, respectiv, din cauza renunţării unor parteneri la continuarea afacerilor demarate împreună cu el şi din cheltuielile pe care le-a făcut în cadrul procesului penal.

Instanţa a constatat că niciuna dintre probele ce au fost administrate în cauză nu sunt de natură să confirme aceste afirmaţii ale reclamantului.

Sub aspectul analizat, este de menţionat că, prejudiciul material, pentru a putea fi reparat trebuie să îndeplinească condiţiile instituite de art. 998-999 C. civ., respectiv, să fie un prejudiciu cert, adică să fie sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, or o astfel de cerinţă nu este îndeplinită în cauză.

Împotriva hotărârii au declarat apel reclamantul M.G., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov.

Asupra apelurilor astfel exercitate, prin decizia civilă nr. 150/Ap din 8 decembrie 2009, Curtea de Apel Braşov a admis căile de atac declarate de stat şi parchet, a schimbat în tot sentinţa tribunalului, respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamant. A respins tot astfel apelul declarat de reclamant.

În argumentarea deciziei, s-a reţinut, în esenţă, că nu sunt întrunite cerinţele reglementate de art. 504 C. proc. pen., privarea de libertate, respectiv restrângerea libertăţii reclamantului în cadrul procesului penal realizându-se în acord cu dispoziţiile procedurale ale materiei măsurilor preventive, dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituţie. În plus, a arătat instanţa de apel, în niciuna din hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele penale după punerea în libertate a reclamantului, ori în rezoluţia procurorului de scoatere de sub urmărire penală, nu s-a stabilit caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate.

Prin decizia civilă nr. 5530 din 25 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva hotărârii instanţei de apel, pe care a casat-o, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a apreciat de către instanţa supremă, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului raportului litigios, câtă vreme a statuat doar asupra legalităţii măsurilor penale dispuse împotriva reclamantului, care, reţine decizia din recurs, nu poate constitui obiect al examinării cauzei.

Procedând la rejudecare, curtea de apel, prin decizia civilă nr. 45/Ap din 10 martie 2011, a admis în parte apelul declarat de reclamantul M.G., a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, obligând pârâtul Statul Român la plata către reclamant a următoarelor despăgubiri: 500.000 RON daune morale pentru perioada arestării preventive; 300.000 RON daune morale pentru perioada restricţiei de a nu părăsi ţara; echivalentul în RON a 56.000 euro daune materiale, respingând restul pretenţiilor formulate de reclamant.

A obligat pârâtul la plata sumelor de 13.680 RON, respectiv echivalentul în RON a 2.480,63 euro, cheltuieli de judecată.

A respins apelurile declarate de pârât şi de parchet.

S-a arătat în considerentele deciziei, că suferinţele la care a fost supus reclamantul justifică recunoaşterea daunelor morale în cuantumul stabilit, după cum au fost considerate ca întemeiate pretenţiile materiale solicitate pentru prejudiciul înregistrat prin activitatea societăţii comerciale din Maroc, pusă în situaţia de a-şi întrerupe multiplele relaţii comerciale. Cu privire la sumele de bani trimise reclamantului de soţia acestuia din Spania, pentru plata cheltuielilor necesare susţinerii procesului penal, curtea a stabilit o despăgubire de 9.000 euro, rezultată din media sumelor de 8.000 euro, respectiv 10.000 euro, relatată de martorii audiaţi în cauză.

Raportat la dezlegarea dată prin decizia de casare a instanţei supreme, potrivit căreia nu este supusă examinării legalitatea măsurilor preventive, faţă de obiectul criticilor din apelurile declarate de pârâtul Statul Român şi parchet, au fost respinse căile de atac ale acestor subiecţi din raportul procesual cercetat.

Cuantumul cheltuielilor de judecată a fost evaluat potrivit înscrisurilor probatorii de la dosar, care atestă contravaloarea biletelor de avion, închirierea unor autoturisme pentru deplasarea reclamantului la termenele de judecată, traducerea unor înscrisuri, plata onorariilor avocaţiale.

