ICCJ. Decizia nr. 3031/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3031/2013
Dosar nr. 67/1/2013
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 1866 din 15 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.V.T. şi C.A. împotriva deciziei nr. 34IA din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În motivare, instanţa a reţinut că, în apel, au fost respectate dispoziţiile art. 315 şi art. 316 C. proc. civ., întrucât pretenţia reclamanţilor a fost clar identificată de instanţele fondului ca fiind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 februarie 1948 şi a fost cercetată după coordonatele stabilite prin decizia civilă nr. 797 A din 11 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Această decizie a statuat cu caracter irevocabil, sub puterea lucrului judecat, că examinarea cauzelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare reclamat în justiţie nu poate fi făcută doar din perspectiva Legii nr. 10/2001, ci şi a dispoziţiilor de drept comun care reglementează condiţiile de valabilitate a actelor juridice.
Instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile legii speciale nu pot conduce la un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată a reclamanţilor, respectiv la inadmisibilitatea unei astfel de cereri.
De asemenea, a reţinut că soluţia pronunţată de către Tribunal este favorabilă reclamanţilor şi, drept urmare, în mod corect s-a apreciat că premisa ce se impunea a fi respectată, cererea de aderare la apel să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, nu este îndeplinită. Condiţia de admisibilitate a cererii de aderare la apel s-a raportat în mod corect la soluţia pronunţată de prima instanţă şi nicidecum la consideraţii ce vizează însuşi fondul raportului juridic litigios.
Curtea de apel a mai arătat şi că este corectă soluţia excepţiei lipsei calităţii procesuale pasivă în ceea ce o priveşte pe pârâta Biblioteca M., faţă de dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 conform cărora în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, iar alin. (5) al aceluiaşi art. 12 dispune că, în astfel de litigii, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar unităţile administrativ-teritoriale de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de către consiliile locale.
A fost înlăturată şi critica referitoare la încheierea respectivului contract de vânzare-cumpărare cu respectarea condiţiilor de validitate a unui act juridic.
În baza probelor administrate în cauză, inclusiv a raportului de expertiză grafologică, tocmai pentru că a avut atributul aprecierii acestora, curtea de apel a reţinut în mod corect că, părţile, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare au avut capacitatea de a contracta, şi-au exprimat un consimţământ valabil cu privire la obiectul vânzării, care se afla în fiinţă - fiind de altfel bine determinat, prin descrierea sa în amănunt, vânzarea purtând şi asupra întregului mobilier - preţul, cauza încheierii contractului, fiind licită, morală, fiind bine determinat şi detaliat în ceea ce priveşte modalitatea efectivă de plată.
În privinţa consimţământului, ca şi cauză de nulitate absolută, a reţinut corect că numai lipsa totală a consimţământului, cazul erorii - obstacol ar fi putut conduce la nulitatea absolută a unui act juridic.
Circumstanţele cauzei au relevat că vânzătorii au semnat în mod efectiv actul de vânzare-cumpărare, semnăturile acestora fiind reale şi neprezentând tremurături, fiind realizate cu naturaleţe, aspecte constatate de raportul de expertiză criminalistică efectuat în cauză.
În egală măsură au fost avute în vedere dispoziţiile art. 966-968 C. civ., în raport de care s-a analizat atât scopul imediat, respectiv prefigurarea, reprezentarea contraprestaţiei, în speţă fiind vorba de preţ - preţul înstrăinării imobilului fiind constatat a fi serios şi descris în amănunt în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, dar şi scopul mediat, motivul determinant al încheierii actului juridic civil - din această perspectivă relevante nefiind actele şi faptele exterioare actului juridic civil autentic, ci calitatea unuia dintre vânzători, S.I., aceea de avocat şi senator al României, aspect care nu poate conduce la concluzia că acesta, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu a avut prefigurarea mentală a avantajelor pe care le-ar fi putut obţine prin valorificarea preţului plătit.
S-au avut în vedere prevederile art. 967 C. civ., conform cărora cauza este prezumată până la dovada contrarie, prezumţia nefiind răsturnată în cauză.
Împotriva acestei decizii D.V.T. şi C.A. au formulat cerere de revizuire.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a arătat că unul din motivele pentru care instanţa de recurs ar fi respins recursul promovat de revizuenţi ar fi fost existenţa capacităţii de folosinţă a cumpărătoarei D., la semnarea contractului de vânzare-cumpărare din 1948.
Ulterior pronunţării deciziei atacate, revizuenţii au intrat în posesia a mai multe înscrisuri respectiv adresele din 27 octombrie 2006 a Ministerului Finanţelor Publice şi din 06 noiembrie 2006, din 01 noiembrie 2006 ale Ministerului Administraţiei şi Internelor Arhivele Naţionale, din care rezultă că nu există date despre înregistrarea sau existenţa societăţii D., la Tribunalul Ilfov, secţia I comercială între anii 1945-1948 şi la Ministerul Industriei şi Comerţului între anii 1940-1948.
Mai mult, aceste înscrisuri demonstrează nu doar subordonarea juridică şi administrativă a societăţi D. în raport de Casa de Administrare a Bunurilor Inamice, conform Decretului Lege nr. 182 din 21 martie 1946 şi Legii nr. 91/1945, dar şi lipsa oricăror resurse proprii, ceea ce arată că această societate nu avea personalitate juridică şi capacitate de a încheia acte juridice.
În concluzie, actul de vânzare-cumpărare din 1948 încheiat de autorii revizuenţilor şi societate D. este lovit de nulitate absolută.
Analizând excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, Înalta Curte constată următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire pot fi hotărârile date de instanţa de recurs atunci când acestea evocă fondul.
Evocarea fondului de către instanţa de recurs, ca expresie a uneia din condiţiile prealabile de admisibilitate a cererii de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea care fusese reţinută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care fusese aleasă până în acel moment. O astfel de situaţie nu se întâlneşte în cazul în care instanţa de recurs respinge recursul.
Condiţia ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare, prin care se cere instanţei de judecată care a soluţionat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate, invocându-se împrejurări noi care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunţării hotărârii.
Regula prevăzută de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. este în sensul că hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei ce a fost dedusă judecăţii.
În speţa dedusă judecăţii, hotărârea instanţei de recurs supusă revizuirii, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi (revizuienţii din prezenta cauză), nu a evocat fondul pricinii, împrejurare care conduce la soluţia de respingere a cererii ca inadmisibila, în conformitate cu dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de revizuire, s-a susţinut că atât doctrina cât şi jurisprudenţa au stabilit că evocarea fondului, prin hotărârea instanţei de recurs, se realizează nu numai atunci când instanţa, admiţând recursul, a casat hotărârea atacată şi a rejudecat pricina, dar şi atunci când instanţa de recurs a făcut, prin hotărârea sa, analiza de fond a pricinii, abordând pricina şi cu privire la problemele de fond ale acesteia, fără a se limita la verificările de legalitate la care se referă art. 304 C. proc. civ.
Această susţinere este nefondată, întrucât o analiză a situaţiei de fapt nu ar duce la îndeplinirea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme soluţia pronunţată de instanţă este în sensul respingerii recursului. în plus, în speţa de faţă s-a constatat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt reţinută.
Având în vedere cele arătate mai sus, văzând dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentii D.V.T. şi C.A. împotriva deciziei civile nr. 1866 din 15 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3027/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3054/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
