ICCJ. Decizia nr. 2893/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2893/2013
Dosar nr. 30548/3/2008
Şedinţa publică din 28 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 28 octombrie 2005, reclamanţii P.M.E. şi P.A., au chemat în judecată pe P.I., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC T. SA, solicitând să se constate, prin compararea titlurilor, preferabilitatea titlului lor de proprietate, faţă de titlul de proprietate al primei pârâte, şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată prima pârâtă să le predea în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 3.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin sentinţa civilă nr. 042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei din 14 decembrie 1982 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti şi faptul că reclamanţii sunt proprietarii apartamentului în litigiu. Cu toate acestea, pârâta SC T. SA, în calitate de reprezentantă a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, a vândut imobilul, în decembrie 1996, pârâtei P.I., încălcând în mod abuziv şi flagrant prevederile art. l din Legea nr. 112/1995, invocate drept temei al contractului de vânzare-cumpărare din 1996.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 481, 948 pct. 2, 973 şi 1803 C. civ.
Prin întâmpinare, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, arătând că revendicarea imobilului pe calea dreptului comun nu este posibilă in raport de prevederile Legii nr. 10/2001, potrivit căreia trebuie urmată o procedură prealabilă, obligatorie.
Dreptul de acces la justiţie al reclamanţilor, se arată, nu este încălcat deoarece legea specială prevede o procedură aparte pentru restituirea proprietăţilor, preluate de stat cu sau fără titlu.
Mai mult decât atât, pârâta a învederat instanţei că reclamantul P.A. a primit despăgubiri pentru preluarea de către stat a imobilului, in baza Decretului nr. 223/1974 şi prin urmare reclamanţii nu au deschisă calea directă împotriva subdobânditorilor.
Tot astfel, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta P.I. a respectat prevederile Legii nr. 112/1995, reclamanţii nefacând niciun demers de a notifica statul sau unitatea deţinătoare cu privire la intenţia lor de a revendica.
Prin întâmpinările formulate de ceilalţi pârâţi, P.I. şi SC T. SA, s-a invocat de asemenea excepţia inadmisibilităţii cererii, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pe motivul respectării cerinţelor Legii nr. 112/1995 şi al bunei credinţe a pârâţilor, la data încheierii contractului.
Pârâta P.I. a formulat, în contradictoriu cu reclamanţii, cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca - în situaţia admiterii acţiunii - reclamanţii să fie obligaţi la plata contravalorii actualizate a reparaţiilor şi îmbunătăţirilor pe care le-a adus imobilului, precum şi a sporului de valoare.
După un prim ciclu procesual, finalizat prin trimiterea cauzei spre judecare în primă instanţă, tribunalului, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa nr. 688 din 15 aprilie 2011, a admis acţiunea principală, formulată de reclamanţii P.A. şi P.M.E..
A constatat că titlul reclamanţilor este preferabil faţă de cel al pârâtei P.I. pe care a obligat-o să lase acestora în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 3.
A admis cererea reconvenţională şi în consecinţă i-a obligat pe reclamanţi la plata către pârâtereclamantă P.I., a sumei de 47.056 RON, reprezentând îmbunătăţiri aduse imobilului.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive formulată de Municipiul Bucureşti în privinţa cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.
A admis cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta P.I. şi pârâtul Municipiul Bucureşti.
A obligat chematul în garanţie, Ministerul Finanţelor Publice, la plata către pârâta-reclamantă P.I. a valorii de circulaţie a imobilului, în sumă de 231.922 RON.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, cum în speţă fiecare dintre cele două părţi invocă, un drept de proprietate asupra bunului revendicat, trebuie verificat dacă atât reclamanţii cât şi pârâţii, beneficiază de un „bun actual", în sensul C.E.D.O.
Astfel, în ceea ce o priveşte pe pârâtă, s-a constatat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu Municipiul Bucureşti.
