ICCJ. Decizia nr. 3054/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3054/2013
Dosar nr. 62851/3/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, la data de 24 decembrie 2010, astfel cum a fost completată, reclamanta A.O.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi C.C.S.D., constatarea dreptului său la despăgubiri pentru părţile din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, care au fost înstrăinate foştilor chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilele sus-menţionate. În subsidiar, a solicitat obligarea C.C.S.D. la emiterea titlurilor de despăgubire, potrivit cuantumului stabilit de instanţă.
Prin încheierea interlocutorie de la 28 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia prematurităţii capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi cu C.C.S.D..
Acelaşi tribunal prin sentinţa civilă nr. 2305 din 22 decembrie 2011, a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din construcţie şi terenul aferent construcţiei, cu privire la care nu s-a dispus restituirea în natură prin sentinţa civilă nr. 1034/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3851/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În dispozitiv, s-a menţionat că prezenta hotărâre soluţionează în fond notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001 şi înlocuieşte dispoziţia unităţii deţinătoare, având ca obiect propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, în condiţiile legii.
Prin aceeaşi sentinţă, au fost respinse capetele de cerere în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi cu C.C.S.D., ca prematur formulate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că întrucât notificarea din 10 august 2001, formulată de reclamantă în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1 nu a fost soluţionată, este îndreptăţit şi obligat să analizeze fondul cererii reclamantei.
Analizând cauza pe fond, tribunalul a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 1034 din 2 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, modificată în parte prin decizia civilă nr. 245 din 31 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi devenită irevocabilă prin decizia nr. 3851 din 18 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei fiind obligaţi: a) pârâtul Municipiul Bucureşti să restituie reclamantei suprafaţa de teren neconstruită de 427,93 m2, situată în Bucureşti, sector 1; b) pârâta M.I. să restituie reclamantei apartamentul, situat la parterul imobilului, respectiv locuinţa situată la parterul imobilului din sector 1, compusă din 4 camere, hol, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, WC, şi boxă la subsol, evidenţiată în schiţa anexă nr. 6 la raportul de expertiză întocmit de expert V.V., vândută pârâtei prin contractul de vânzare-cumpărare din 6 noiembrie 1996 şi a fost respinsă cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu M., MA. şi V., care au obţinut câştig de cauză în recurs, în privinţa apartamentelor cumpărate de aceştia, conform Legii nr. 112/1995, cererea fiind respinsă.
Tribunalul a constatat că apartamentele care nu au fost restituite în natură sunt următoarele: a) locuinţa situată la demisolul imobilului din sector 1; b) locuinţa situată la etajul 1 al imobilului din sector 1; c)locuinţa situată la etajul 2 al imobilului din sector 1.
Totodată, tribunalul a reţinut că instanţele au constatat că imobilul situat în sector 1 a fost preluat de stat fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950, contrar Constituţiei de la 1948 şi că reclamanta A.O.A. este îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului, în măsura în care acesta nu a fost înstrăinat chiriaşilor cumpărători.
Tribunalul a reţinut că îndreptăţirea reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru părţile din imobil în privinţa cărora acţiunea în revendicare a fost respinsă, rezultă cu putere de lucru judecat chiar din hotărârile sus-menţionate.
În ceea ce priveşte locuinţele vândute potrivit Legii nr. 112/1995 şi terenul aferent, în cazul cărora acţiunea în revendicare a fost respinsă irevocabil, tribunalul a reţinut că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, după cum rezultă din dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la stabilirea valorii de circulaţie a imobilului, la care se raportează despăgubirile cuvenite reclamantei, tribunalul a reţinut că aceasta urmează a avea loc în cadrul procedurilor administrative şi, eventual, celor judiciare din cadrul acestei proceduri, care este distinctă şi subsecventă procedurii de soluţionare a notificării de către unitatea deţinătoare (ori de către instanţa civilă, în condiţiile deciziei nr. 20/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite).
În consecinţă, tribunalul a constatat că reclamanta A.O.A. are dreptul la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din construcţie şi terenul aferent construcţiei, cu privire la care nu s-a dispus restituirea în natură prin sentinţa civilă nr. 1034/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3851/2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta, pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi C.C.S.D..
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 390A din 12 noiembrie 2012 a respins, ca nefondate, apelurile.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că în cazul în care unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţiile unite, în recurs în interesul legii, a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Având în vedere şi faptul că, de la data depunerii notificării de către apelanta reclamantă au trecut 11 ani, fără ca pârâtul să se fi pronunţat asupra acestei notificări, instanţa de apel a constatat că pârâtul Municipiul Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a soluţiona notificarea.
