ICCJ. Decizia nr. 3126/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3126/2013
Dosar nr. 7616/95/2011
Şedinţa publică din 05 iunie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 25 februarie 2011, reclamanţii B.Ş.D. şi M.M. au chemat în judecată pe pârâta Consiliul Judeţean Gorj - Muzeul Judeţean „A.Ş.” (Muzeul Arhitecturii Populare Curtişoara), solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să achite reclamanţilor chiria cuvenită pentru bunurile imobile proprietatea acestora, restituite prin Dispoziţia de restituire nr. 178 din 14 martie 2006, începând cu data de 14 martie 2006 la zi, în conformitate cu disp. art. 16. alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 3427 din 13 aprilie 2011 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Tg-Jiu invocată de reclamanţii B.Ş.D. şi M.M., cu privire la acţiunea civilă în pretenţii formulată în contradictoriu cu pârâta Consiliul Judeţean Gorj - Muzeul Judeţean „A.Ş.” (Muzeul Arhitecturii Populare Curtişoara).
S-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Secţiei Civile a Tribunalului Gorj, judecătoria relevând că pretenţiile reclamanţilor depăşesc cuantumul de 500.000 lei, astfel că în raport de disp. art. 2 lit. b) C. proc. civ. competenta în primă instanţă revine tribunalului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Gorj sub nr. 7616/95/2011.
Prin Sentinţa civilă nr. 123 din 29 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Gorj s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada martie 2006 - februarie 2008, excepţie invocată de pârâta Consiliul Judeţean Gorj - Muzeul Judeţean „A.Ş.” (Muzeul Arhitecturii Populare Curtişoara).
A fost admisă în parte acţiunea formulată reclamanţii B.Ş.D. şi M.M., cu privire la acţiunea civilă în pretenţii formulată în contradictoriu cu pârâta Consiliul Judeţean Gorj - Muzeul Judeţean „A.Ş.” (Muzeul Arhitecturii Populare Curtişoara).
A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 40.776,35 lei, chiria aferentă perioadei februarie 2008 - decembrie 2011.
A fost respinsă acţiunea în pretenţii pentru perioada martie 2006 - februarie 2008 ca fiind prescris dreptul material la acţiune.
A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 7.907 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia de restituire nr. 178 din 14 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Tg. Jiu, a fost restituită în natură reclamanţilor suprafaţa de 5.312 ha. şi construcţiile constitutive ale culei Constantin Neamţu situate în localitatea Curtişoara judeţul Gorj. De asemenea, s-au restituit şi următoarele construcţii existente pe teren: C.C., conacul C.N., garaj pentru maşini, fosta casă grădinarului, castel pentru apă, 3 bazine din beton pentru înmagazinare apă, fântână de captare apă, fântână cu foişor.
Potrivit art. 7 din dispoziţia de restituire, imobilele ce au făcut obiectul restituirii, sunt grevate de obligaţia solicitanţilor de a menţine afectaţiunea acestora pe o perioadă de 3 ani de la redobândirea dreptului de proprietate.
Potrivit art. 8 din dispoziţie, punerea în posesie urma să se facă după expirarea termenului de 3 ani de la redobândirea dreptului de proprietate şi după îndeplinirea formaţiunile de publicitate imobiliară, prin proces verbal de punere în posesie.
În ceea ce priveşte punerea în posesie, pârâta a susţinut, iar reclamanţii au recunoscut că au fost puşi în posesie asupra terenului începând cu 01 august 2007, dată de la care a încetat dreptul de administrare al Consiliului Judeţean Gorj prin Muzeul Judeţean Gorj A.Ş. asupra bunurilor restituite.
În ceea ce priveşte construcţiile, a susţinut pârâta prin întâmpinarea formulată în cauză (fila 42-44 Dosar nr. 3156/318/2011) că începând cu 01 august 2007 reclamanţii au exercitat posesia asupra tuturor bunurilor ce au făcut obiectul retrocedării cu excepţia culei Cornoiu, caselor ţărăneşti şi terenului aferent acestora în suprafaţă de 809,44 m.p.
Prin răspunsul la întâmpinare întocmit de reclamanţi prin apărătorul ales ( fila 13 dosar 7616/95/2011 ) aceştia au recunoscut susţinerile pârâtei în sensul că în august 2007 s-a procedat la eliberarea terenului şi a construcţiilor cu excepţia culei, foişorului şi a celor 14 case ţărăneşti.
Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata chiriei aferentă bunurilor ce au făcut obiectul retrocedării în temeiul Legii 10/2001 începând cu data de 14 martie 2006 la zi.
În raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa s-a pronunţat cu precădere asupra excepţiei invocate în cauză, excepţie pusă în discuţia părţilor si unită cu fondul prin încheierea de şedinţă din 22 septembrie 2011, respectiv excepţia prescripţia dreptului material la acţiune pentru perioada martie 2006 - februarie 2008, acţiunea dedusă judecăţii fiind promovată la 25 februarie 2011, instanţa reţinând că pentru această perioadă dreptul la acţiune s-a prescris.
Potrivit menţiunilor înscrise la art. 7 şi 8 din dispoziţia de restituire nr. 178/14 martie 2006, deşi s-a admis cererea reclamanţilor, bunurile imobile fiind retrocedate în natură, aceştia au avut obligaţia ca pentru o perioadă de 3 ani să le menţină afectaţiunea, respectiv aceea de muzeu, punerea în posesie urmând să se realizeze după expirarea termenului de 3 ani.
Chiar dacă aveau obligaţia să păstreze afectaţiunea bunurilor o perioada de 3 ani, în raport de dispoziţiile H.G. nr. 1886/2006, reclamanţii, în calitate de proprietari ai bunurilor, erau îndreptăţiţi să primească chirie pentru utilizarea acestor bunuri.
Acţiunea dedusă judecăţii privitoare la plata chiriei pentru perioada martie 2006-februarie 2008 promovată la 25 februarie 2011, a fost formulată după expirarea termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 7 din Decretul 167/1958, potrivit căruia reclamantul are posibilitatea de a se adresa instanţelor de judecată pentru recunoaşterea unui drept în intervalul de timp stabilit de lege înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.
Au susţinut reclamanţii că dreptul la acţiune a fost afectat de un termen suspensiv până în anul 2009 când a expirat perioada de 3 ani înlăuntrul căreia reclamanţii aveau obligaţia de a păstra afectaţiunea bunurilor restituite. Într-o a doua teză, au susţinut că prin notificarea nr. 15/N/2010 cursul prescripţiei a fost întrerupt, acest înscris având caracterul unui act întrerupător al prescripţiei.
Apărările reclamanţilor nu au fost primite, pentru următoarele considerente:
Referitor la existenta termenului suspensiv, care, în opinia reclamanţilor, a afectat dreptul la acţiune pentru neplata chiriei, instanţa a reţinut că potrivit literaturii juridice termenul, ca modalitate a actului juridic, este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea ori stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile si a obligaţiilor corelative. În raport de disp. art. 1022 C. civ. termenul afectează doar executarea actului, iar nu si existenta sa.
Observându-se dispoziţia de restituire nr. 178 din 14 martie 2006, s-a constatat că în raport de disp. art. 16 din Legea nr. 10/2001 bunurile imobile se restituie solicitanţilor cu obligaţia pentru aceştia de a păstra afectaţiune bunurilor o perioadă de 3 ani de la restituire, fără însă a se stabili că dreptul la acţiune pentru plata chiriei este suspendată pe această perioadă.
Împrejurarea că reclamanţii nu au avut exerciţiul posesiei bunurilor, ca atribut al dreptului de proprietate, dreptul lor de proprietate fiind grevat de obligaţia de a păstra destinaţia bunurilor nu înseamnă că în lipsa unor stipulaţii exprese, dreptul la acţiune pentru plata chiriei a fost suspendat. Dimpotrivă, tocmai ca urmare a lipsei exerciţiului posesiei, reclamanţii erau îndreptăţiţi la plata unei chirii în condiţiile H.G. nr. 1886/2006 anexa pct. 4 din H.G. nr. 343/2007 anexa punctul 1, iar în măsura în care pârâta le contesta acest drept reclamanţii aveau posibilitatea de a se adresa instanţelor de judecată .
Referitor la întreruperea cursului prescripţiei ca urmare a notificării formulate de către reclamanţi, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, sunt acceptate, ca şi cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, introducerea unei cereri de chemare în judecată, primul act începător de executare sau recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. Notificarea emisă de executorul judecătoresc nu are ca efect întreruperea cursului prescripţiei.
De menţionat că prin răspunsurile date de pârâtă, urmare notificării formulate de reclamanţi nr. 1939 din 10 martie 2010 şi nr. 1/4830 din 18 iunie 2010 (filele 35 şi 36) aceasta nu a recunoscut pretenţiile reclamanţilor, astfel că nu se poate reţine că în cauză ar fi intervenit un act de întrerupere a cursului prescripţiei pentru perioada 2006 - februarie 2008.
În ceea ce priveşte chiria aferentă perioadei februarie 2008 - decembrie 2011, instanţa a reţinut cererea dedusă judecăţii ca fiind întemeiată şi, în raport de lucrarea tehnică întocmită în cauză de expert R.P., a admis în parte acţiunea, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 40.776,35 lei, chirie calculată conform H.G. nr. 343/2007, anexa punctul 1.
În ceea ce priveşte expertiza efectuată în cauză, a constatat că reclamanţii contestă modul de calcul al chiriei pentru construcţii raportat la perioada martie 2006 - februarie 2008, perioadă pentru care acţiunea a fost respinsă pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru perioada februarie 2008 - decembrie 2011 reclamanţii neaducând critici lucrării tehnice întocmit în cauză, criticând însă suprafaţa de teren pentru care expertul a calculat chiria.
Nu a fost primită susţinerea reclamanţilor că sunt îndreptăţiţi la plata chiriei pentru întreaga suprafaţă de 5.312 ha teren retrocedat, întrucât, începând cu anul 2007 terenul a fost predat reclamanţilor, care au posesia acestuia. În posesia pârâtei se află doar terenul afectat de construcţii respectiv C.C. şi cele 14 case ţărăneşti accesul la construcţii făcându-se pe o potecă identificată şi redată în lucrarea tehnică întocmită în cauză (fila 174).
A menţionat expertul în răspunsul la obiecţiuni (fila 165 - 166) că nu este posibilă calcularea chiriei pentru potecile pe care se realizează accesul la obiectivele turistice întrucât nu există norme în raport de care să se realizeze acest calcul.
Susţinerile reclamanţilor în sensul că deşi le-a fost predat întreg terenul, vizitatorii muzeului sunt liberi să pătrundă în mod nestingherit pe proprietatea reclamanţilor, motiv pentru care în opinia lor sunt îndreptăţiţi la plata chiriei, sunt contrazise de depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, respectiv martorii R.O. şi F.V.A., care au declarat că accesul la căsuţele ţărăneşti se realizează pe potecile amenajate.
De menţionat că terenul în suprafaţă de 5.312 ha este întreţinut de reclamanţi care au angajat un paznic, numitul C.T., persoană care se ocupă de întreţinerea terenului. Că reclamanţii au posesia terenului rezultă şi din împrejurarea că aceştia un edificat o serie de construcţii identificate şi enumerate în anexa nr. 1 la expertiză, pagina 10 din raport (fila 69 din dosar).
Împrejurarea că potecile pe care vizitatorii şi personalul muzeului ajung la obiectivele turistice care sunt amplasate pe proprietatea reclamanţilor nu sunt îngrădite, existând teoretic posibilitatea ca vizitatorii să meargă liberi pe teren, nu este de natură a conduce la concluzia că posesia terenului este exercitată de pârâtă şi pe cale de consecinţă că reclamanţii ar fi îndreptăţiţi să pretindă chirie pentru toată suprafaţa de 5.312 ha.
Concluzionând, instanţa a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata chiriei pe ultimii trei ani pentru C.C., conacul C.N., garaj pentru maşini, castel de apă, casa grădinarului, teren aferent construcţiilor şi celor 14 căsuţe ţărăneşti, proprietatea Muzeului A.Ş. amplasate pe proprietatea reclamanţilor.
Având a soluţiona apelul declarat de reclamanţi, curtea de apel a reţinut următoarele:
Curtea a constatat că nu corespunde realităţii susţinerea recurenţilor privind completarea, din oficiu, a obiectivelor expertizei, după ce acestea au fost stabilite, fără punerea în discuţia părţilor.
În ceea ce priveşte respingerea cererii de amânare pentru termenul din 15 martie 2012, când au fost audiaţi martorii încuviinţaţi prin încheierea de şedinţă de la 23 februarie 2012, s-a reţinut că instanţa de fond a respins motivat cererea de amânare formulată de apărătorul reclamanţilor precum şi cererea de reaudiere a acestora, argumentând că admiterea acestora ar conduce la tergiversarea judecăţii cauzei.
S-a reţinut ca nefondată şi susţinerea privind refuzul nejustificat al instanţei de fond de a admite completarea raportului de expertiză sau efectuarea unui nou raport de expertiză, pentru stabilirea chiriei pentru întregul teren restituit, atâta timp cât instanţa a menţionat în practicaua sentinţei argumentele avute în vedere: lucrarea este completă; expertul a răspuns tuturor obiectivelor stabilite, expunând punctul său de vedere atât în ceea ce priveşte legislaţia în raport de care s-a stabilit cuantumul chiriei cât şi modul de calcul al pretenţiilor; calcularea chiriei pentru întreaga suprafaţă de teren retrocedată.
Constatându-se că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a probatoriului, din acest punct de vedere, curtea a înlăturat ca nefondate şi aceste susţineri.