Urmare a recursurilor declarate de părţi şi parchet, prin decizia civilă nr. 3186 din 10 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost admise căile extraordinare de atac, cu consecinţa casării deciziei civile nr. 45/Ap/2011 a curţii de apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

A reţinut decizia Înaltei Curţi, ca temei de casare, prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care, la rejudecarea apelului, instanţa nu s-a conformat deciziei anterioare date în recurs, nr. 5530/2010, privind analizarea raporturilor juridice dintre părţi prin cercetarea stării de fapt şi de drept invocată în susţinerea acţiunii, fiind necesar să se determine cu certitudine dacă reclamantul a fost prejudiciat material ca urmare a faptelor invocate. În contextul acestei analize, se precizează în expozitivul deciziei greşita interpretare a prevederilor art. 998, art. 999 C. civ., referitoare la cerinţa unui prejudiciu cert, în condiţiile în care instanţa de apel a aproximat, din evaluarea declaraţiilor martorilor audiaţi, suma de 9.000 euro, cu valoare de prejudiciu.

A mai îndrumat instanţa supremă în finalul considerentelor, ca în procesul rejudecării apelului, se fie reanalizate cuantumul daunelor morale ce se cuvin reclamantului, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi a jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cercetând, după casare şi în limitele statornicite prin deciziile de control judiciar ale Înaltei Curţi, apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe, curtea a reţinut următoarele:

Raportul litigios se circumscrie celui pretins a fi valorificat de reclamantul M.G. sub aspectul ocrotirii drepturilor sale personale, nepatrimoniale, pe de o parte, a drepturilor patrimoniale, pe de altă parte, încălcate ca urmare a măsurilor preventive procesual penale luate faţă de acesta. În limitele acestei determinări, temeiul angajării răspunderii statului sunt stabilite în dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., în varianta privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal, care conferă persoanei dreptul la repararea pagubei.

Astfel cum a statuat Înalta Curte prin decizia nr. 5530 din 23 octombrie 2010, caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului şi a restrângerii libertăţii acestuia, se evaluează prin prisma soluţiei finale pronunţate în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri, soluţionată prin hotărârea de casare a hotărârii de condamnare, restituirea cauzei la procuror pentru reluarea cercetărilor, în care s-a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală. Aşadar, chiar dacă la momentul luării acestor măsuri, întemeiate pe dispoziţiile procesual penale incidente, existau temeiurile/indiciile care justificau adoptarea privării de libertate - în privinţa punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii, urmare a rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare, respectiv indiciile care să justifice măsura interzicerii de a părăsi ţara - finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăţiei penale a reclamantului în săvârşirea faptelor reţinute ca infracţiuni. Or, tocmai reliefarea unor asemenea împrejurări, deschid dreptul persoanei la reclamarea prejudiciului suferit ca urmare a privării şi restrângerii de libertate.

Pornind de la aceste elemente, raportat la dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la stabilirea întinderii reparaţiei, văzând perioada privării de libertate a reclamantului (11 noiembrie 2003-21 septembrie 2004), suferinţele fizice şi psihice îndurate de acesta în detenţie, afecţiunile suferite de membrii familiei, soţie, copii, mama reclamantului, personalitatea celui în cauză, compensaţia materială de natură a acoperi toate aceste încercări este corespunzătoare sumei de 200.000 RON. În mod corespunzător, pentru perioada restrângerii de libertate, luată ca măsură preventivă sub forma interzicerii reclamantului de a părăsi ţara (20 septembrie 2004-27 martie 2006), suma de 50.000 RON reprezintă o compensaţie proporţională afecţiunilor resimţite de persoana reclamantului, în condiţiile în care acesta avea reşedinţa în străinătate, familia sa locuind în Spania.

În ceea ce priveşte prejudiciul material reclamat, soluţia primei instanţe a fost păstrată.

Cât priveşte apelurile pârâtului Statul Român, ale parchetului, pentru motivele dezvoltate în cuprinsul prezentelor considerente, acestea au fost respinse.

În temeiul dispoziţiilor art. 274, 275 C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate de reclamant au fost admise la nivelul sumei de 15.000 RON şi a echivalentului sumei de 700 euro, proporţional pretenţiilor admise, în cuantificarea acestora fiind avute în vedere sumele de 1.521 euro, contravaloarea biletelor de avion pentru prezentarea la termene, 25.001,32 RON reprezentând onorarii avocaţiale, traduceri de înscrisuri, fiind respinse costurile pentru închirierea unor autoturisme pe ruta Otopeni - Braşov, considerate neîntemeiate.

Împotriva deciziei civile nr. 117Ap din 25 septembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, au declarat recurs reclamantul M.G., pârâta D.G.F.P. a Judeţului Braşov reprezentantă a Ministerului Finanţelor Publice Pentru Statul Român şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.