În această situaţie, având în vedere şi decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, menţionată mai sus, instanţa de apel a constatat că în mod legal tribunalul a soluţionat notificarea pe fond.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei C.C.S.D., care a solicitat modificarea sentinţei în sensul obligării Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii prin care să propună acordarea de despăgubiri întrucât în lipsa acesteia nu se poate declanşa şi urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, instanţa de apel a motivat că, în situaţia în care s-a reţinut refuzul nejustificat de a soluţiona notificarea, tribunalul a aplicat corect decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţii unite, asupra recursului în interesul legii. Având în vedere că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite, în mod corect a procedat tribunalul la soluţionarea acestei acţiuni, hotărârea judecătorească soluţionând ea însăşi notificarea. Instanţa de apel a motivat că nu se poate susţine că notificarea reclamantei trebuia să fie soluţionată printr-o dispoziţie motivată, instanţa de judecată fiind cea care s-a pronunţat cu privire la această notificare conform deciziei în interesul legii.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de obligare a Statului Român la plata despăgubirilor, instanţa de apel a reţinut incidenţa deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte in recurs în interesul legii potrivit căreia acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt inadmisibile, această decizie fiind obligatorie, potrivit art. 3307 alin. (4) din C. proc. civ.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi admisă cererea de obligare a C.C.S.D. la emiterea titlurilor de despăgubire, potrivit cuantumului stabilit de instanţă, întrucât stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D., care va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, pe baza raportului menţionat.
Criticile reclamantei referitoare la împrejurarea că instanţa nu a stabilit cuantumul despăgubirilor au fost respinse pe motiv că suma stabilită cu titlu de despăgubire în procedura arătată mai sus poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D..
Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost atacată cu recurs de către pârâta C.C.S.D..
În motivarea recursului, recurenta pârâtă, în esenţă, susţine că decizia recurată este nelegală întrucât instanţa nu a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Arată că întrucât procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziţii de către entitatea notificată, ca răspuns la notificarea reclamantei, nu se poate declanşa şi urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia C.C.S.D. emite decizia conţinând titlul de despăgubire, invocând în acest sens dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (21) din Titlul VII Legea nr. 247/2005. Mai arată că adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificaţie, întrucât acest act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte obligatorii:cea prevăzuta de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final îl reprezintă decizia sau dispoziţia motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară; procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire şi plată, în condiţiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind că efectele O.U.G. nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioada de 2 ani prin O.U.G. nr. 62/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 RON, dacă persoana îndreptăţită optează pentru încasarea unei sume în numerar, în aceasta limită.
Susţine că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziţiei ori deciziei motivate, nu înainte de transmiterea acesteia,
însoţită de întreaga documentaţie ce a constituit dosarul administrativ de la baza emiterii acestora, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (21) din Titlul VIL Arată că în cauză atât tribunalul cât şi instanţa de apel au pronunţat hotărâri nelegale întrucât nu poate fi invalidat un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuţiilor sale constituţionale, în speţă Titlul VII din Legea nr. 247/2005. De altfel, susţine că în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamantă în condiţiile Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziţie, emisă potrivit prevederilor obligatorii din legea specială menţionată, dispoziţie care putea fi contestată injustiţie în condiţiile prescrise de aceeaşi lege specială.
Deşi Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiţie numai pentru refuzul expres exprimat al entităţii notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omiţând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unităţii notificate, lipsa de reglementare nu poate însă împiedica accesul la justiţie al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Ca atare, justiţia are obligaţia de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, fie prin obligarea entităţii notificate să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.
În acest sens este şi decizia în interesul legii nr. XX/2007, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 C. proc. civ., prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Sub acest aspect, Înalta Curte observă că în aplicarea efectelor Deciziei XX/2007, fundamentate pe ideea sancţionării pasivităţii culpabile a entităţii notificate şi pe aceea de plenitudine de competenţă a instanţei judecătoreşti în verificarea şi asigurarea eficienţei mecanismului conceput de legiuitor în cadrul Legii 10/2001, în mod corect instanţa de apel, care a menţinut sentinţa tribunalului, a soluţionat pe fond notificarea reclamantei, stabilind dreptul acesteia la măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007.
Faţă de decizia în interesul legii sus-menţionată, sunt nefondate criticile recurentei pârâte în sensul că instanţa trebuia să oblige Municipiul Bucureşti să emită o dispoziţie prin care se propun măsuri reparatorii şi apoi să trimită dosarul la C.C.S.D., în temeiul art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
După cum s-a arătat expres în dispozitivul sentinţei pronunţate în cauză, menţinute în apel, prin hotărârea judecătorească astfel pronunţată a fost înlocuită dispoziţia pe care însăşi unitatea deţinătoare trebuia să o emită în soluţionarea notificării, conţinând propunerea motivată de acordare de despăgubiri, în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001.
O asemenea dispoziţie este legală, dat fiind mecanismul prin care a fost adoptată, anume soluţionarea în fond a notificării, în sensul recunoaşterii dreptului reclamantei la măsuri reparatorii constând în despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care a permis instanţei să substituie şi actul formal prin care unitatea deţinătoare s-ar fi conformat hotărârii judecătoreşti.
Dispoziţia instanţei răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, avându-se în vedere finalitatea demersului reclamantei şi perioada lungă de timp scursă de la formularea notificării, exigenţe care nu ar fi respectate dacă i s-ar pretinde părţii să obţină şi dispoziţia unităţii deţinătoare, cu toate că s-a adresat instanţei de judecată tocmai în contextul neîndeplinirii de către unitatea deţinătoare a obligaţiei legale de emitere a acestei dispoziţii.
Ca atare, nu mai este necesar ca Municipiul Bucureşti să emită o nouă dispoziţie în executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză, procedura presupusă de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 urmând a se derula pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefundat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C.C.S.D. împotriva deciziei nr. 390A din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3031/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 3059/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
