ICCJ. Decizia nr. 3014/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3014/2013
Dosar nr. 39891/3/2008*
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 198A din 11 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii N.M. şi N.L. împotriva sentinţei civile nr. 206 din 18 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt a fost în mod corect stabilită de tribunal, acest aspect nefîind criticat prin motivele de apel.
Pentru a respinge acţiunea în revendicare, tribunalul a constatat incidenţa deciziei în interesul legii nr. 33/2000, reţinând faptul că, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi că această lege condiţionează restituirea în natură de anularea titlului terţului dobânditor. Cum în cauză contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, tribunalul a constatat că cererea de revendicare este nefondată.
Prin definiţie, acţiunea în revendicare este acea acţiune formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin care tinde la redobândirea posesiei asupra bunului revendicat.
În speţa de faţă, reclamanta I.L. (decedată, apelanţii fiind moştenitorii acesteia) a invocat drept titlu de proprietate contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 04 decembrie 1936, din 31 iulie 1935 şi din 1936, prin care autorii săi au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, sector 2, unite cu dovedirea transmisiunii dreptului de proprietate pe calea succesiunii legale, conform certificatului de moştenitor din 15 iulie 1996.
Curtea nu a putut admite solicitarea apelanţilor de a lua în consideraţie, în procedura de comparare a titlurilor de proprietate, sentinţa civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 2, prin care pârâtul Consiliu Local al Municipiului Bucucreşti a fost obligat să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei I.L. imobilul situat în Bucureşti, sector 2, format din teren în suprafaţă de 324,40 m.p. şi construcţie, deoarece această hotărâre judecătorească nu are efect constitutiv sau translativ de proprietate şi nu este opozabilă intimaţilor-pârâţi.
Astfel, în primul rând, Curtea a reţinut că singurele înscrisuri care pot fi avute în vedere drept titlu în cadrul acţiunii în revendicare sunt contractele de vânzare-cumpărare autentice menţionate mai sus, care au efect constitutiv de proprietate, transferând dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucucreşti de la vânzător la cumpărători de la momentul autentificării. Hotărârea judecătorească de care se prevalează apelanţii-reclamanţi are caracter declarativ al dreptului de proprietate, în sensul că doar constată preexistenta dreptului în patrimoniul reclamantei; însă, în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate, instanţa cercetează existenţa dreptului de proprietate doar pe baza titlului translativ sau constitutiv al dreptului, respectiv în baza contractelor autentice de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1935 şi 1936.
În al doilea rând, Curtea a avut în vedere şi faptul că sentinţa civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, nu este opozabilă intimaţilor-pârâţi, care nu au fost atraşi în proces în niciuna din modalităţile prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv nu a fost pronunţată în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi, ci cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.
În ceea ce priveşte titlul de proprietate al intimaţilor-pârâţi, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996. Valabilitatea acestui titlu de proprietate a fost analizată de instanţele de judecată, la solicitarea autoarei apelanţilor-reclamanţi, I.L., care a introdus în anul 1999 o acţiune prin care solicita să se constate nulitatea absolută a acestui act de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între autorii intimaţilor-pârâţi şi SC F. SA. Prin decizia civilă nr. 13A din 10 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă. Această acţiune a fost respinsă, instanţa reţinând faptul că la data când a vândut apartamentul din imobilul din sector 2, statul vânzător era proprietar şi prin urmare putea transmite dreptul de proprietate către F.I. şi F.T., precum şi faptul că la data încheierii sale au fost respectate condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi de H.G. nr. 20/1996.
Reţinând inopozabilitatea faţă de intimaţii-pârâţi a sentinţei civile nr. 3107 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sector 2, Curtea a reţinut că această hotărâre judecătorească nu poate fi opusă intimaţilor-pârâţi, care sunt simpli terţi faţă de procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 3107/1998 şi faţă de care nu reprezintă decât un fapt juridic, care poate fi combătut prin proba contrară. Or, proba contrară a fost făcută de către intimaţii-pârâţi în procesul de faţă, prin exhibarea titlului lor de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, act juridic cu efect constitutiv de proprietate şi a cărui valabilitate a fost constatată de instanţele de judecată într-o procedură urmată în contradictoriu cu autoarea apelanţilor-reclamanţi.
Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite a fost aplicată corect.
Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie a abuzurilor săvârşite în materie imobiliară, era necesar ca reclamanta I.L. să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Or, pentru situaţia apartamentului în litigiu, care a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, legiuitorul a adoptat o lege specială de reparaţie, care a reglementat modalităţile juridice de redobândire a bunului imobil preluat în mod abuziv de stat, însă reclamanta nu a înţeles să uzeze de prevederile acestei legi. Faptul că dreptul de proprietate al apelanţilor a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sector 2, în contradictoriu cu o autoritate a statului, nu înseamnă că reclamanta nu avea obligaţia de a urma procedura Legii speciale nr. 10/2001 în ceea ce priveşte apartamentul în litigiu, deoarece hotărârea judecătorească era opozabilă numai părţii în contradictoriu cu care a fost pronunţată (respectiv Consiliul Local al Municipiului Bucureşti), iar punerea sa în executare era imposibilă, deoarece bunul ce face obiectul litigiului de faţă nu se afla în patrimoniul acestei părţi nici la momentul introducerii acţiunii şi nici la momentul rămânerii definitive.
În considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, obligatorii pentru instanţe, se arată că persoana îndreptăţită nu are dreptul la opţiune între procedura generală şi calea legii speciale. În caz contrar, dacă s-ar accepta că un reclamant ar putea introduce oricând o acţiune în revendicare cu privire la un imobil ce intră in domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără a urma calea prevăzuta de legea specială, ar însemna că toate procedurile, termenele şi sancţiunile prevăzute de legea specială în scopul de a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătura cu imobilele preluate abuziv de stat, ar fi superflue. Or, dispoziţiile legale imperative cuprinse în Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a nu produce nici un efect (actus interpretandus est potius ut valeat quam utpereat).
Totodată, instanţa supremă a statuat prin aceeaşi decizie de interpretare în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, motivele invocate de apelanţii-reclamanţi pentru care autoarea lor I.L. nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu reprezintă motive independente de voinţa părţii, care să o fi împiedicat să formuleze notificarea în termenul prevăzut de legea specială.
2. Recursul
2.1. Motivele de recurs
Reclamanţii au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel face o greşită adaptare în speţă a principiilor care guvernează aplicarea legii în timp şi contrazice flagrant hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Raportat la data iniţierii litigiului, considerentele cuprinse în majoritatea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului statuau că prevederile Legii nr. 10/2001 reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces liber la justiţie, că partea vătămată în drept are posibilitatea de a alege modul de exercitare a dreptului precum şi faptul că revendicarea priveşte un bun în sensul Convenţiei, chiar dacă acesta nu a existat sau nu există în materialitatea sa la momentul promovării acţiunii.
Instanţa face o greşită aplicare a principiilor ce guvernează aplicarea şi opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti.
Situaţia în care se aflau reclamanţii la data apariţiei Legii nr. 10/2001 nu făcea obiectul reglementării acesteia, bunul fiind restituit integral.
2.2. Excepţia nulităţii recursului
Intimaţii-pârâţi au invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că a fost semnat în numele recurenţilor de către un avocat care nu are delegaţie la dosar.
2.3. Analiza recursului
Excepţia nulităţii recursului, în condiţiile art. 3021 lit. d) C. proc. civ. nu este întemeiată.
În dosarul de apel este depusă împuternicire avocaţială prin care avocatul P.P.N. a fost mandatat de către N.M. pentru „fotocopiere înscrisuri şi lucrare Dosar nr. 39891/3/08". Dreptul recunoscut avocatului de a „lucra" dosarul semnifică posibilitatea acestuia de a săvârşi acte de procedură în legătură cu dosarul respectiv, deci, inclusiv dreptul acestuia de a-l asista pe mandant.
Or, în condiţiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi.
Pe cale de consecinţă, recursul semnat de către avocat în numele recurenţilor respectă cerinţele art. 3021 lit. d) C. proc. civ.
Cât priveşte fondul procesului, se constată că decizia instanţei de apel a fost pronunţată la 11 mai 2012, într-un moment în care producea efecte hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului dată în cauza Atanasiu împotriva României în care s-a arătat că reclamanţii pot fi consideraţi titulari ai unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, dacă deţin „o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului" (par. 140, cauza Atanasiu împotriva României).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a impus ca hotărârea prin care s-a dispus restituirea bunului să fi fost pronunţată în contradictoriu cu pârâţii din procesul de revendicare exercitat ulterior, în mod firesc, pentru că, dacă ar fi fost aşa, nu mai era necesară pornirea acţiunii în revendicare, ci putea fi pus în executare titlul reprezentat de hotărârea judecătorească respectivă.
Având o hotărâre prin care s-a dispus restituirea bunului, reclamantul din acţiunea în revendicare are un „bun" în sensul Convenţiei.
În speţă, prin sentinţa civilă nr. 3107/1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 s-a constatat că autoarea reclamanţilor este proprietara imobilului situat în Bucureşti, , sector 2, format din teren în suprafaţă de 324,40 mp şi construcţii. Totodată, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti a fost obligat să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Faţă de aceste date ale speţei, aprecierea instanţelor de fond că acţiunea în revendicare nu este fondată întrucât reclamanţii nu au urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001 este greşită, de vreme ce, anterior învestirii instanţei cu acţiunea în revendicare, reclamanţii au promovat demersul arătat prin care au negat valabilitatea titlului statului.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate prin cererea de recurs întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi admis în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Se impune casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru ca acţiunea în revendicare să fie analizată şi în raport de cele statuate prin hotărârea dată în cauza Atanasiu împotriva României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Admite recursul declarat de reclamanţii N.M. şi N.L. împotriva deciziei civile nr. 198A din 11 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3013/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3018/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
