ICCJ. Decizia nr. 3024/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3024/2013
Dosar nr. 54507/3/2010
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii A.V.M., B.I., L.F., L.G., L.N.E., L.O.I., L.T. au chemat în judecată Asociaţia F.P.V.S. şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de 1.000.000 euro, reprezentând prejudiciul moral şi la 26.000 RON reprezentând prejudiciul material, produse ca urmare a accidentului de circulaţie din data de 02 aprilie 2010, soldat cu decesul lui L.M., şi a lui L.N.E.
Prin sentinţa civilă nr. 180 din 27 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 de RON, cu titlu de daune morale, către reclamanţii L.G. şi L.O.I. şi la plata sumelor de câte 5.000 de RON către ceilalţi pârâţi, cu acelaşi titlu. Celelalte pretenţii formulate de reclamanţi au fost respinse.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 361A din 19 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanţii A.V.M., B.I., L.F., L.G., L.N.E., L.O.I., L.T. şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii L.F. şi L.T., L.N.E., B.I. şi A.V.M.
A modificat în parte sentinţa apelată, în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor morale la care a fost obligat pârâtul Asociaţia F.P.V.S. către reclamanţii L.G. şi L.O.I., la suma de 1.000.000 RON pentru fiecare, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Conform art. 251 din Legea nr. 32/2000, Asociaţia F.P.V.S. are ca scop despăgubirea persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul nu era asigurat, situaţie de fapt care a fost stabilită şi în prezenta speţă.
O.U.G. nr. 61/2005 a transpus în legislaţia română mai multe directive europene, ulterior abrogate prin Directiva nr. 2009/103/CE, care prevede în art. 29 că trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimitere la Directiva nr. 2009/103/CE şi se citesc în conformitate cu tabelul de corespondenţă din anexa la actul menţionat.
Rezultă că legislaţia română a transpus legislaţia europeană în domeniul asigurării de răspundere civilă auto cu referire specială la protecţia victimelor afectate de accidente cu vehicule pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare, prin mai multe acte normative emise în domeniu.
Directiva 2009/103/CE prevede obligaţia statelor de a stabili o sumă minimă pentru vătămări corporale şi pagube materiale, fără a se referi la despăgubiri morale (art. 9 din directivă), dar anexa la Ordinul nr. 21 din 19 noiembrie 2009 emis de Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, reprezentând normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, prevede expres, în plus faţă de directiva menţionată, (ce stabileşte standarde minime) obligaţia de despăgubire în caz de deces pentru daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România (cap. II, art. 49) şi prevede, de asemenea, şi sumele maxime admise pentru prejudiciul cumulat.
Având în vedere temeiul legal menţionat şi jurisprudenţa din România, suma stabilită de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri morale pentru soţia şi copilul persoanei decedate, pentru pierderea dublă suferită de ambele persoane reclamante, este situată sub nivelul mediu al despăgubirilor morale stabilite de jurisprudenţă în cazuri similare, astfel că, va dispune majorarea acestei sume pentru ca aceasta să se aproprie de valoarea medie cuantificată în jurisprudenţă ca fiind îndestulătoare pentru prejudiciile afective de natura celor suferite de reclamanţi.
În contextul legal şi jurisdicţional menţionat, cererile de apel ale celorlalte rude ale defuncţilor pentru majorarea daunelor morale deja stabilite de instanţa de fond nu sunt întemeiate, deoarece aceste suferinţe sunt sensibil diminuate, în raport de gradul al II-lea de rudenie şi în continuare, ajungând treptat la nivelul unei suferinţe colective difuze, dar certe, pentru accidentul de circulaţie având consecinţe atât de tragice.
Instanţa a mai reţinut că, prin art. 24 lit. b) din normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pentru prejudiciul fără caracter patrimonial, s-a stabilit o limită de despăgubire pentru un singur accident auto la un nivel de 2.500.000 de euro pentru anul 2010, dar a apreciat că suma de bani (400.000 euro) solicitată de apropiaţii victimelor (soţie şi copil) depăşeşte venitul mediu pe care l-ar putea obţine într-o viaţă doi cetăţeni români, ceea ce ar reprezenta o rentă viageră şi nu o recunoaştere şi recompensare a unei suferinţe psihice.
