ICCJ. Decizia nr. 3156/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3156/2013
Dosar nr. 116/119/2005
Şedinţa publică din 6 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A.T.C.O.M. Covasna (devenită, prin schimbarea denumirii în timpul procesului, S.C.M.S. Sfântu Gheorghe) a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B.E. şi O.S.: anularea în parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi, cu privire la clădirea P+1, având destinaţia de depozit, cu constatarea împrejurării că respectiva construcţie reprezintă proprietatea reclamantei, drept pretins a fi dobândit prin construire în anul 1984; anularea încheierii de carte funciară din 23 mai 2005, restabilirea situaţiei anterioare şi obligarea pârâtului O.S. la restituirea imobilului, dezmembrarea terenului pe care se găseşte edificată respectiva construcţie, cu acordarea unui drept de superficie în favoarea reclamantei; obligarea pârâtei B.E. la plata sumei de 55.600 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de reclamantă la imobilul restituit pârâtei în temeiul Legii nr. 10/2001 şi înstrăinat de aceasta pârâtului O.S.
În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B.E. la plata sumei de 920.322 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor aduse imobilului (îmbunătăţiri ale imobilului existent şi edificarea unei noi construcţii).
Prin încheierea din data de 10 iulie 2008, Tribunalul Covasna a respins excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la primele trei capete ale cererii de chemare în judecată, considerând, prin raportare la pretenţiile formulate, corelat cu dispoziţiile Sentinţei civile nr. 1573/2002 a Tribunalului Covasna, că nu există identitate de părţi şi cauză. În mod corespunzător, prin aceeaşi încheiere a fost respinsă excepţia lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere.
Prin Sentinţa civilă nr. 1693 din 8 iulie 2011, Tribunalul Covasna a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului O.S.
A luat act de renunţarea reclamantei la judecata capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulităţii parţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare autentificat din 19 mai 2005 de notarul public P.M., cu privire la „clădirea P+1 cu destinaţie de depozit”, anularea în parte a încheierii de intabulare din 23 mai 2005 referitoare la construcţia de mai sus şi restabilirea situaţiei anterioare de CF, cât şi obligarea pârâtului O.S. la predarea către reclamantă a acestei clădiri, cu dezmembrarea terenului aferent construcţiei şi recunoaşterea unui drept de superficie pe durata existenţei construcţiei.
A admis în parte acţiunea reclamantei, formulată împotriva pârâţilor P.B.M.I.C. şi I.H.C., în calitate de moştenitori testamentari ai pârâtei B.E., şi O.S., aşa cum a fost modificată, restrânsă şi majorată câtimea obiectului cererii.
A fost obligat pârâtul O.S. să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 118.066 lei reprezentând contravaloarea muncii şi preţul materialelor în legătură cu edificarea clădirii P+1 notată în CF Sfântu Gheorghe.
A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâţilor P.B.M.I.C. şi I.H.C. în solidar cu pârâtul O.S. la plata sumei de mai sus, inclusiv a plusului de pretenţii până la 620.876 lei, cât şi cererea reclamantei de obligare în solidar a pârâţilor la plata sumei de 751.300 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor aduse clădirii vechi notate în cartea funciară de mai sus şi costul edificări clădirii P+1 din aceeaşi carte funciară.
În argumentarea acestei hotărâri, tribunalul, ca primă instanţă a reţinut că defuncta B.E. a redobândit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul înscris în C.F. Sf. Gheorghe, dar nu în starea fizică de la momentul exproprierii, ci în condiţiile în care vechiul corp de clădire, fosta locuinţă, a fost substanţial îmbunătăţit şi extins, fiind realizată şi o nouă clădire de tipul P+1, ambele lucrări de construcţie fiind opera reclamantei, în mod direct sau prin contribuţia diverselor societăţi care i-au fost chiriaşe în acel imobil sau cu care aceasta a colaborat. După ce a beneficiat de restituirea imobilului, defuncta B.E. l-a înstrăinat pârâtului O.S., reclamanta considerându-se îndreptăţită la despăgubirile provenind din edificarea lucrărilor de construcţie de la moştenitorul subsecvent al imobilului, în solidar cu moştenitorii defunctei B., pârâţii P.B.M.I.C. şi I.H.C.