Acest contract nu a fost anulat până în acest moment de către instanţele de judecată, şi avându-se în vedere că la ora actuală intimaţii pârâţi au posesia imobilului în cauză, precum şi prevederile art. 969 C civ., s-a apreciat că aceştia au „un bun actual" în sensul Convenţiei constând în dreptul de proprietate transmis în baza actului de vânzare-cumpărare menţionat.
Textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „vorbeşte de faptul" că reclamanţii păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării şi nu de faptul că li se recunoaşte retroactiv dreptul de proprietate.
Astfel, în cauză, se arată, ne aflăm în situaţia unui conflict dintre două drepturi de proprietate, egal protejate de către CEDO, dar care aparţin unor titulari cu interese contrarii, situaţie la care face referire şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În această situaţie, trebuie aplicate de către instanţă criteriile de preferabilitate ale unui titlu, în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun, astfel cum sunt ele consacrate de doctrină şi în mod constant analizate în practica judecătorească.
În ipoteza în care părţile opun titluri de la autori diferiţi, se compară între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri de proprietate şi se acordă eficacitate titlului dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Dobândirea de către o parte a dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar conferă preferinţă titlului ei, faţă de celălalt titlu, dobândit de la un neproprietar.
Titlul preferabil se stabileşte nu în raport de cine posedă bunul sau plăteşte impozitele aferente acestuia, ci în raport de drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate, urmând a se da eficienţă titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil; această soluţie este o aplicaţie a principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet, potrivit căruia nu se poate transmite mai mult decât s-a dobândit, iar transcrierea titlului are importanţă în aprecierea preferabilităţii acestuia numai atunci când părţile opun titluri care provin de la acelaşi autor.
Tribunalul a constatat că, deşi potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reclamanţii sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, drept recunoscut retroactiv, ca efect al constatării nevalabilităţii titlului de preluare al statului, aceştia nu au primit până în prezent nicio despăgubire pentru imobilul de care au fost deposedaţi abuziv. Or, sub acest aspect Curtea Europeană a hotărât cu valoare de principiu că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia şi terţii au fost de bună credinţă, reprezintă o privare de proprietate care combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 (cauza Străin contra României)
Ca urmare, raportat la circumstanţele particulare ale speţei, la prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi la jurisprudenta în materie a Curţii Europene, care înlătură aplicarea dispoziţiilor de drept intern respectiv art. 18 lit. c) şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acţiunii în revendicare, se impune ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamanţi.
S-a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu şi, prin urmare, din punct de vedere juridic, acesta nu a ieşit niciodată din proprietatea reclamanţilor. Or, pentru ca un imobil să treacă în proprietatea statului trebuie să existe un titlu valabil în puterea căruia dreptul de proprietate să se strămute de la proprietarul persoană fizică, la stat.
În consecinţă, conchide prima instanţă, din moment ce statul vânzător nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate, este evident că el nu a putut înstrăina valabil locuinţa, iar abuzul nu creează drept.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâta P.I., a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă care, prin decizia nr. 253 din 20 iunie 2012, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală.
Pe cale de consecinţă, a respins ca rămase fără obiect, cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.
A respins, totodată, ca nefondate, apelurile declarate de Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Municipiul Bucureşti şi de reclamanţii P.A. şi P.M.E., împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, în conflictul dintre cele două titluri exhibate, preferabil este titlul pârâtei.
Astfel, se arată, prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a stabilit că, concursul dintre legea speciala şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant” chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10 2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bunuri poate acoperi atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă pentru a obţine utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. în schimb, speranţa de a i se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitatea de a-1 exercita efectiv, nu poate fi considerată drept „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie (cauza Moşteanu împotriva României).
În hotărârea Măria Atanasiu şi alţii împotriva României publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a definit noţiunea de „bun actual", precizând că existenţa unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, în speţă, nu există o astfel de hotărâre, reclamanţii întemeindu-şi pretenţia dedusă judecăţii pe o hotărâre prin care nu s-a dispus în mod expres restituirea bunului, împrejurare ce nu se circumscrie noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie".
