ICCJ. Decizia nr. 307/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 307/2013
Dosar nr. 5486/30/2010
Şedinţa publică de la 30 ianuarie 2013
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 5486/30 la 2 iulie 2010, reclamanta D.P.A.M.C. a chemat in judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 500,000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţele îndurate de întreaga familie pe perioada deportării în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 2410 din 27 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, a fost respinsă acţiunea în despăgubiri formulată de reclamanta D.P.A.M.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a procedat la examinarea legalităţii pretenţiilor alegate jurisdicţional, prin prisma temeiului juridic modificat de reclamantă, respectiv art. 998-999 C. civ., a excepţiei peremptorii a prescripţiei dreptului la acţiune invocată în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., precum şi cu observarea perimetrului legislativ configurat de art. 3, 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că fundamentul pretenţiilor pecuniare deduse judecăţii de către reclamantă sub forma despăgubirilor de ordin moral solicitate pentru suferinţa cauzată prin deportarea în Bărăgan a sa şi a familiei sale, l-a constituit iniţial art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, vocaţia la beneficiul normei fiindu-i conferită ex lege de vreme ce măsura administrativă abuzivă luată asupra sa şi a familiei sale s-a circumscris ipotezei particularizate de art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009.
În contextul declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că reclamanta a înţeles a proceda la modificarea cauzei deduse judecăţii prin recurgerea la dreptul comun în materie, conturat de art. 998-999 C. civ., situaţie în care instanţa de fond, a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiunii, în raport de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Procedând la interpretarea art. 3 alin. (1) în corelaţie cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a reţinut că o acţiune în justiţie precum cea pendinte, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., trebuie formulată în termen de trei ani de la data când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel responsabil de aceasta.
În cauză, reclamanta întemeindu-şi acţiunea pe art. 998-999 C. civ. nu a înţeles să formuleze şi o cerere de repunere în termen conform exigenţelor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, cerere ce oricum avea a se privi ca tardivă, cât timp nu s-au identificat cauzele temeinice care au împiedicat-o pe reclamantă să acţioneze.
A susţine că prin Legea nr. 221/2009 a operat o repunere în termen pentru declanşarea mai apoi a unei acţiuni fondate pe normele de drept comun reprezentate de art. 998-999 C. civ., apreciază prima instanţă, nu este de acceptat, căci electa una via non datum recursum ad alteram, iar combinarea normei generale cu cea specială nu-şi găseşte nicio justificare juridică.
În consecinţă, prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 3 alin. (1) coroborate cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi a respins ca prescrisă acţiunea aşa cum a fost ea modificată de reclamantă.
S-a apreciat că nici art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, reglementând interzicerea torturii nu poate constitui un fundament de drept valabil pentru pretenţiile reclamate, cât timp, suferinţele la care a fost supus autorul reclamantelor s-au petrecut cu mult timp anterior ratificării Convenţiei de către România, astfel că se identifică o necompetenţă ratione temporis în a analiza incidenţa art. 3 în speţă.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta D.P.A.M.C. a declarat apel, solicitând modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii.
La termenul de judecată din 10 ianuarie 2012, având în vedere prevederile art. XIII din Legea nr. 202/2010 de modificare a art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009 şi ţinând cont de petitul principal al cererii - plata unor despăgubiri morale întemeiat pe Legea nr. 221/2009 - temei la care nu s-a renunţat, raportat şi la data pronunţării sentinţei atacate, instanţa a recalificat cale de atac din apel în recurs.
Prin Decizia civilă nr. 11/R din 10 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, recursul a fost respins. Această decizie este irevocabilă.
În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut, în esenţă, că pretenţiile deduse judecăţii - iniţial în baza Legii nr. 221/2009 - poartă asupra a două categorii de despăgubiri, respectiv despăgubiri pentru daune morale (întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) şi despăgubiri pentru daune materiale (întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. b) al legii).
În ceea ce priveşte prima categorie de despăgubiri, deşi au fost invocate pe parcursul acţiunii ca temei suplimentar/substitutiv, dispoziţiile în materie ale Codului civil, instanţa de recurs a reţinut că acestea nu pot fi analizate independent de temeiul legii speciale care nu este decât o particularizare a celor dintâi, decise în mod excepţional şi voluntar de către legiuitor.
Chiar dacă dispoziţiile de drept comun ar fi constituit temeiul iniţial - şi unic - al acţiunii, se constată că, la data introducerii acţiunii, aceasta era demult prescrisă, termenul de prescripţie începând să curgă - cel mai târziu - la data apariţiei Decretului - Lege nr. 118/1990 (la care se raportează şi Legea nr. 221/2009) când persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, deportate în străinătate sau constituite în prizonieri li s-a recunoscut, de principiu, dreptul la a fi dezdăunate pentru aceste abuzuri.
În concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, s-a arătat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale trebuie aplicată şi cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este şi cazul de faţă), nefiind vorba în această situaţie de o încălcare a principiului neretroactivităţii, interpretare ce rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanţei constituţionale.
În ceea ce priveşte exemplele în materie din jurisprudenţa naţională invocate în sprijinul afirmaţiilor recurentei, Curtea a reţinut că potrivit Constituţiei, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenţei şi doctrinei naţionale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanţe, neavând calitatea unui izvor de drept.
Împotriva acestei decizii, reclamanta D.P.A.M.C. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, solicitând, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 4 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin art. XIII şi art. XXVI din Legea nr. 202/2010, văzând şi art. 299 C. proc. civ., constată că aceasta este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele care succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 299 C. proc. civ., „sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, precum şi cele date în apel".
Prin urmare, potrivit legii, nu există posibilitatea de a declara recurs împotriva unei hotărâri date în recurs şi aceasta, deoarece conform dispoziţiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. hotărârile date în recurs sunt hotărâri irevocabile, deci nesusceptibile de recurs.
În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.
Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.
Reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituţie şi nu încalcă drepturile reglementate ale justiţiabililor, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea în limitele competenţei atribuite prin lege fiind de ordine publică.
Recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, hotărârea pronunţată de tribunal este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
Totodată, conform dispoziţiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, prevederile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 221/2009 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare.
Astfel, hotărârea atacată, respectiv Decizia civilă nr. 11/R din 10 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, este o hotărâre pronunţată în recurs, prin urmare, o hotărâre irevocabilă, în sensul dispoziţiilor art. 377 alin. 2 pct. 4 C. proc. civ., ce nu se încadrează între hotărârile susceptibile de recurs, statuate de prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Întrucât ar însemna să se exercite recurs la recurs, ceea ce nu este permis, în raport de prevederile art. 299 şi art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. care reglementează condiţiile exercitării acestei căi de atac, Înalta Curte, pentru toate considerentele anterior evocate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta D.P.A.M.C. împotriva Deciziei civile nr. 11/R din 10 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta D.P.A.M.C. împotriva Deciziei civile nr. 11/R din 10 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 305/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 312/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