Tribunalul a mai reţinut că imobilul a fost restituit în natură prin Sentinţa civilă nr. 1537 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna. În această procedură de restituire a imobilului, reclamanta s-a apărat cu aceleaşi argumente ca şi cele invocate în solicitarea prezentelor despăgubiri, susţinând şi atunci că a extins clădirea veche şi a îmbunătăţit-o, respectiv că a realizat în spatele construcţiei vechi un edificat reprezentând depozit şi birouri în suprafaţă de 400 mp, practic lucrările din acţiunea de faţă fiind identice cu cele descrise în sentinţa evocată. În expozitivul respectivei hotărâri judecătoreşti s-a făcut expres referire la pretenţiile solicitate de reclamantă, intimată în acea cauză, constând în cheltuielile suportate cu aceste construcţii, arătându-se că au fost suportate de terţe persoane, respectiv de către SC R.I. SRL şi SC A. SRL, fără ca sporul de valoare adus imobilului să se cuvină reclamantei. Aceeaşi împrejurare se desprinde şi din cuprinsul deciziei civile nr. 25/ AP din 28 martie 2003 a Curţii de Apel Braşov şi al deciziei civile nr. 1931 din 10 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au respins apelul, respectiv recursul reclamantei, conferind caracter irevocabil Sentinţei civile nr. 1537 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna, instanţe care au lămurit inexistenţa lucrărilor de construcţii de natura celor pentru care se pretind în prezent despăgubiri (adăugiri) la corpul vechi şi ridicarea unei clădiri de tipul P+1, apte a conduce la incidenţa aplicării prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, referitoare la recunoaşterea transformării imobilului, a calificării acestuia ca fiind un bun imobil nou în raport cu cel preluat de stat.
Drept consecinţă, a statuat tribunalul, pe calea prezentei judecăţi nu se poate afirma că ar exista lucrări noi de construcţii - extindere corp vechi şi construire corp nou de clădire, lucrări care ar fi opera reclamantei - pentru că aceasta ar conduce la negarea unor situaţii de fapt şi de drept dezlegate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Pornind de la aprecierea că prezentei cereri nu îi poate fi opusă autoritatea de lucru judecat reflectată din Sentinţa civilă nr. 1537 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna - întrucât dispozitivul respectivei hotărâri nu a soluţionat vreun petit în despăgubiri al reclamantei, pretins sub forma unei cereri reconvenţionale - tribunalul a recunoscut puterea de lucru judecat exprimată de pronunţarea acestei sentinţe, prin care s-a stabilit că sporul de valoare provenind numai din simple lucrări de reparaţii nu pot fi acordate reclamantei, fiind opera unor terţi.
În pofida efectului de neutralizare a pretenţiilor reclamantei, generate de puterea de lucru judecat recunoscută, faţă de poziţia procesuală manifestată de pârâtul O.S., care a achiesat la pretenţiile reprezentând valoarea materialelor şi preţul muncii aferente clădirii P+1, considerată ca revenind reclamantei în considerarea situaţiei acesteia, calificată a constructorului de rea-credinţă, tribunalul a pronunţat soluţia redată în dispozitivul de mai sus. În privinţa răspunderii solidare a pârâţilor P.B.M.I.C. şi I.H.C., aceasta a fost respinsă ca lipsită de temei convenţional sau normativ.
Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta, solicitând, în principal, desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe iar, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei, cu consecinţa admiterii pretenţiilor astfel cum au fost formulate.
Prin decizia nr. 6/ AP din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a desfiinţat decizia tribunalului şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele acestei decizii instanţa de apel a reţinut că sunt întemeiate criticile aduse hotărârii primei instanţe fundamentate pe principiul lucrului judecat, fapt care va face inutilă cercetarea temeiurilor prin care se urmăreşte schimbarea în parte a sentinţei.
În materie de lucru judecat, interesul legiuitorului în protejarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a soluţionat un litigiu, este exprimat din perspectiva dreptului material, în cuprinsul prevederilor art. 1201 C. civ., după cum şi din punct de vedere al dreptului substanţial, în varianta de reglementare a dispoziţiilor art. 166 C. proc. civ. Aceste din urmă reglementări, recunosc puterii de lucru judecat caracterele unei excepţii absolute, de ordine publică, ce poate fi invocată de instanţă şi de părţi chiar înaintea instanţelor de recurs.