În aceste condiţii, reclamanţii nu pot dovedi existenţa bunului în patrimoniul lor, condiţie esenţiala pentru formularea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun. Pe cale de consecinţă, aceştia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condiţiile art. 480 C. civ., având doar un drept de creanţă, valorificabil în condiţiile legii speciale.
În privinţa titlului exhibat de pârâtă, s-a constatat că bunul a fost dobândit de aceasta, în condiţii de legalitate, contractul fiind încheiat cu proprietarul aparent şi cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. Acest titlu nu a fost desfiinţat, instanţa constatând preferabilitatea lui şi îndreptăţirea apelantei pârâte de a păstra bunul dobândit în aceste condiţii.
În cauză, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii P.A. şi P.M.E. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică hotărârea dată în apel, după cum urmează;
- regimul juridic al imobilului ce a făcut obiectul litigiului, era irevocabil lămurit prin sentinţa civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994, a Judecătoriei sector 3 care, a constatat nulitatea absolută a deciziei din 14 decembrie 1982, emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, prin care a fost preluat imobilul, recunoscând astfel retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanţilor. În raport de această hotărâre judecătorească, Legile nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, reprezintă legi noi, prin ale căror dispoziţii nu se pot produce efecte retroactive care să pună în discuţie autoritatea de lucru judecat.
- a fost încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , precum şi jurisprudenţa instanţei europene.
Se citează în acest sens, pasaje din cauzele Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Străin şi alţii împotriva României, Brumărescu împotriva României şi Filipescu împotriva României, din care rezultă, în opinia recurenţilor, că noţiunea de „bun" este definită prin trimiterea la una din consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, respectiv retroactivitatea efectelor nulităţii.
Or, conchid recurenţii, sentinţa civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994, irevocabilă, a avut ca efect direct, desfiinţarea titlului pe care Statul român l-a dobândit asupra nemişcătorului în litigiu precum şi recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, deposedaţi abuziv.
Consecinţa anulării titlului Statului şi recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor este că aceştia sunt beneficiarii unei valori patrimoniale, relevante sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul Adiţional la C.E.D.O.
- a fost încălcat art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1200 pct. 4 C. civ.
Astfel, prin motivarea sa, instanţa de apel a înlăturat efectele unei proceduri judiciare finalizată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, aducându-se atingere principiului dreptului la un proces echitabil, protejat de Convenţie.
- apelul reclamanţilor, care au înţeles să critice soluţia dată de instanţa de fond cererii reconvenţionale, a fost greşit respins, deşi aceştia nu sunt titularii obligaţiei de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătăţiri necesare şi utile.
Astfel, conform art. 1344 şi 1345 din vechiul C. proc. civ., posesorului i se restituie integral doar cheltuielile necesare şi parţial cele utile, în măsura sporului de valoare adus imobilului.
Doctrina, susţin recurenţii, a reţinut că posesorul nu are niciun drept la restituirea cheltuielilor voluptuorii şi care nu măresc valoarea bunului.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Soluţionarea unor cereri, în care atât reclamantul cât şi pârâtul invocă existenţa unui titlu preferabil şi respectiv a unui „bun" în sensul Convenţiei, trebuie să ţină seama de particularităţile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la ale cărei decizii instanţa de apel, face trimitere.
Soluţionând cauza Raicu împotriva României, Curtea Europeană a statuat cu titlu de principiu că, diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, instanţa europeană opinând în sensul că legislaţia naţională ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Distincţiile necesare lămuririi diferitelor situaţii juridice născute în timp, în legătură cu această controversată chestiune a imobilelor preluate abuziv de stat, sunt posibile în legislaţia naţională, care conţine soluţii diferite în legătură cu soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaş, ce a acţionat în baza unei abilitări legale atunci când a cumpărat bunul.
În consecinţă, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei:
- imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, fiind preluat pe numele adevăraţilor proprietari.