Sub aspectul daunelor materiale constând în cheltuieli de înmormântare şi ritualuri religioase, instanţa de apel a arătat că susţine în totalitate motivarea instanţei de fond, având în vedere cerinţa legală a existenţei unor documente justificative (art. 49 lin. 2 lit. a) şi b) din normele privind asigurarea obligatorie emise prin Ordinul nr. 21/2009 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii A.V.M., B.I., L.F., L.G., L.N.E., L.O.I., L.T. şi pârâta Asociaţia F.P.V.S..
1. Prin recursul declarat, reclamanţii A.V.M., B.I., L.F., L.G., L.N.E., L.O.I., L.T. formulează următoarele critici de nelegalitate:
a. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)
Deşi prin criticile formulate, reclamanţii au invocat faptul că sentinţa primei instanţe este nelegală şi sub aspectul respingerii cererii de acordare a daunelor morale pentru părinţii, fratele şi surorile defunctului L.M., instanţa de apel nu a analizat acest motiv de apel.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru suferinţele produse acestora în urma decesului celor două rude - L.M. şi L.N.E. -, iar tribunalul, în mod nelegal, a acordat reclamanţilor daune morale doar pentru prejudiciul suferit de aceştia ca urmare a decesului minorului L.N.E.
Prin motivele de apel, reclamanţii au criticat acest aspect, arătând ca instanţa de fond a încălcat atât principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului, cât şi prevederile Directivei 2009/103/CE şi ale art. 27 din Normele aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009.
Instanţa de apel nu a analizat şi nu a răspuns în niciun fel acestui motiv de apel.
b. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile legale şi principiile care reglementează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului, precum şi prevederile Directivei 2009/103/CE şi cele din Normele aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009.
În situaţia în care, din toate probele administrate, a rezultat culpa exclusivă a defunctului C.G. în producerea accidentului şi a consecinţelor acestuia, respingerea în totalitate a cererii de reparare a prejudiciului nepatrimonial provocat reclamanţilor de moartea lui L.M. şi reducerea substanţială şi nejustificată a daunele morale acordate pentru suferinţele provocate de moartea minorului L.N.E. sunt rezultatul încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi ale principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului.
Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile parag. 23 din preambul şi ale art. 13 alin. (3) Directiva 2009/103/CE, act normativ de directă aplicare în toate statele Uniunii Europene, care era în vigoare la data accidentului şi care au fost transpuse şi în legislaţia naţională.
Un alt principiu care guvernează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului şi care rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., dar care a fost încălcat de instanţa de apel, este acela potrivit cu care cuantumul despăgubirilor nu se stabileşte în funcţie de starea materială a victimei sau de cea a persoanei responsabile.
Acordarea unor despăgubiri morale diminuate motivat de faptul ca intimatul nu răspunde pentru fapta proprie sau în calitate de asigurător, ori stabilite în raport de veniturile obţinute de victimă, este nelegal şi discriminatoriu pentru victimele accidentelor de circulaţie produse de vehicule neasigurate, situaţie pe care legiuitorul a urmărit să o prevină.
2. Pârâta Asociaţia F.P.V.S. formulează următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de apel a motivat decizia de a majora cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor L.G. şi L.O.I. prin raportare la limitele prevăzute de directivele europene în domeniu, preluate de legislaţia din România.
Însă, atunci când decide să majoreze despăgubirile, instanţa are obligaţia de a-şi fundamenta hotărârea, iar nu de a face aprecieri cu caracter general.
Pentru stabilirea cuantumului daunelor morale care urmează a fi acordate reclamanţilor, pârâta a indicat o serie de criterii, pe care instanţa de apel le-a ignorat complet: circumstanţele concrete ale producerii accidentului, natura relaţiilor de familie existente între membrii acesteia, gradul de culpă în producerea evenimentului cauzator de prejudicii, jurisprudenţa instanţelor din România.
Instanţa de apel nu a arătat care sunt probele pe care îşi întemeiază hotărârea şi instrumentele care au determinat-o să acorde sumele menţionate în decizie.
Deşi recursul declarat de pârâtă nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele de recurs conţin critici care pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată în baza criticilor întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se regăsesc în ambele recursuri formulate, Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile acestui caz de modificare a hotărârii trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere.
Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., este nelegală nepronunţarea instanţei de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel.
Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a majorat cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de apelanţii L.G. şi L.O.I. de la valoarea de 50.000 RON stabilită de prima instanţă, la suma de 100.000 RON, iar considerentele prin care a şi-a justificat soluţia pronunţată au vizat legislaţia aplicabilă şi jurisprudenţa instanţelor din România, curte de apel arătând că majorarea sumelor acordate are ca scop aproprierea acestor valori de valoarea medie cuantificată în jurisprudenţă ca fiind îndestulătoare pentru prejudiciile afective suferite de reclamanţi.
În ceea ce priveşte cererile celorlalţi reclamanţi, formulate sub aspectul despăgubirilor pentru prejudiciul moral produs, curtea de apel a considerat că suferinţele acestora sunt sensibil diminuate, ajungând la nivelul unei suferinţe colective difuze, dat fiind faptul că aceştia fac parte din rudele de gradul al II-lea.
Tot astfel, în privinţa prejudiciului material solicitat a fi reparat, instanţa de apel a arătat că susţine motivarea primei instanţe, dată fiind lipsa documentelor justificative impuse de art. 49 din normele emise prin Ordinul nr. 21/2009 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Înalta Curte constată că prin considerentele deciziei pronunţate, curtea de apel nu realizează o analiză a motivelor de apel formulate în cauză de reclamanţi, deşi avea obligaţia de a cenzura legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel.
Astfel, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, singurele criterii indicate de instanţa de apel au fost plafonul legislativ, jurisprudenţa instanţelor naţionale la care face trimitere legislaţia aplicabilă şi gradul de rudenie.
Fără a contesta incidenţa normelor legale menţionate de instanţa de apel, Înalta Curte apreciază ca insuficiente criterii indicate, cu atât mai mult cu cât, prin motivele de apel, reclamanţii au formulat critici legate de modul în care tribunalul a aplicat anumite principii în materie şi au indicat criterii în măsură să determine, alături de cele reţinute de instanţa de apel, cuantumul daunelor morale solicitate.
Este adevărat că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi care sunt supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs.
Or, instanţa de apel nu a indicat care au fost, în cazul reclamanţilor, drepturile nepatrimoniale lezate, aspectele în care s-au exteriorizat vătămările produse, probele care au susţinut gravitatea prejudiciului suferit, rezumându-se să se raporteze la plafonul legislativ, mai exact la o valoare medie stabilită jurisprudenţial, la jurisprudenţa instanţelor naţionale la care face trimitere legislaţia aplicabilă şi la gradul de rudenie.
În plus, reclamanţii L.F., L.T., L.N.E., B.I. şi A.V.M. au criticat sentinţa primei instanţe şi sub aspectul respingerii cererii lor de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat ca urmare a decesului lui L.M., susţinând argumentat că au suferit un prejudiciu moral prin moartea fiului, respectiv a fratelui lor, care nu poate fi negat de situaţia de fapt reţinută de prima instanţă.
Instanţa de apel nu a răspuns în nici un fel acestor motive de apel, păstrând soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral acordat acestor reclamanţi, soluţie care a avut în vedere numai prejudiciul moral încercat prin moartea minorului L.N.E.
Tot astfel, în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material constând în cheltuieli de înmormântare şi ritualuri religioase, instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea de respingere a apelului formulat sub acest aspect de reclamanţi prin trimitere la considerentele primei instanţe şi prin lipsa unor documente justificative.
În condiţiile în care instanţa de apel are obligaţia de a-şi motiva hotărârea prin propriile considerente, iar nu prin raportare la considerentele sentinţei a cărei legalitate şi temeinicie are obligaţia de a le verifica, şi în condiţiile în care reclamanţii au susţinut prin motivele de apel că în cauză au fost administrate dovezi care au probat temeinicia pretenţiilor lor sub aspectul prejudiciului material a cărui acoperire au solicitat-o, fără ca instanţa de apel să analizeze aceste susţineri şi să arate de ce înlătură din materialul probator administrat dovezile indicate de reclamanţi prin motivele de apel, nu se poate susţine că decizia recurată este motivată în acord cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Omisiunea instanţei de apel de a arăta, în acord cu exigenţele art. art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune modificarea sentinţei apelate în sensul celor menţionate prin dispozitivul deciziei recurate, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5), Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamant şi de pârât, va casa decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi curţi de apel, spre rejudecarea apelului.
Faţă de considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii A.V.M., B.I., L.F., L.G., L.N.E., L.O.I., L.T. şi de pârâta Asociaţia F.P.V.S. împotriva deciziei civile nr. 361A din 19 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3019/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3027/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