Deosebirea, nu doar doctrinară, dintre cele două sintagme, este nuanţată de trăsăturile pe care le dobândeşte hotărârea judecătorească în diferitele ipostaze ale dinamicii acesteia, fiind recunoscută autoritatea de lucru judecat a hotărârilor adoptate, cât timp aceasta poate fi atacată prin căile de atac, hotărârea dobândind putere de lucru judecat atunci când aceasta nu mai poate fi reformată sau retractată prin căile ordinare sau extraordinare de atac.
Dincolo de diferenţele arătate, care nu sunt singulare şi, implicit, limitative în interpretarea naturii celor două noţiuni - antamate de reprezentanţii convenţionali ai părţilor în disputa procesuală angajată în faţa instanţei de apel - raţiunea susţinută de judecătorul primei instanţe, în abordarea problematicii, denotă o analiză de profunzime profesională a situaţiei puterii de lucru judecat raportat la speţa examinată. Prin aceasta s-a conturat ideea că autoritatea de lucru judecat a dispozitivului Sentinţei civile nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna nu se opune pretenţiilor din cererea reclamantei, care însă este paralizată de puterea de lucru judecat a stării de fapt judecate, reflectată în expozitivul menţionatei hotărâri.
Privit în aceşti parametrii de interpretare, argumentul relaţional dintre autoritate şi putere de lucru judecat este, în principiu, corect.
Greşeala provine însă de la analiza dată obiectului cererii supuse soluţionării, considerat a fi identic cu cel al cauzei care a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna.
Identitatea de obiect al cauzei - condiţie asupra căreia prima instanţă a statuat ca fiind întrunită din perspectiva lucrului judecat - trebuie privită nu doar sub cerinţa existenţei aceluiaşi bun determinat, eventual de aceeaşi cantitate, dar şi din punctul de vedere al aceluiaşi drept subiectiv care poartă asupra acelui obiect.
În raportul de conflict dedus judecăţii, obiectul este reprezentat de contravaloarea investiţiilor pretins suportate de reclamantă la extinderea construcţiei care a aparţinut autoarei pârâţilor, precum şi la edificarea unei noi construcţii, în regim P+1.
Or, în cercetarea contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, asupra motivului care a determinat reclamanta să respingă cererea de restituire în natură a imobilului, motivat de efectuarea unor investiţii care i-au sporit valoarea, prin Sentinţa civilă nr. 1537/2002, tribunalul a arătat că aceste investiţii nu sunt în acord cu prevederile art. 18 alin. (1) din redactarea iniţială a Legii nr. 10/2001, fiind realizate de terţe persoane cărora le profită sporul de valoare. Motivaţia este reluată în considerentele deciziei civile nr. 25/ AP din 28 martie 2003 a Curţii de Apel Braşov, prin care a fost soluţionat apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 1537/2002 şi în care curtea reţine executarea de către reclamantă a unor reparaţii construcţii, instalaţii electrice şi sanitare şi nicidecum executarea altor construcţii. În mod corespunzător, decizia nr. 1931 din 10 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, respingând recursul exercitat de reclamantă reţine că aceasta nu a solicitat în respectiva cauză incidenţa art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care să justifice efectuarea unei expertize prin care să dovedească existenţa unui imobil nou în raport cu cel preluat.
Aşadar, în expunerile care au stat la baza pronunţării acestor hotărâri, instanţele nu au avut în vedere extinderile pretinse de reclamantă, cu atât mai puţin edificarea unei noi construcţii, elemente dovedite ca stare de fapt a existenţei lor în cuprinsul probatoriului administrat în faţa primei instanţe (cercetare la faţa locului, expertiza tehnică de specialitatea construcţii, declaraţii martori).
Considerentele unei hotărâri sunt, la rândul lor, cuprinse în sfera noţiunii de lucru judecat, acestea constituind susţinerea necesară dispozitivului, cu care fac corp comun.
Din moment ce considerentele relevate nu poartă asupra investiţiilor pretinse de reclamantă, în mod greşit tribunalul a admis excepţia puterii de lucru judecat a acestora, rezultată din chiar cuprinsul Sentinţei civile nr. 1537/2002, raportat la obiectul litigiului, ceea ce echivalează cu soluţionarea procesului fără a intra în judecata fondului.
Împotriva deciziei nr. 6/ AP din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale au declarat recurs pârâţii O.S., I.H.C. şi P.B.M.I.C.