- reclamanţii îşi întemeiază pretenţia dedusă judecăţii, pe o hotărâre (sentinţa civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti) prin care nu s-a dispus în mod expres, restituirea imobilului, împrejurare care nu se circumscrie noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
- hotărârea invocată ca titlu, prin care într-adevăr, se constată nulitatea absolută a deciziei de preluare a nemişcătorului (nr. 2449 din 14 decembrie 1982 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti) are caracter declarativ iar nu constitutiv de drepturi.
Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că reclamanţii nu au putut dovedi existenţa bunului în patrimoniul lor, condiţie esenţială pentru formularea unei acţiuni în revendicare, pe calea dreptului comun.
De altfel, deşi interpelaţi în acest sens, reclamanţii nu au fost în măsură să facă dovada că respectiva hotărâre judecătorească, rămăsese irevocabilă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996.
- hotărârea în discuţie, confirmă ceea ce legislaţia în materie imobiliară a consacrat ulterior, şi anume că imobilul a fost preluat în mod abuziv, ceea ce deschide calea legilor speciale de reparaţie, de care reclamanţii nu au uzat.
- reclamanţii, după pronunţarea hotărârii judecătoreşti invocată ca titlu, au rămas în pasivitate, nu i-au notificat pe pârâţi şi nu au făcut minime demersuri în vederea reintrării în posesia imobilului, neacţionând în baza Legii nr. 112/1995 iar ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neîntelegând să introducă o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în baza art. 45 alin. (5) din acest act normativ.
- intimata-pârâtă a dobândit în proprietate apartamentul revendicat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat la 11 decembrie 1996 cu SC T. SA, mandatarul Municipiului Bucureşti, la o dată la care, potrivit legislaţiei aplicabile, respectiv Legea nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, preluările de imobile, realizate de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, erau considerate ca fiind, „cu titlu", (conform art. 1 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 20/1996).
Toate aceste date ale cauzei, justifică incidenţa în speţă a principiului validităţii aparenţei în drept, a cărui esenţă este exprimată prin adagiul „error communis facit just” întrucât intimata-pârâtă s-a manifestat cu bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, achiziţionând un imobil în temeiul unor dispoziţii legale ce permiteau aceasta şi pe baza unei legi ce stabilea, fără nici un dubiu, că acel imobil fusese preluat de stat cu titlu.
Ulterior, titlul său de proprietate dobândit în aceste condiţii, s-a consolidat prin necontestarea lui, în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, şi în termenul de prescripţie instituit prin alineatul final al acestui text. Ca atare, cum recurentii-reclamanti nu au uzat de această cale, titlul pârâtei, se bucură de prezumţia de legalitate şi s-a consolidat în virtutea legii şi în detrimentul foştilor proprietari care, în sistemul Legii nr. 10/2001, republicată, ar fi fost îndreptăţiţi a obţine doar măsuri reparatorii prin echivalent.
Tot astfel, cu referire la susţinerea potrivit căreia, imposibilitatea reclamanţilor de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun", chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se constată că în practica sa mai recentă (a se vedea şi decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor speciale de reparaţie, nu dezvăluie prin era însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă" garantat de art. 6 parag. 1 Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamanţii nu au înţeles să uzeze de niciuna din căile puse la dispoziţie de legile speciale de reparaţie din domeniul imobiliar, pentru retrocedarea imobilului, adresându-se direct instanţei la 25 octombrie 2005, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi respectiv expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din acest act normativ, pentru formularea notificării.
În contextul celor arătate şi al aprecierilor vizând menţinerea soluţiei curţii de apel, de respingere a acţiunii principale cât şi a cererii reconvenţionale, ca fiind rămasă fără obiect, nu se mai impune a fi analizate celelalte critici ale recurenţilor referitoare la obligaţia reţinută în sarcina acestora de prima instanţă, de a o despăgubi pe pârâtă pentru sporul de valoare adus imobilului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului invocate de intimata-pârâtă P.I..
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.M.E. şi P.A. împotriva deciziei nr. 253 din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi P.M.E. şi P.A. la 500 RON, cheltuieli de judecată către P.I..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2891/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2898/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
