ICCJ. Decizia nr. 3063/2013. Civil. Rectificare carte funciară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3063/2013
Dosar nr. 6106/30/2011
Şedinţa publică din 31 mai 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Timişoara la data de 20 august 2009, reclamanta N.B. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Timişoara, în suprafaţă de 4.546 mp, preluat în baza Decretului nr. 223/1974 de la antecesorii săi, rectificarea de carte funciară în sensul revenirii la situaţia anterioară trecerii imobilului în proprietatea statului şi restituirea în natură a imobilului menţionat.
În fapt, reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a defuncţilor P.H.P. şi P.I., foşti proprietari ai imobilului sus menţionat, trecut în proprietatea statului în mod forţat prin plecarea lor în Germania, fără acordarea de despăgubiri. Mai arată că aplicarea decretului de preluare a fost neconformă atât Constituţiei existentă în acea perioadă, cât şi jurisprudenţei CEDO.
În drept a invocat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 9456 din 27 mai 2010, Judecătoria Timişoara, a admis în parte acţiunea, a constatat nevalabilitatea preluării de către Statul Român a dreptului de proprietate asupra cotei de 40/60 din imobilul situat în Timişoara, în suprafaţă de 1309 mp, din CF Freidorf, devenită CF Timişoara; a dispus revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, prin înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, în cotă de 40/60 cu titlu de moştenire şi retrocedare asupra suprafeţei de 3237 mp înscris în CF Freidorf, care în prezent a devenit CF Timişoara; a respins restul pretenţiilor reclamantei.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 346/2011, Tribunalul Timiş a admis apelurile, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru soluţionare în primă instanţă în raport de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
La data de 16 noiembrie 2011, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârât, şi pe Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la despăgubiri în cuantum de 185.000 RON pentru suprafaţa de teren de 1309 mp, înscrisă în CF Timişoara, teren care a fost preluat abuziv de către Statul Român, prin Decretul nr. 223/1974.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţiile privind lipsa calităţii sale procesuale pasive şi inadmisibilitatea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 11 aprilie 2012, Tribunalul Timiş, a respins atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cât şi acţiunea reclamantei.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost respinsă cu motivarea că implicarea în proces a statului se justifică în raport de cererea vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a bunului şi faţă de întemeierea demersului judiciar pe dispoziţii de drept comun.
În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii, tribunalul a reţinut că în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, demersul reclamantei era posibil până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că ulterior acestei date, se impunea ca aceasta să urmeze procedura administrativă prevăzută de legea specială.
Faţă de împrejurarea că reclamanta nu a urmat procedura instituită de legea specială, tribunalul a apreciat că aceasta nu se mai poate prevala de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil.
Pe de alta parte, tribunalul a precizat că prin reglementarea prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a unui control jurisdicţional cu privire la dispoziţiile/deciziile emise în procedura administrativă, legiuitorul a asigurat tocmai respectarea garanţiilor unui proces echitabil în sensul Convenţiei.
Tribunalul a considerat că, faţă de data preluării imobilului de către stat, reclamanta nu poate invoca dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană Drepturilor Omului întrucât aceasta nu are în patrimoniu un bun în sensul protocolului menţionat, apreciind că în cauză este aplicabilă decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a apreciat că o acţiune cum este cea de faţă devine admisibilă numai în măsura în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei şi al protocoalelor sale adiţionale.
Cu privire la noţiunea de bun, tribunalul a arătat că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de la Strasbourg, bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 poate fi atât un drept real, cât şi un drept de creanţă, o speranţă legitimă la dobândirea unui astfel de bun.
Cu forţă juridică superioară se impune hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, obligatorie pentru instanţele române.
Instanţa de la Strasbourg a statuat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi".
Rezulta fără echivoc că, în concepţia instanţei de contencios european, în materia drepturilor fundamentale ale omului, nevalorizarea vocaţiei revendicative conferită de legea reparatorie specială face ca demersul în constatarea jurisdicţională a ineficacităţii titlului statului să fie lipsit de orice finalitate, a reţinut prima instanţă.