Recurentul O.S. a susţinut, în motivarea recursului, că, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că obiectul cererii de faţă nu este identic cu cel care a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna.
Din cercetarea contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, asupra motivului care a determinat-o pe reclamantă să respingă cererea de restituire în natură a imobilului, rezultă că se regăsesc aceleaşi elemente ca şi în prezenta acţiune.
Astfel, reclamanta, prin Decizia nr. 92 din 31 mai 2002, a respins cererea de restituire în natură a construcţiilor pe considerentul prevăzut de art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 şi a propus acordarea de despăgubiri moştenitoarei fostei proprietare, B.E.
În contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către moştenitoarea B.E. împotriva Deciziei nr. 92/2002, reclamanta din cauza de faţă a solicitat respingerea contestaţiei, susţinând că a efectuat unele lucrări de renovări şi investiţii la clădirea expropriată, care astfel a devenit o altă clădire faţă de cea preluată şi a susţinut că „în spatele clădirii a fost construit un depozit şi birouri pe o suprafaţa de 400 mp cu o valoare estimată la cea 3 miliarde lei ” .
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, instanţele judecătoreşti care au soluţionat contestaţia nu au reţinut executarea altor construcţii de către reclamantă pe terenul fostei proprietare anterior exproprierii. În urma examinării apărărilor susţinute de reclamantă, instanţele le-au considerat neîntemeiate şi au admis contestaţia notificatoarei B.E.
Aceste apărări ale intimatei, referitoare la invocarea lucrărilor de investiţii şi construcţii, au fost determinante şi ele au fost analizate de instanţele care au decis că nu au existat lucrări de construcţii de natura celor pentru care se pretind în prezent despăgubiri.
Instanţa de fond în mod corect a reţinut că instanţele care au soluţionat contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 au stabilit în mod irevocabil că nu este cazul aplicării art. 18 lit. c) din Legea 10/2001. Din considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior rezultă că instanţele au analizat apărările şi dovezile administrate în susţinerea aceloraşi apărări ale reclamantei din prezenta cauză, pronunţându-se şi asupra acestor aspecte. Înscrisurile administrate de intimata din acea cauză (reclamantă în prezenta cauză) au fost aceleaşi ca şi în prezentul litigiu, iar temeiul de drept în baza căruia s-a respins notificarea, respectiv art. 18 lit. c) din Legea 10/2001, implica existenţa unor construcţii noi sau transformarea unui imobil vechi în unul cu totul nou. Or, prin considerentele hotărârilor judecătoreşti care au soluţionat contestaţia în baza Legii nr. 10/2001, instanţele de judecată au reţinut implicit că acest articol nu este incident în speţă, ca efect al analizei probelor administrate.
Acelaşi recurent mai susţine că, prin decizia recurată se încălca principiul securităţii raporturilor juridice, care este garantat de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi se încălca dreptul de proprietate al recurentului pârât, care a preluat de la notificatoarea B.E. bunul restitui în întregime în baza Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 1, Protocolul 1 din CEDO, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, respectiv, în baza unui act valabil încheiat, care nu a fost anulat. Recurentul invocă hotărârea pronunţată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Amurăriţei împotriva României.
O altă critică a aceluiaşi recurent vizează faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prima instanţă ar fi soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi că valorificarea dreptului la despăgubiri pe cale separată este inadmisibilă, deoarece reclamanta avea posibilitatea să ceară aceste despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001.
Recurenţii I.H.C. şi P.B.M.I.C. susţin că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul dedus judecaţii.
Se arată că unul dintre motivele de apel ale reclamantei a fost acela că prima instanţă a pronunţat hotărârea atacată, prin invocarea din oficiu, după dezbaterea în fond a cauzei, a excepţiei autorităţii lucrului judecat, fără a pune acest aspect în discuţia contradictorie a părţilor. Instanţa de apel a considerat ca întemeiată susţinerea intimatei motivând admiterea apelului şi casarea cu trimitere spre rejudecare pe argumentul că instanţa a pronunţat sentinţa fără a intra în cercetarea fondului.
Recurenţii susţin că s-a ajuns la aceasta concluzie printr-o interpretare greşita a motivului de apel invocat de către intimata reclamantă, în condiţiile în care, dintr-o simplă lecturare a dispozitivului sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Covasna se poate constata că instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a respins-o raportat la recurenţi ca fiind neîntemeiată, iar nu în baza excepţiei autorităţii lucrului judecat.
