ICCJ. Decizia nr. 3013/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3013/2013
Dosar nr. 12012/306/2010
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Sibiu sub nr. 12012/306/2010, la data de 14 septembrie 2010, reclamanţii F.A. şi F.E. au chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Consiliul Local prin Primar, SC U. SA şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Sibiu, solicitând să se constate că între reclamanţi şi pârâta SC U. SA a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 1998 cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reclamanţii fiind cumpărători de bună-credinţă, cu privire la imobilul situat în Sibiu; obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a preţului de piaţă al imobilului în litigiu; cu cheltuieli de judecată în caz de opunere din partea pârâţilor.
Reclamanţii au precizat că valoarea estimativă a imobilului ce formează obiectul acţiunii este de 450.000 euro, valoare fată de care, prin sentinţa civilă nr. 2444/2011 Judecătoria Sibiu a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.
Prin sentinţa civilă nr. 33 din 20 ianuarie 2012 Tribunalul Sibiu, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii F.A. şi F.E. împotriva pârâţilor Statul Român prin Consiliul Local Sibiu prin Primar şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Sibiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut şi motivat următoarele:
Reclamanţii au formulat la data de 15 august 1996 cerere pentru cumpărarea imobilului în litigiu, pe care l-au deţinut cu contract de închiriere. R.A.G.C.L. Sibiu a declarat imobilul „bun de vânzare" la data de 30 octombrie 1997. La data de 20 ianuarie 1998 reclamanţii au achitat suma de 10.302.771 ROL, reprezentând avans, comision şi taxa de întabulare şi abia la 23 ianuarie 2003 suma reprezentând avansul pentru locuinţă a fost virată în contul D.G.F.P. Sibiu.
La data de 21 august 1997 imobilul era întabulat pe Statul Român, cu titlu de naţionalizare. La data de 19 februarie 1998 R.A.G.C.L. Sibiu a comunicat Oficiului de Fond Locativ să sisteze vânzarea imobilului în litigiu, întrucât pe rolul judecătoriei se află o contestaţie împotriva Hotărârii nr. 777/1997 emisă de Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 112/1995. Prin această hotărâre a fost respinsă cererea foştilor proprietari de restituire a imobilului în natură şi li s-au acordat despăgubiri. Contestaţia formulată a fost respinsă, însă, prin aceeaşi hotărâre judecătorească, sentinţa civilă nr. 2794/1999, s-a constatat că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de CF pe numele foştilor proprietari.
În aceste condiţii, este evident că nu s-a mai realizat încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deşi măsurătorile au fost efectuate şi s-a achitat avansul şi comisionul pentru întabulare. Nu s-a dovedit plata integrală a preţului şi nu s-a mai realizat manifestarea de voinţă din partea vânzătorului de a vinde apartamentul, în condiţiile în care nici nu mai avea posibilitatea legală să vândă imobilul. Menţiunea de „bun de vânzare" efectuată pe cererea reclamanţilor la 30 octombrie 1997 nu reprezintă şi manifestarea de voinţă a persoanei juridice mandatate să efectueze operaţiuni de vânzare a apartamentelor din fondul locativ de stat, în sensul vânzării, iar pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare valabil, într-o astfel de situaţie, era necesară existenţa formei scrise a contractului de vânzare-cumpărare, ori în cauză nu s-a făcut dovada existenţei acestui contract. De altfel, pârâta SC U. SA a arătat prin adresa din 2011 că s-au efectuat măsurătorile şi s-a întocmit releveul, însă vânzarea nu s-a finalizat deoarece în foaia colectivă s-a notat proces la data de 6 februarie 1998. Aşa cum s-a arătat, imobilul a revenit în patrimoniul foştilor proprietari, s-a dezbătut moştenirea asupra lui şi, ulterior, moştenitorii foştilor proprietari l-au vândut, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 5449/2010.
A mai constatat instanţa de fond că, dacă contractul s-ar fi încheiat, aceasta s-ar fi făcut la acea dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pentru că pe rolul instanţelor existau cereri referitoare la acest imobil. Potrivit art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996 modificată prin H.G. nr. 11/1997 în cazul în care pe rolul instanţelor judecătoreşti există cereri referitoare la restituirea imobilelor preluate de stat fără titlu valabil formulate de persoanele îndreptăţite, procedurile de vânzare către chiriaşi se suspendă. Nici ulterior apartamentul nu putea fi înstrăinat către chiriaşi pentru că potrivit art. 44 din O.G. nr. 40/1999 s-a interzis, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea imobilelor ce făceau obiectul unei cereri de constatare sau realizare a dreptului de proprietate din partea foştilor proprietari. Reclamanţii nu aveau nici o posibilitate legală să mai încheie contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, singura lor alternativă fiind aceea de a solicita restituirea sumelor achitate, actualizate, însă şi această cerere putea fi formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data la care au avut cunoştinţă despre sistarea operaţiunii de vânzare, termen ce demult a expirat.
Legiuitorul, prin art. 501 din Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, a creat dreptul la despăgubiri doar pentru chiriaşii cumpărători care sunt beneficiari ai unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contracte ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Legea vorbeşte în termeni precişi şi clari de contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât, ori de câte ori printr-o hotărâre judecătorească s-a constatat că nulitatea contractului este generată de încălcarea prevederilor aceste legi la încheierea contractului, cumpărătorul nu are dreptul la plata preţului de piaţă al imobilului. în cauză nu sunt îndeplinite dispoziţiile legale pentru obligarea la plata preţului de piaţă al imobilului, pentru că, în primul rând, nu s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, şi în al doilea rând, dispoziţiile legale mai sus invocate prevăd că pot beneficia de acest preţ doar acei cumpărători care au încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar contractul le-a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ori reclamanţii nu se află în această situaţie.
Expertiza efectuată în cauză a stabilit că apartamentul în litigiu are o valoare de circulaţie de 515.450 RON, însă cum reclamanţii nu se încadrează în prevederile legale pentru a beneficia de restituirea preţului actualizat, această sumă nu le va fi acordată.
În ce priveşte excepţiile invocate de pârâţi, s-a reţinut că acestea sunt întemeiate, întrucât, nici Statul Român prin Consiliul Local prin Primar, nici SC U. SA nu au atribuţii în ce priveşte restituirea preţului de piaţă, având în vedere că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 34 din 03 mai 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă s-a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:
Reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare în conformitate cu dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În mod corect acţiunea astfel cum a fost formulată a fost respinsă de către prima instanţă, reţinându-se în esenţă că în cauză nu este incident textul legal invocat, neexistând contract de vânzare-cumpărare.
Cu referire la criticile formulate în preambulul declaraţiei de apel s-a reţinut că, într-adevăr, în dispozitivul sentinţei atacate nu este cuprinsă menţiunea expresă a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor SC U. SA şi Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Sibiu, însă, aceasta nu constituie motiv de desfiinţare a hotărârii în condiţiile art. 297 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, în considerentele hotărârii se dezvoltă argumentele ce formează convingerea instanţei, iar soluţia rezultă fără echivoc şi din dispozitivul sentinţei, acţiunea fiind respinsă faţă de pârâţi.
De asemenea, nici criticile ce vizează fondul cauzei nu pot fi primite.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Astfel, pentru aplicarea acestui text legal, se impune încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, în sensul de ineficacitate a actului juridic, ceea ce în speţă, corect a reţinut instanţa de fond că este exclus.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamanţii au fost chiriaşi ai imobilului în litigiu, ce a fost restituit moştenitorilor foştilor proprietari tabulari prin sentinţa civilă nr. 2794/1999 a Judecătoriei Sibiu, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, în favoarea foştilor proprietari tabulari.
Reclamanţilor, contrar susţinerilor acestora, nu le-a fost încheiat contract de vânzare-cumpărare, tocmai datorită revendicării imobilului de către moştenitorii proprietarilor tabulari şi notării acestui proces în cartea funciară, aspect ce rezultă cu evidenţă din înscrisul depus la dosarul cauzei, respectiv adresa din 2011 (dosar fond).
Întrucât reclamanţii nu au fost proprietari ai imobilului în litigiu în conformitate cu Legea nr. 112/1995, ci au avut doar calitatea de chiriaşi, corect a reţinut instanţa de fond că aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului de piaţă în condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Susţinerile apelanţilor privitoare la îndeplinirea cerinţelor Legii nr. 112/1995 pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare exced prezentului cadru procesual şi aceasta cu atât mai mult cu cât, un asemenea contract nu a fost încheiat de SC U. SA.
Contrar susţinerilor apelanţilor, la dosar nu a fost depus contractul de vânzare-cumpărare din 1998, semnat de către aceştia şi reprezentanţii SC U. SA pentru a se aprecia de către instanţa de fond eventualul acord de voinţă.
Nici susţinerea referitoare la lipsa vreunui demers pentru anularea contractului de către moştenitorii foştilor proprietari tabulari nu pot fi primite atâta timp cât nu s-a probat existenţa unui asemenea contract.
Pentru considerentele expuse, întrucât hotărârea atacată este temeinică şi legală, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul declarat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii F.A. şi F.E.
Prin criticile formulate se susţine nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel sub următoarele aspecte:
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7). Aşa cum se poate constata, instanţa de apel a reluat motivarea de la instanţa de fond, fără să răspundă la niciunul din motivele invocate de apelanţii reclamanţi. în acest context decizia dată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind reţinute dispoziţii legale sau alte motive.
Instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii (art. 304 pct. 8). în justificarea cererii deduse judecăţii reclamanţii au invocat contractul de vânzare-cumpărare încheiat, dar neintabulat în cartea funciară. Instanţa de fond şi apel au apreciat că nu este încheiat niciun contract, bazându-se exclusiv pe afirmaţiile pârâţilor. Nu s-a făcut nici o verificare în acest sens pentru a se constata realitatea afirmaţiilor reclamanţilor. Bazându-se pe această interpretare greşită, instanţa de fond a respins acţiunea, iar instanţa de apel a menţinut hotărârea.
Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9). În justificarea cererii reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001. Fiind vorba despre două legi speciale, instanţele investite trebuiau să se limiteze la aplicarea strictă a acestor dispoziţii legale. În primul rând trebuia să se facă aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 privind încheierea contractului (cu verificarea procedurilor specifice) şi ulterior, aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privind acordarea despăgubirilor (verificarea bunei credinţe şi condiţiile de anulare).
Se solicită, urmare admiterii recursului, obligarea intimaţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de judecată are obligaţia de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor reţinute nu se poate exercita controlul judiciar.
Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicţie între considerente şi dispozitiv; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.
Instanţa de recurs constată că susţinerea recurenţilor reclamanţi, în sensul că „instanţa de apel a reluat motivarea de la instanţa de fond, fără să răspundă la niciunul din motivele invocate de apelanţii reclamanţi", nu corespunde adevărului.
Se constată, astfel, că respingând apelul declarat de reclamanţi, judecătorii apelului au indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, motivând de ce apelul nu este fondat.
Prin urmare, invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este lipsită de o susţinere pertinentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs, care urmează să fie respins ca atare.
Şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, deoarece, susţinerile recurenţilor reclamanţi nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic existent, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă exclusiv la neefectuarea oricăror verificări pentru constatarea realităţii afirmaţiilor reclamanţilor, în sensul că actul de vânzare cumpărare există. O asemenea susţinere nu se încadrează în motivul de nelegalitate astfel invocat.
În ceea ce priveşte critica încadrată juridic în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că nu este fondată.
Se susţine, în recurs, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001, sens în care trebuia să se facă aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 privind încheierea contractului de vânzare cumpărare (cu verificarea procedurilor specifice) şi ulterior, aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privind acordarea despăgubirilor (verificarea bunei credinţe şi condiţiile de anulare).
Înalta Curte constată, cu prioritate, că aplicarea acestor legi presupune existenţa unui contract de vânzare-cumpărare care să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ceea ce în speţă, în mod corect s-a reţinut că nu s-a încheiat niciodată un asemenea act juridic de înstrăinare.
Din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond în cauză, rezultă că reclamanţii au fost chiriaşi ai imobilului în litigiu, ce a fost restituit moştenitorilor foştilor proprietari tabulari prin sentinţa civilă nr. 2794/1999 a Judecătoriei Sibiu, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, în favoarea foştilor proprietari tabulari.
Recurenţilor reclamanţi, contrar susţinerilor acestora, nu le-a fost încheiat contract de vânzare-cumpărare, tocmai datorită revendicării imobilului de către moştenitorii proprietarilor tabulari şi notării acestui proces în cartea funciară, aspect ce rezultă cu evidenţă din înscrisul depus la dosarul cauzei, respectiv adresa din 2011 (dosar fond).
Nu a fost depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare din 1998, despre care fac vorbire recurenţii reclamanţi, semnat de către aceştia şi reprezentanţii SC U. SA, pentru a se aprecia de către instanţe eventualul acord de voinţă al părţilor.
În acest context, susţinerile recurenţilor reclamanţi privitoare la îndeplinirea cerinţelor Legii nr. 112/1995 pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare sunt lipsite de fundament, în condiţiile în care, un asemenea contract nu a fost încheiat niciodată între recurenţii reclamanţi şi SC U. SA. Un asemenea demers a fost sistat, tocmai pentru respectarea Legii nr. 112/1995, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, încheierea actului juridic de înstrăinare în condiţiile date însemnând practic încălcarea acestei legi.
Întrucât reclamanţii nu au devenit proprietari ai imobilului în litigiu în conformitate cu Legea nr. 112/1995, ci au avut doar calitatea de chiriaşi, corect au reţinut instanţele de fond că aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului de piaţă în condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au solicitat prin acţiunea pendinte.
În consecinţă, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită în speţă, astfel încât, nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate în recurs.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii F.A. şi F.E. împotriva deciziei civile nr. 34 din 03 mai 2012 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3012/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3014/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