Tribunalul a mai reţinut că acelaşi raţionament juridic este valabil şi în ipoteza în care se solicită contravaloarea bunului preluat, cum este cazul în speţă, întrucât legile speciale au prevăzut şi această modalitate de reparaţie.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 176/A din 24 octombrie 2012, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că întrucât imobilul revendicat a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974, acesta intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, a cărei procedură trebuia să fie urmată de către reclamantă, însă aceasta a recurs la acţiunea în revendicare bazată pe dreptul comun, invocând şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Instanţa de apel a apreciat că tribunalul a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, în condiţiile în care, începând din 2001, aceasta avea la dispoziţie Legea specială de reparaţie nr. 10/2001 la care însă nu a recurs, promovând abia în 2009 acţiunea de faţă.
Totodată, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a făcut o corectă interpretare a Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii în analiza raportului dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi dreptul comun.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că acest raport a fost tranşat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tocmai prin decizia în interesul legii menţionată anterior, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicare a imobilului pe dreptul comun, însă reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre aceste situaţii.
Aceeaşi decizie nr. 33/2008 a instanţei supreme nu exclude totuşi în mod absolut posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, cu condiţia însă ca să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securităţii raporturilor juridice, iar reclamanţii să se poată prevala de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul acestei noţiuni, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime".
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a obţine un imobil preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Instanţa de apel a precizat că în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului a intervenit o schimbare în această privinţă odată cu Hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.
Prin această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, s-a dispus în mod expres restituirea bunului" (parag. 140).
Instanţa de apel a mai arătat că în aceeaşi hotărâre pilot în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigenţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag. 142).
Faptul că imobilul din litigiu nu a trecut în proprietatea statului prin naţionalizare, ci a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 nu prezintă relevanţă şi nu înlătură incidenţa în speţă a hotărârii instanţei europene menţionată anterior,
Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă reproşează instanţei de apel faptul că la pronunţarea hotărârii recurate nu a avut în vedere motivele de apel astfel cum au fost formulate şi că în motivarea deciziei a uzat de aceleaşi argumente ca şi tribunalul, neluând în considerare faptul că ea este proprietara imobilelor solicitate din moment ce Decretul nr. 223/1974 a fost declarat ca fiind abuziv.
Recurenta reclamantă susţine că decizia recurată este nelegală întrucât ambele instanţe au interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale Legii 213/1998, a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO, precum şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Mai arată că nici instanţa de apel şi nici tribunalul nu au ţinut cont de faptul că ea fiind cetăţean străin, nu putea uza de dispoziţiile Legii 10/2001 atât timp cât această lege nu permitea persoanelor cu cetăţenie străină să redobândească dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate de către stat, acest drept fiind dobândit abia odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, care se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, care a confirmat sentinţa tribunalului, reclamanta a formulat acţiune în revendicare a unui imobil - teren în suprafaţă în suprafaţă de 4.546 mp, preluat de stat de la autorii săi în temeiul Decretului 223/1974, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 213/1998, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost preluat de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Reclamanta ar fi putut solicita restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a formulat în acest scop notificare.
La această situaţie de fapt, legea a fost corect aplicată, prin lege avându-se în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cele ale art. 6 din aceeaşi Convenţie, precum şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În atare situaţie, chestiunea admisibilităţii acţiunii a fost corect analizată prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială şi dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.
În explicitarea acestei părţi din dispozitiv, Înalta Curte a arătat, în considerentele deciziei, că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia specialibus derogant.
Reclamanta se află în prima din cele trei situaţii enumerate, adică nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că nu a depus o notificare unităţii deţinătoare a imobilului.
Deşi nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, considerând astfel că are un drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun, contrar celor statuate, cu valoare obligatorie pentru viitor, prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acţiuni reclamanta nu a invocat în acţiune nicio neconcordanţă a dispoziţiilor legale privitoare la procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanţă care să facă aplicabilă direct şi prioritar Convenţia, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Nici aplicarea art. 1 Protocolul nr. 1 din CEDO, în locul legii speciale, aşa cum solicită reclamanta, nu este posibilă.