Acest motiv de apel nu are nicio legătură cu motivul pentru care instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiata raportat la recurenţii I.H.C. şi P.B.M.I.C.
Acţiunea nefiind respinsă, ci admisă în parte şi, totodată, motivul de apel privind excepţia invocată neavând legătură cu recurenţii, soluţia instanţei de apel de admitere a apelului cu trimitere spre rejudecare este total nejustificată.
Recurenţii consideră că, în acest mod, a fost încălcat art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care prevede în mod expres că, se casează cu trimitere spre rejudecare numai în situaţia în care prima instanţă a pronunţat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului.
Printr-o simpla lecturare a sentinţei se poate constata că, instanţa nu numai că a intrat în cercetarea fondului şi a făcut aprecieri în fapt şi în drept privitor la soluţia dată, dar a şi admis în parte acţiunea, respingând, în mod legal şi temeinic, acţiunea raportat la cei doi recurenţi.
Instanţa de fond s-a pronunţat asupra acţiunii introductive de instanţa, aşa cum aceasta a fost modificată şi precizată de mai multe ori, situaţie în care nu se putea dispune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru „neintrarea în cercetarea fondului şi pronunţarea pe o excepţie”. Cel mult, dacă se considera că acest motiv de apel este întemeiat, instanţa de apel trebuia să se pronunţe atât pe acest motiv de apel, cât şi pe toate celelalte motive de apel invocate şi, în situaţia în care ar fi ajuns la concluzia că se impune admiterea apelului, ar fi putut modifica în tot sau în parte hotărârea primei instanţe.
Prin pronunţarea asupra unui aspect care nu a format obiectul dispozitivului soluţiei pronunţate, instanţa de fond pronunţându-se în mod vădit şi cert asupra fondului cauzei, prin admiterea chiar şi în parte a acţiunii şi respingere ca neîntemeiat, iar nu în baza excepţiei autorităţii de lucru judecat în ceea ce îi priveşte pe recurenţii I.H.C. şi P.B.M.I.C., care nu au nicio legătură cu aceasta excepţie, instanţa a pronunţat o hotărâre atât prin interpretarea greşita a actului dedus judecaţii, cât şi prin aplicarea greşită a legii.
În ceea ce priveşte motivarea respingerii acţiunii, aşa cum aceasta a fost modificată şi precizată raportat la cei doi recurenţi, nu se regăseşte în dispozitiv şi, mai ales, în considerente, o motivare care să facă cea mai mică referire la excepţia autorităţii de lucru judecat sau a puterii lucrului judecat.
În aceste condiţii, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este o hotărârea dată cu aplicarea greşită a legii şi, totodată, cu încălcarea acesteia, prin nerespectarea dispoziţiilor Codului de procedura civila referitoare la casarea cu trimitere spre rejudecare şi la aprecierea ce trebuie dată tuturor motivelor de apel.
Cei doi recurenţi mai susţin că autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată ca şi excepţie, ci doar ca motivare a apărării de fond şi, pe cale de consecinţă, instanţa a făcut aprecieri nu asupra dispozitivului Sentinţei civile nr. 1537 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna, ci asupra celor soluţionate irevocabil cu acea ocazie, soluţii menţinute de către Curtea de Apel Braşov.
Dimpotrivă, instanţa de fond a reţinut în mod expres că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat în raport de soluţia anterioară, în acea cauză nefiind stipulate pretenţii exprese din partea intimatei reclamante dar, în urma restituirii s-a decis irevocabil asupra lucrărilor care au adus spor de valoarea imobilului şi inexistenţa unor lucrări noi de construcţie.
În aceste condiţii, este eronată susţinerea că invocarea autorităţii lucrului judecat nu s-a făcut în condiţii procedurale,cu respectarea prevederilor art. 166 C. proc. civ., precum şi susţinerea faptului că această excepţie a fost invocată după închiderea dezbaterilor asupra fondului.
Din simpla verificare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1693 din 08 iulie 2011 se poate constata că s-a discutat şi nu s-a admis excepţia de autorităţii de lucru judecat, ci doar s-a admis în parte acţiunea, şi anume, numai pe aspectele dovedite ca fiind întemeiate şi recunoscute de către pârâtul O.S..
Totodată, s-a respins ca neîntemeiată şi cererea de obligare în solidar cu pârâtul O.S. a recurenţilor P.B.M.I.C. şi I.H.C.
Nicăieri în dispozitivul sentinţei nu se regăseşte vreo referire la excepţia autorităţii de lucru judecat, iar referirile la sentinţa pronunţată în 2002 de către Tribunalul Covasna reprezintă o motivare a soluţiei adoptate de către instanţa de fond.
Recurenţii consideră greşit raţionamentul instanţei de apel şi în ceea ce priveşte modul în care a apreciat cu privire la soluţionarea irevocabila a situaţiei identităţii şi compunerii imobilului în litigiu. Faptul că prin sentinţa civilă anterioară nu s-a soluţionat vreo cerere reconvențională formulată de către intimata reclamantă nu este relevant, deoarece în orice situaţie în care s-au avut în vedere toate susţinerile părţilor, ca pretenţii sau ca apărări de fond, soluţiile pronunţate sunt câştigate şi irevocabile, aceleaşi aspecte nemaiputând fi invocate având la baza un alt temei juridic.
Deşi se face referire la aspectele reţinute în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceste referiri sunt în afara sensului pe care Înalta Curte l-a exprimat în mod clar şi corect, interpretând în mod greşit dispoziţiile intrate în puterea lucrului judecat.
Faptul că reclamanta nu a depus cerere reconvenţională nu înseamnă că acesta poate să solicite despăgubiri pentru investiţiile făcute în baza principiului îmbogăţirii fără justă cauză. Intimata reclamantă a fost parte principală în acea cauză, în care a solicitat şi administrat probatorii, dar a avut şi posibilitatea de a face referi motivate şi probate la apărările menţionate în întâmpinare.
Hotărârile anterioare au vizat nu numai acţiunea principală, ci şi apărările din întâmpinare şi au constatat irevocabil că reclamanta intimată nu a făcut investiţii şi nici nu a avut autorizaţie pentru a executa investiţii, ci doar reparaţii, care nu au condus la transformarea imobilului. În acest context, aprecierile instanţei de apel sunt rezultatul aplicării greşite a legii.
Se mai arată, în susţinerea recursului, că, principiul îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi invocat ca şi temei juridic al acţiunii, în condiţiile în care investiţiile pretinse au fost efectuate într-o perioadă în care reclamanta a încasat chirie pentru folosinţa imobilului.
Examinând decizia recurată, prin raportare la motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte criticile comune ale recurenţilor, referitoare la identitatea de obiect între prezentul litigiu şi cel anterior, Înalta Curte le consideră nefondate.
Curtea de apel a reţinut în mod corect faptul că, în procesul finalizat prin Sentinţa civilă nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna, definitivă şi irevocabilă, instanţa a fost învestită cu verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de legea reparatorie pentru restituirea în natură a imobilului preluat de stat în mod abuziv, neavând de soluţionat o cerere în pretenţii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, aşa cum este cea de faţă.
Apărarea unităţii deţinătoare a imobilului (reclamantă în prezentul litigiu), întemeiată pe existenţa unor investiţii constând în extinderi la imobilul preluat de stat şi adăugarea unei noi construcţii, a fost examinată de instanţele anterioare din perspectiva cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta era în vigoare la momentul soluţionării contestaţiei, cu privire la natura măsurilor reparatorii care pot fi acordate persoanei îndreptăţite.
Statuând că imobilul a cărui restituire s-a solicitat nu este unul nou în raport cu cel preluat, statuare care a stat la baza soluţiei de restituire în natură a imobilului, instanţele anterioare nu s-au pronunţat şi asupra eventualului drept al unităţii deţinătoare la contravaloarea investiţiilor. Această concluzie se întemeiază şi pe considerentele deciziei nr. 25/ AP din 28 martie 2003 a Curţii de Apel Braşov, prin care s-a soluţionat apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 1537/2002 Tribunalului Covasna, considerente în care s-a reţinut în mod explicit că despăgubirile cu privire la investiţii reprezintă o cerere nouă formulată direct în apel. Aceasta semnifică faptul că instanţa care a soluţionat procesul anterior nu s-a considerat învestită cu judecata unui capăt de cerere având ca obiect contravaloarea investiţiilor, întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză.