Recurenta pârâtă D.G.F.P. Braşov reprezentată de Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român susţine că instanţa de apel în rejudecare, în mod criticabil a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva sentinţei civile nr. 73/S din 06 martie 2009 a Tribunalului Braşov şi a admis apelul declarat de reclamantul M.G. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că majorează cuantumul daunelor morale pentru perioada de privare de libertate în mod nelegal de la suma de 50.000 RON la suma de 200.000 RON, a obligat pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale, rezultate din restrângerea libertăţii în mod nelegal, prin măsura obligării de a nu părăsi ţara şi a respins restul pretenţiilor.

Instanţa de apel în rejudecare nu s-a conformat deciziei nr. 3186/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum nici unei decizii anterioare nr. 5530/2010 pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv nu s-a conformat în sensul de a cerceta starea de fapt reală şi de drept invocată în susţinerea acţiunii, precum şi de a determina cu certitudine dacă reclamantul a fost prejudiciat material ca urmare a faptelor invocate.

Se apreciază că în soluţionarea acestei cauze nu s-a manifestat rolul activ al judecătorului în clarificarea tuturor aspectelor de fapt, astfel cum s-a prevăzut de către instanţa supremă, în sensul dacă se impune sau nu acordarea de despăgubiri, şi evident şi în raport de persoana şi personalitatea reclamantului. Nu au fost aduse alte probe care să confirme susţinerile reclamantului, probatoriul administrat în cauză fiind insuficient şi neconvingător pentru a fundamenta o anume dezdăunare.

Instanţa de apel a greşit apreciind că în materia acordării despăgubirilor pentru erori judiciare, textul de lege aplicabil reprezintă o aplicaţie concretă a răspunderii civile delictuale în forma garanţiei, în sensul art. 1000 alin. (3) rap. la art. 998-999 C. civ., precizând că elementul subiectiv al vinovăţiei este prezumat şi decurge din simpla constatare a îndeplinirii condiţiilor obiective ce atrag răspunderea statului pentru erorile judiciare.

De asemenea nu poate fi reţinută nici vreo culpa a organelor judiciare, care şi-au îndeplinit atribuţiile, potrivit legii, care au adoptat o anume soluţie şi în funcţie de persoana reclamantului.

A acorda despăgubiri în mod arbitrar fără cea mai mică fundamentare, doar în baza unor consideraţii teoretice, nesusţinute de probe, fără a fi reţinute circumstanţele de fapt determinante în adoptarea soluţiilor penale, însuşind motivaţiile de ordin subiectiv ale reclamantului este mai mult decât nepermis.

Din motivarea deciziei penale nr. 661 din 07 noiembrie 2005 rezultă că versiunea reclamantului a fost cunoscută doar în instanţa de recurs, declarat în termen prelungit, că nu este imputabil organelor de urmărire penală faptul că aceasta este incompletă, reclamantul fiind căutat în mod repetat în faza urmăririi penale, însă nu a fost găsit şi dat în urmărire generală.

În fundamentarea unei răspunderi, evident că în raport de situaţia de fapt trebuiesc analizate în concret toate ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., ceea ce instanţa nu a făcut corect, apreciind printr-o motivare generică, teoretică, fără corespondent în realitate că reclamantul are dreptul la repararea pagubei în temeiul acestui text în cuantumurile specificate.

Se mai consideră că legalitatea măsurilor dispuse se apreciază faţă de probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală şi actele procesuale efectuate în dosar, prin raportare la prevederile C. proc. pen. care reglementează condiţiile de fond şi forma ale măsurilor privative sau restrictive de libertate şi la dispoziţiile CEDO.

Restrângerea libertăţii de mişcare s-a impus ca urmare a faptului ca fost restituită cauza în vederea completării urmăririi penale, au precizat în acest sens istoricul soluţionării dosarului penal. Astfel s-a impus cu necesitate această măsura pentru verificarea temeiniciei versiunii reclamantului, prin administrarea de probe noi, faţă de cele deja existente la dosar şi în baza cărora acesta a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 7 ani şi ca urmare a faptului că a fost revocată graţierea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Braşov.

Recursul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a criticat hotărârea recurată pentru următoarele motive de nelegalitate.

Se consideră că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 504 C. proc. pen.