În primul rând, trebuie precizat că principiul neretroactivităţii legii civile împiedică analizarea respectării Convenţiei la momentul preluării imobilului, adică la o dată la care România încă nu devenise membră a Consiliului Europei şi nu ratificase Convenţia.
Aşa fiind, criticile din recurs conform cărora preluarea de către stat a imobilului fără dreaptă şi prealabilă despăgubire nu a respectat prevederile art. 6 şi art. 1 Protocolul 1 din Convenţie nu pot fi analizate de Înalta Curte.
Nici încălcarea celor două texte din Convenţie cu ocazia judecării prezentei cauze nu poate fi reţinută.
Astfel, reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat injustiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi al jurisprudenţei Curţii pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României.
Nedeţinând un bun, nu se mai pune problema dacă prin modul de soluţionare a cauzei se produce sau nu o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamatei.
De asemenea, faptul că instanţele au verificat cu prioritate posibilitatea reclamantei de a acţiona în baza dreptului comun, în condiţiile în care nu a urmat procedura legii speciale, nu reprezintă o încălcare a accesului la justiţie al acesteia, garantat prin art. 6 din Convenţie. Acest text nu garantează dreptul unei persoane, care se adresează justiţiei, de a obţine analiza pe fond a tuturor pretenţiilor sale, aşa cum lasă a se înţelege reclamanta.
Capătul de cerere principal l-a constituit revendicarea imobilului şi, dat fiind că acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, problema admisibilităţii acesteia se cerea dezlegată cu prioritate, conform deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte în interesul legii.
În realitate, pentru a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu era necesar ca reclamanta să formuleze o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit de mai multe ori, pe care să o înregistreze la Primăria municipiului Timişoara, însoţită de actele doveditoare privind calitatea de persoană îndreptăţită.
Sub rezerva administrării dovezilor cerute de lege, soluţia restituirii în natură a imobilului era posibilă din perspectiva art. 2, 7, 9 şi 21 ale Legii nr. 10/2001, indiferent că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, deoarece legiuitorul a hotărât să restituie în natură toate imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, cu condiţia să mai existe în materialitatea lor şi să nu fi fost înstrăinate.
Faptul că Statul Român a înţeles să adopte o lege specială de reparaţie, prin care a stabilit anumite termene şi o anumită procedură de urmat, intră în marja sa de apreciere.
Aşa cum a statuat constant în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - de exemplu în cauza Păduraru contra României - Convenţia nu impune statelor nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate ca înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.
Art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Aşa fiind, în mod corect instanţele anterioare au reţinut că reclamanta, neurmând procedura legii speciale, nu se putea adresa pe calea dreptului comun pentru revendicarea imobilului, ceea ce a făcut inutilă şi analiza valabilităţii titlului statului, deoarece această chestiune putea fi valorificată tot în procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia era suficient să demonstreze că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Or, neformulând notificare, reclamanta şi-a asumat riscul pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru imobil, aşa cum s-a prevăzut expres în art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.
Cum reclamanta nu are drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun - acţiunea în revendicare fiind respinsă pentru acest motiv - nu mai era necesar a se analiza, pe fond, nici dacă o eventuală admitere a acţiunii ar putea aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Faptul că un asemenea efect ar fi exclus în speţă nu face acţiunea admisibilă, aşa cum rezultă şi din decizia nr. 33/2008, care prevede prioritatea legii speciale inclusiv - sau în primul rând - în situaţia persoanelor care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte critica recurentei reclamante cum că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că ea fiind cetăţean străin nu putea să uzeze de dispoziţiile Legii 10/2001, Înalta Curte constată că această susţinere nu s-a constituit în critică în apelul declarat de aceasta împotriva sentinţei tribunalului, fiind formulată omisso medio.
Considerentele prezentate mai sus confirmă, aşadar, că instanţa de apel, aplicând corect dispoziţiile legale incidente în speţă, a pronunţat o decizie legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 8 din acelaşi cod au fost indicate doar formal.
În consecinţă, recursul declarat în cauză, nefiind fondat, urmează să fie respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.B. împotriva deciziei nr. 176/A din 24 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3059/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3103/2013. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