În plus, prin decizia nr. 1931 din 10 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se reţine că unitatea deţinătoare (reclamantă în prezenta cauză) nu a invocat incidenţa art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 şi nu a formulat o cerere reconvenţională prin care să se solicite valoarea investiţiilor, pentru a se justifica efectuarea unei expertize. Se confirmă astfel faptul că în procesul anterior instanţa nu a efectuat verificări jurisdicţionale cu privire la investiţiile efectuate, verificări de natură a împiedica formularea unei noi acţiuni, ca cea de faţă, întrucât, deşi reclamanta a formulat în cursul respectivului proces apărări şi a solicitat probe pentru a dovedi investiţiile efectuate, instanţa de recurs a apreciat că acestea nu trebuie examinate în raport de limitele învestirii.
Faptul că prin Sentinţa civilă nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna şi prin decizia nr. 25/Ap/2003 a Curţii de Apel Braşov au fost examinate apărările din întâmpinarea depusă în acel proces de unitatea deţinătoare nu poate conduce la concluzia că instanţele au tranşat asupra dreptului acesteia, astfel cum este dedus judecăţii în prezenta cauză, deoarece apărările respective, ce vizau problema investiţiilor, au fost analizate exclusiv din perspectiva Legii nr. 10/2001, stabilindu-se că investiţiile invocate nu au fost de natură să transforme imobilul într-unul cu totul nou.
Problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice, din perspectiva prevederilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, precum şi incidenţa celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Amurăriţei împotriva României, în ce îl priveşte pe recurentul O.S., sunt aspecte care vizează modul în care urmează a se soluţiona pe fond cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu acest recurent. Atâta vreme cât prin decizia recurată instanţa de apel nu a stabilit în sarcina acestuia vreo obligaţie care să-l afecteze din punct de vedere patrimonial, ci doar a stabilit că procesul trebuie rejudecat pe fond, criticile acestui recurent nu sunt întemeiate, dreptul său de proprietate asupra bunului nefiind afectat prin decizia atacată.
Critica vizând faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prima instanţă ar fi soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, invocată şi dezvoltată de toţi recurenţii, este, de asemenea, neîntemeiată.
Prima instanţă, reţinând că în procesul anterior s-a examinat situaţia de fapt şi s-a statuat în drept cu privire la dreptul reclamantei la despăgubiri, a apreciat că puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate anterior o împiedică să examineze prezenta acţiune, deoarece altfel, s-ar ajunge la negarea unei situaţii de fapt şi de drept dezlegate printr-o hotărâre irevocabilă.
Instanţa de apel, concluzionând în mod corect că în procesul anterior verificarea jurisdicţională nu a fost efectuată în privinţa obiectului prezentului litigiu, a admis apelul şi a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 297 C. proc. civ., trimiţând cauza spre rejudecare. Soluţia astfel pronunţată este în acord cu norma procedurală menţionată, deoarece prima instanţă a pronunţat sentinţa fără a intra în cercetarea fondului, ca urmare a reţinerii greşite a puterii de lucru judecat.
În considerentele sentinţei, prima instanţă nu a făcut o analiză proprie a fondului cererii cu care a fost învestită, ci a prezentat conţinutul verificărilor jurisdicţionale efectuate în procesul anterior, al căror rezultat, concretizat în hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul contestaţiei formulate pe temeiul Legii nr. 10/2001, l-a apreciat ca având efect inhibitor, de împiedicare a reluării verificărilor privind existenţa investiţiilor, valoarea acestora şi dreptul reclamantei la despăgubire, în prezentul litigiu.
Recurenţii I.H.C. și P.B.M.I.C. susţin că, în ceea ce îi priveşte, soluţia desfiinţării sentinţei cu trimitere spre rejudecare ar fi greşită, deoarece instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a respins-o raportat la aceşti recurenţi ca fiind neîntemeiată, iar nu în baza excepţiei autorităţii lucrului judecat.
De asemenea, mai susţin că instanţa de apel a interpretat greşit motivul de apel al reclamantei, care nu avea legătură cu situaţia acestor recurenţi, în condiţiile în care, prin sentinţă, acţiunea nu a fost respinsă, ci admisă în parte.
Aceste critici sunt nefondate. În primul rând, „interpretarea greşită a unui motiv de apel” nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., text care se referă expres la interpretarea actului dedus judecăţii.
În al doilea rând, distincţia pe care o fac recurenţii în legătură cu modul de soluţionare a acţiunii de către instanţa de fond în ceea ce îi priveşte, comparativ cu modul de soluţionare a aceleiaşi acţiuni în raport cu pârâtul O.S., nu are corespondent în realitate. Din considerentele sentinţei reiese că prima instanţă a apreciat că este incidentă puterea de lucru judecat sub aspectul obiectului procesului, fără a distinge în raport de fiecare dintre pârâţi. Situaţia diferită a pârâtului O.S. a fost determinată de recunoaşterea parţială a pretenţiilor de către acesta, ceea ce nu produce consecinţe asupra caracterului unitar pe care prima instanţă a înţeles să-l imprime soluţiei de respingere a acţiunii pentru restul pretenţiilor în raport cu toţi pârâţii.
Chiar dacă prima instanţă nu a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de soluţia anterioară, modul în care a motivat soluţia de respingere a acţiunii, în sensul reţinerii puterii de lucru judecat cu consecinţa neexaminării obiectul şi temeiului de drept invocat de reclamantă în prezentul litigiu, a determinat incidenţa prevederilor art. 297 C. proc. civ., fiind un caz de soluţionare a procesului fără a intra în judecata fondului.
Invocarea de către aceiaşi recurenţi a irelevanţei faptului că în procesul anterior reclamanta nu a formulat o cerere reconvenţională, nu este oportună în contextul motivelor care au determinat admiterea apelului, motive pe care recurenţii au interes să le combată în prezentul recurs. Astfel, instanţa de apel nu şi-a argumenta soluţia de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare pe ideea inexistenţei unei cereri reconvenţionale, formulată în procesul anterior, care să fi avut ca obiect despăgubirile pretinse de reclamantă. Independent de existenţa sau nu a unei astfel de cereri, instanţa de apel a considerat, în mod corect, că, în litigiul având ca obiect contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001, instanţele nu au rezolvat problema investiţiilor, cu atât mai puţin cea referitoare la edificarea unei noi construcţii.
Susţinerile privind greşita interpretare a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care ar fi condus, în opinia recurenţilor, la referiri „în afara sensului pe care Înalta Curte l-a exprimat în mod clar şi corect”, nu pot fi primite, deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 1931 din 10 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că unitatea deţinătoare (reclamantă în prezenta cauză) nu a invocat incidenţa art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care să justifice efectuarea unei expertize prin care să se dovedească existenţa unui imobil nou în raport cu cel preluat, rezultând, aşadar, că în procesul anterior instanţa nu a efectuat verificări jurisdicţionale cu privire la investiţiile afirmate de reclamantă, verificări de natură a împiedica formularea unei noi acţiuni, ca cea de faţă.
Susţinerea recurentului O.S. privind inadmisibilitatea valorificării dreptului la despăgubiri pe cale separată, deoarece reclamanta ar fi avut posibilitatea să ceară aceste despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001, nu poate fi examinată de Înalta Curte în această fază procesuală, limitele judecăţii în recurs fiind determinate de ceea ce s-a judecat în apel. Cum instanţa de apel a examinat exclusiv problema incidenţei puterii lucrului judecat, soluţionând corect apelul, în sensul admiterii şi trimiterii cauzei spre rejudecare, cenzura în recurs se limitează la verificarea legalităţii acestei soluţii, urmând ca alte apărări sau excepţii ce vizează dreptul la acţiune sau chiar fondul dreptului dedus judecăţii să fie avute în vedere de instanţa de rejudecare.
Pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte nu va examina nici susţinerea celorlalţi doi recurenţi, referitoare la faptul că reclamanta nu ar mai putea să solicite despăgubiri pentru investiţiile făcute în baza principiului îmbogăţirii fără justă cauză (recurenţii invocând, astfel, tot problema inadmisibilităţii valorificării dreptului la despăgubiri pe cale separată), după cum nu se va putea pronunţa nici asupra eventualei compensări a valorii investiţiilor cu folosul realizat din închirierea imobilului, care constituie o apărare de fond, invocată de recurenţi în finalul motivelor de recurs.
Faţă de aceste considerente, constatând că soluţia instanţei de apel de apel este legală, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile au fost respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii I.H.C., O.S. şi P.B.M.I.C. împotriva deciziei nr. 6/ AP din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3126/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3159/2013. Civil. Expropriere. Pretenţii.... → |
|---|