Noţiunea de condamnare definitivă, presupune existenţa unei hotărâri penale definitive de condamnare, în sensul art. 416 C. proc. pen.; conform art. 416 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 365 C. proc. pen., rezultă că în cazul inculpaţilor ce au lipsit atât de la judecată cât şi de la pronunţare, legea procesual penală prelungeşte termenul ordinar ce curge de la comunicare/pronunţare cu un nou termen de 10 zile ce curge de la "începerea executării pedepsei, astfel, hotărârea penală de condamnare va rămâne definitivă pentru inculpatul care a lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare în 10 zile de la încarcerare; în speţă, inculpatul a declarat calea ordinară de atac în termenul astfel prelungit, iar instanţa de recurs a anulat atât sentinţa atacată, cât şi mandatul de executare, cu consecinţa punerii în libertatea inculpatului.

Din probele administrate rezultă că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile de a bănui săvârşirea infracţiunii" - astfel cum sunt ele reglementate de art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale impunându-se aducerea reclamantului în faţa autorităţilor judiciare competente. De asemenea şi măsura obligării reclamantului de a nu părăsi ţara a fost luată de instanţa Curţii de Apel Braşov fiind întrunite temeiurile de fapt şi de drept ce fac necesară luarea acestei măsuri, fiind incidente dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. privind scopul procesului penal şi art. 148h C. proc. pen., întrucât sunt întrunite cumulativ condiţiile cerute de art. 145 C. proc. pen., reclamantul antecedente în părăsirea teritoriului ţării şi era necesară prezenţa sa la proces, având în vedere şi motivul pentru care cauza a fost casată cu reţinere spre rejudecare de către instanţa de recurs.

Având în vedere cele expuse mai sus, se consideră că în cauză, nefiind întrunite cerinţele prev. de art. 504 C. proc. pen., se impune a fi respinse în totalitate daunele morale care au fost acordate.

În situaţia în care instanţa de control apreciază că se impun a li acordate daune morale (daunele materiale fiind respinse în totalitate de către instanţele de fond şi apel) pentru perioada privării de libertate, respectiv pentru restrângerea libertăţii de mişcare urmare a dispunerii măsurii obligării de a nu părăsi ţara, se consideră că valoarea stabilită de către instanţa de apel respectiv 200.000 RON pentru perioada de privare de libertate şi respectiv 50.000 RON pentru perioada restrângerii libertăţii de mişcare ca urmare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara este exagerată raportat la împrejurările în care s-a dispus luarea acestor măsuri în vederea executării unui mandat de arestare emis ca urmare a pronunţării primei hotărâri judecătoreşti şi respectiv în scopul bunei desfăşurări a procesului penal.

Recurentul M.G. a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate în baza art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Se consideră că decizia atacată este netemeinică şi nelegală în parte cu privire la cele solicitate prin petitele prezentului recurs, opinând că instanţa de apel nu a făcut o evaluare şi o motivare corespunzătoare cu privire la pretenţii, parţial această evaluare fiind eronată ca urmare a unor interpretări greşite a cererilor şi probelor administrate, din această perspectivă instanţa de apel interpretând greşit unele cereri şi probe, schimbând natura ori înţelesul lămurit al acestora şi prin aceasta făcându-se o greşită aplicare a legii.

Este esenţial a se avea în vedere că veniturile sale începând cu anul 1990 încoace au fost realizate şi se raportează nu la un venit salarial fix ci la venituri rezultate din derularea activităţilor economice - contractuale aflându-se în această situaţie atât înainte, cât şi după perioada de reţinere şi arestare abuzivă şi nelegală şi respectiv, de interdicţie de a părăsi ţara.

Prejudiciile materiale şi morale i-au fost cauzate, nu numai în urma reţinerii şi arestării preventive (11 luni) ci şi prin interdicţia de a părăsi ţara (18 luni), neputându-i relua activitatea decât în septembrie 2007, aşa cum rezultă din documentele depuse în acest sens.

O altă componentă esenţială a prejudiciilor materiale care i-au fost cauzate prin măsurile nelegale şi respectiv erorile judiciare a căror victimă a fost, este legată de nerecuperarea autovehiculelor proprietate a recurentei sau firmelor sale, autovehicule care au fost puse sub sechestru ca măsuri asiguratorii(de asemenea abuzive).

Prejudiciile morale care i-au fost cauzate pe lângă prejudiciile materiale sunt nu numai evidente ci şi dovedite, cu prisosinţă prin probele existente la dosarul cauzei, aceste prejudicii au o paletă mult mai largă de reprezentare atât în ce-l privesc ca persoană individuală, cât şi ca persoană complexă şi responsabilă de alte persoane din imediata mea apropiere, reprezentând familia mea (soţie, cei 4 copii, mama).

Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursurile sunt nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile recurentului reclamant vizează, în esenţă, incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi recurată dacă este dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 998-999 C. civ., stabilind că se impun acordarea de daune morale în cuantum de 200.000 RON pentru perioada arestării şi 50.000 RON pentru rezultate din restrângerea libertăţilor în mod nelegal prin măsura de a nu părăsi ţara.

Criticile recurentului reclamant nu se justifică, în mod corect instanţa de apel a considerat că, aşa cum a reţinut şi instanţa supremă în cuprinsul deciziei nr. 3186 din 10 mai 2012, despăgubirile materiale reprezentând echivalentul valorificării unor imobile de către soţia reclamantului, pentru suportarea cheltuielilor în procesul penal, reprezintă drepturi de creanţă cuvenite numitei C.M.M., bunurile respective fiind bunuri proprii ales acesteia.

Tot astfel, pretenţiile solicitate de reclamant prin raportare la prejudiciul pe care l-a încercat, prin pierderea unor relaţii comerciale, renunţarea partenerilor la continuarea afacerilor demarate, se regăsesc în patrimoniul societăţii comerciale iar nu în patrimoniul reclamantului, cărui îi revin beneficiile obţinute în calitate de administrator. Or, în temeiul disponibilităţii exprimate în proces, reclamantul a invocat valoarea totală a pierderilor materiale înregistrate de firma sa din Maroc, ceea ce nu poate fi admis, potrivit raţiunilor arătate.

Deşi recurentul reclamant invocă şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., nu se indică în ce ar consta nemotivarea hotărârii recurate sau care ar fi acele considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, precum şi care ar fi actul juridic dedus judecăţii a cărui motiv sau înţeles vădit neîndoielnic ar fi fost schimbate, astfel că nu pot fi primite criticile recurentului reclamant sunt acest aspect.

Recursurile declarate de Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov vizează în principal, greşita interpretare a dispoziţiilor art. 504 şi 505 C. proc. pen. şi a art. 998-999 C. civ. considerându-se că reclamantul nu este îndreptăţit la a primi despăgubiri pentru perioada de privare de libertate şi de restrângere a dreptului de a nu părăsi ţara.

Criticile formulate nu sunt fondate, instanţa de apel interpretând în mod just dispoziţiile art. 504 şi 505 C. proc. pen.

Astfel, potrivit art. 504 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţa a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa a procurorului de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzuta în art. 10 alin. (1) lit. j).

Din momentul în care Romania a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertarilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi ale art. 20 din Constituţia României.

Or, dreptul la libertate şi siguranţa este garantat de art. 5 din Convenţie, care în par. 1 lit. c) prevede ca nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

Dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5 parag. 5 din Convenţie, care condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reţinerii sau arestării.

În cauză, caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului şi a restrângerii libertăţii acestuia, se evaluează prin prisma soluţiei finale pronunţate în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri, soluţionată prin hotărârea de casare a hotărârii de condamnare, restituirea cauzei la procuror pentru reluarea cercetărilor, în care s-a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală.

Aşadar, chiar dacă la momentul luării acestor măsuri, întemeiate pe dispoziţiile procesual penale incidente, existau temeiurile/indiciile care justificau adoptarea privării de libertate - în privinţa punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii, urmare a rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare, respectiv indiciile care să justifice măsura interzicerii de a părăsi ţara - finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăţiei penale a reclamantului în săvârşirea faptelor reţinute ca infracţiuni.

Or, tocmai reliefarea unor asemenea împrejurări, deschid dreptul persoanei la reclamarea prejudiciului suferit ca urmare a privării şi restrângerii de libertate.

Este important de subliniat faptul că arestarea reclamantului a fost dispusă şi s-a derulat în condiţiile vechilor reglementari C. proc. pen. privind măsura arestării preventive, care nu erau conforme exigentelor art. 5 din Convenţie, aspect ce a determinat şi o primă condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Partea împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003).

În ceea ce priveşte critica formulată de aceşti recurenţi cu privire la cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, se constată că într-adevăr, art. 505 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabileşte şi criterii de cuantificare a acestuia.

Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.

Nici Curtea Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privata cât şi cea socială.

Faţă de cele expuse mai sus, recursurile declarate sunt nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., se vor respinge recursurile declarate de reclamantul M.G., de pârâta D.G.F.P. a Judeţului Braşov reprezentantă a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva deciziei civile nr. 117Ap din 25 septembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul M.G., de pârâta D.G.F.P. a Judeţului Braşov reprezentantă a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva deciziei civile nr. 117Ap din 25 septembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2970/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 3011/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2976/2013. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs