ICCJ. Decizia nr. 312/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 312/2013
Dosar nr. 36411/3/2010
Şedinţa publică de Ia 30 ianuarie 2013
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, sub nr. 36411/3/2010, reclamanta SC E.P. SRL a solicitat instanţei obligarea pârâtei SC R.T. SRL la plata sumei de 123.768,40 lei, reprezentând contravaloarea produselor textile vândute către pârâtă.
La data de 27 iunie 2011, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că soldul este constituit din facturile indicate în fişa de cont. Factura fiscală nr. 4523778 din 18 octombrie 2007 în valoare de 4.047, 41 lei, factura fiscală nr. 4523791 din 7 noiembrie 2007 în valoare de 2.903, 33 de Iei, factura fiscală nr. 4523798 din 9 noiembrie 2007 în valoare de 3,231, 73 de Iei, factura fiscală nr. 4523797 din 15 noiembrie 2007 în valoare de 6,183. 98 de Iei, factura fiscală nr. 4523799 din 15 noiembrie 2007 în valoare de 3.355, 60 de lei, factura fiscală nr. 3988804 din 27 noiembrie 2007 în valoare de 6.498. 21 de Iei, factura fiscală nr. 3986817 din 29 ianuarie 2008 în valoare de 28.795, 97 de lei, factura fiscală nr. 85 din 1 februarie 2008 în valoare de 17. 579, 39 de lei, factura fiscală nr. 187 din 13 mai 2003 în valoare de 13.675, 12 de iei, factura fiscală nr. 180 din 08 august 2008 în valoare de 4.836, 89 de lei, factura fiscală nr. 179 din 06 iunie 2008 în valoare de 1840, 01 de lei, factura fiscală nr. nr. 148 din 3 februarie 2009 în valoare de 1105, 57 de lei, factura fiscală nr. 149 din 11 februarie 2009 în valoare de 5.470,97 de lei, factura fiscală nr. 020 din 7 aprilie 2009 în valoare de 3987,68 de lei, factura fiscală nr. 31 din 29 mai 2009 în valoare de 5596.13 de Iei, factura fiscală nr. 36 din 19 august 2009 în valoare de 2841,04 de lei, factura fiscală nr. 60 din 13 octombrie 2009 în valoare de 10.744, 27 de Iei, factura fiscală nr. 64 din 20 octombrie 2009 în valoare de 400,71 de lei.
Prin sentinţa comercială nr. 15874 din 12 septembrie 2011 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată,
În motivarea hotărârii, prima instanţă a analizat cele 18 facturi menţionate de reclamantă în cererea precizatoare şi a constatat că pentru fiecare dintre acestea pârâta a achitat sumele datorate, fie prin ordine de plată, fie prin file C.E.C.
În ceea ce priveşte imputaţia plăţii, instanţa de fond a apreciat ca fiind neîntemeiate susţinerile reclamantei privind modul de aplicare a dispoziţiilor art. 1110 – art. 1113 C. civ., reţinându-se, totodată, că dispoziţiile art. 1113 C. civ., devin incidente în situaţia în care niciuna din părţi nu a realizat imputaţia plăţii.
Or, în speţă, s-a constatat că pe instrumentele de plată, pârâta a menţionat facturile pe care înţelege să Ie achite.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta SC E.P. SRL prin administrator judiciar C.C. SPRL a declarat apel, care prin decizia civilă nr. 59 din 8 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefundat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a constatat că facturile a căror contravaloare o solicită reclamanta au fost achitate conform ordinelor de plată şi filelor C.E.C. aflate la dosar, pe fiecare dintre aceste instrumente de plată pârâta menţionând expres ce datorie stinge.
Totodată, intimata-pârâtă a depus şi extrasele de cont din care a rezultat cu claritate că beneficiarul filelor C.E.C. şi ordinelor de plată a fost reclamanta SC E.P. SRL prin administrator judiciar C.C. SPRL
Prin urmare, susţinerile reclamantei au fost apreciate ca fiind neîntemeiate câtă vreme aceasta nu a indicat nicio factură care să fi rămas neachitată (şi vechimea acesteia), iar intimata a făcut pe deplin dovada stingerii debitelor datorate.
În ceea ce priveşte imputaţia plăţii, în lipsa unei convenţii încheiate cu creditoarea, referitor la modalitatea de stingere a datoriilor care aveau să rezulte în urma raporturilor comerciale dintre cele două societăţi, s-a reţinut că intimata-pârâtă a aplicat dispoziţiile art. 1110 din vechiul C. civ., potrivit căruia, în lipsa convenţiei părţilor, primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata este debitorul.
Referitor Ia invocarea art. 1113 din vechiul C. civ., instanţa de apel a reţinut că acest text legal prevede că plata se impută asupra celei mai vechi din datoriile ajunse la termen „când în chitanţă nu se zice nimic despre imputaţie”.
Or, în cauză, s-a constatat că intimata-pârâtă a indicat atât pe ordinele de plată, cât şi pe filele cec, datoriile pe care a înţeles să le stingă menţiuni care, de altfel, apar şi în extrasele de cont.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei-reclamante, în sensul că nu există o înştiinţare sau o altă dovadă care să demonstreze ca debitoarea ar fi adus la cunoştinţă reclamantei modul în care a înţeles să facă imputaţia plătii, instanţa de control judiciar a constatat că intimata-pârâtă nici nu avea această obligaţie, în condiţiile în care, pe fiecare ordin de plată/ filă cec, a indicat, în mod expres ce factură a înţeles să achite.
S-a constatat că pârâta a respectat regulile care guvernează imputaţia plăţii, în sensul că fiecare plată efectuată a fost suficientă ca să stingă tot debitul cuprins în factura onorată, neefectuând o plată parţială; pe fiecare filă cec şi ordin de plată, fiind specificat în mod expres ce factură se achită, motiv pentru care s-a apreciat ca fiind nefondaţi şi susţinerea reclamantei, în sensul că plăţile efectuate au stins alte debite, fără a preciza care sunt acestea. Obligaţiile stinse erau exigibile (scadente), deci pârâta nu a efectuat o plată anticipată.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta SC E.P. SRL prin Administrator Judiciar G.C. SPRL BUCUREŞTI a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, modificării în tot a sentinţei apelate şi admiterii acţiunii, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 129.237,57 Iei. •
În motivarea recursului, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al înscrisurilor file cec şi extrase de cont, înscrisuri în care pârâta nu a menţionat ce datorii înţelege să stingă, menţiunile referitoare la imputaţia plăţii fiind efectuate pe cotorul cec-ului.
Astfel, susţine recurenta, completarea ulterioară a cotorului cecurilor care rămâne în posesia debitoarei şi „Ia dispoziţia acesteia” nu constituie imputaţia legală a plăţii.
Sub aspectul instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta consideră că, hotărârea este lipsită de temei legal, întrucât instanţa de apel a apreciat greşit situaţia juridică din cauză, stabilind în mod eronat că există imputaţia plăţii, când în fapt şi în drept aceasta nu a fost efectuată. în opinia sa, în mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1110 din vechiul C. civ., deşi acestea nu erau incidente în cauză.
Intimata-pârâtă SC R.T. SRL Bucureşti a depus concluzii scrise, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed;
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Prin urmare, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează situaţiile în care judecătorii fondului procedează Ia interpretarea unui act juridic dedus judecăţii cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare şi precise.
În speţă, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă Ia interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor (înscrisuri depuse la dosarul cauzei, respectiv file cec, extrase de cont etc.), tinzând în realitate Ia o reapreciere a concludentei acestora, ceea ce nu constituie motiv de casare sau modificare a deciziei recurate.
Interpretarea dată probelor reprezintă o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Criticile formulate de recurentă se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că acestea sunt nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 1110 din vechiul C. civ. „debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeaşi speţă, are dreptul de a declara, când plăteşte, care este datoria ce voieşte a achita”.
Astfel, ca regulă de principiu, în lipsa convenţiei părţilor, debitorul are dreptul de a decide primul asupra cărei obligaţii impută plata efectuată în condiţiile în care are de stins debite provenind din raporturi contractuale diferite încheiate cu acelaşi creditor, cum este cazul în speţă.
Contrar susţinerilor recurentei, modul în care a fost efectuată imputaţia plăţii nu denotă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1110 din vechiul C. civ., câtă vreme, intimata - pârâtă (debitoarea) a indicat în mod expres atât pe ordinele de plată, cât şi pe filele cec, ce factură a înţeles să achite, menţiuni care, de altfel, apar şi în extrasele de cont, aspecte ce au fost în mod corect reţinute de instanţa de control judiciar.
Recurenta nu se poate prevala de „inexistenţa vreunei înştiinţări sau vreunei alte dovezi care să demonstreze că pârâta ar fi adus la cunoştinţă imputaţia plăţii”, în condiţiile în care pârâta a respectat regulile care guvernează imputaţia plăţii, în sensul că, fiecare plată efectuată a fost suficientă pentru a stinge tot debitul cuprins în factura achitată, nefiind vorba de o plată parţială, iar obligaţiile stinse erau exigibile, astfel că nu s-ar putea reţine că pârâta a efectuat o plată anticipată.
De altfel, reiterând motivele invocate în apel, criticile recurentei vizează, în realitate, modul de apreciere a probelor, respectiv modul în care instanţa de apei a dat eficienţă ordinelor de plată, filelor cec şi extraselor de cont depuse Ia dosar, iar în raport de legala dezlegare a cauzei dedusă judecăţii, aserţiunile vizând existenţa menţiunilor pe cotorul cec-urilor nu-şi găsesc justificarea.
Pentru toate argumentele de fapt şi de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.P. SRL prin Administrator Judiciar C.C. SPRL BUCUREŞTI, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC E.P. SRL prin Administrator Judiciar C.C. SPRL BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 59 din 8 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 307/2013. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 314/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