În ceea ce priveşte critica având ca obiect greşita stabilire a situaţiei de fapt, cu referire la aspectul punerii în posesie asupra imobilelor restituite începând cu 01 august 2007, curtea a reţinut următoarele:
Din coroborarea cererii depusă de reclamanţi la data de 19 septembrie 2011 (filele nr. 23 şi 24 dosar fond), în care se recunoaşte că din vara anului 2007 pârâta „s-a retras”, permiţând reclamanţilor să folosească o parte din imobilul obţinut prin Dispoziţia nr. 178 din 14 martie 2006, din declaraţiile martorilor propuşi de pârât ce se coroborează cu declaraţiile martorului C.T. (persoana angajată de reclamanţi pentru întreţinerea domeniului ce le-a fost retrocedat reclamanţilor, propusă spre audiere chiar de către aceştia), din conţinutul raportului de expertiză coroborat cu documentaţia tehnică depusă la dosarul de fond la fila nr. 105 şi următoarele din dosarul de fond din care rezultă că reclamanţii au edificat o serie de construcţii pe teren (menţionate în anexa nr. 1 la raport), curtea a constatat nefondată şi critica privind posesia şi administrarea parţială, de către reclamanţi, a imobilului în litigiu, începând cu luna august 2007, neavând relevanţă împrejurarea potrivit căreia nu a fost încheiat un proces-verbal de punere în posesie.
Privitor la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada martie 2006 - februarie 2008, au reţinut următoarele:
Adresa din 18 iunie 2010 (depusă la fila nr. 36 din dosarul de fond al Judecătoriei Tg. Jiu), reprezintă o veritabilă recunoaştere a dreptului reclamanţilor: „În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2), teza a II-a din Legea nr. 10/2001, noii proprietari aveau dreptul de a beneficia de o chirie, calculată pentru perioada menţinerii afectaţiunii bunurilor dobândite.”.
Pârâtul nu a fost de acord doar cu cuantificarea chiriei pretinsă de reclamanţi, propunând o nouă întâlnire a părţilor „pentru a ne pune de acord asupra tuturor elementelor pe care le implică stabilirea cuantumului chiriei datorate, precum şi pentru efectuarea formalităţilor de punere în posesie.”.
Având în vedere dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: „ Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.”, coroborate cu art. 17 „ Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.”, curtea a modificat sentinţa, admiţând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune numai pentru perioada 14 martie 2006 din 31 mai 2007.
Faţă de cele arătate anterior, a fost modificată sentinţa şi sub aspectul despăgubirilor acordate reclamanţilor, adăugând cuantumului chiriei stabilit prin sentinţa apelată (aferent perioadei februarie 2008 - decembrie 2011) şi chiria aferentă perioadei adăugate (respectiv, iunie 2007 - februarie 2008).
Pentru stabilirea cuantumului acestuia au fost folosite datele menţionate în raportul de expertiză întocmit în cauză, respectiv, s-au adunat suma de 7.774,70 lei stabilită de expert pentru lunile iunie şi iulie 2007; suma de 8.475,75 lei stabilită de expert ca fiind cuvenită pentru perioada 1 august 2007 - 31 decembrie 2007; suma de 1.744,30 lei cuvenită pentru lunile ianuarie şi februarie 2008.
Sumei rezultante de 17.994,75 lei i s-a adăugat cuantumul deja stabilit de prima instanţă - 40.776,35 lei, rezultând un cuantum total al pretenţiilor admise, de 58.771,1 lei, reprezentând chirie aferentă perioadei 1 iunie 2007 - 31 decembrie 2011.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul către reclamanţi, la 10.693,42 lei cheltuieli de judecată la fond şi la 4.159,61 lei cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanţii care, după ce au prezentat istoricul cauzei, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., au susţinut următoarele:
- hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care au relevat că instanţele de fond nu au stabilit concret situaţia de fapt dedusă judecăţii, ceea ce conduce la motivarea contradictorie a deciziei astfel pronunţate. Astfel, prima instanţă stabileşte că data certă de punere în posesie asupra terenului în litigiu, ca fiind data de 1 august 2007, dată de la care ar fi încetat dreptul de administrare al pârâtului. Această constatare nu este reală, întrucât din cuprinsul tuturor cererilor formulate în cauză nu rezultă împrejurarea reţinută astfel eronat de instanţe. Dimpotrivă, au susţinut şi solicitat expres pârâtului să-l pună în posesie asupra tuturor imobilelor dispuse a fi restituite, prin încheierea unui proces-verbal de punere în posesie, întocmit în conformitate cu prevederile art. 8 teza a II-a din dispoziţia de restituire nr. 178/2006. Şi din actele emise de pârâtă nu rezultă că acesta ar contesta că nu s-ar mai afla în posesia bunurilor în litigiu şi că nu s-ar fi încheiat procesul-verbal menţionat.
Greşit instanţa de apel considera a nu fi relevanta împrejurarea neîntocmirii unui proces-verbal de punere în posesie, în condiţiile în care vizitatorii muzeului pătrund liber şi continuu pe proprietatea lor, iar încheierea actului menţionat este prevăzută de dispoziţiile art. 8 din dispoziţia de restituire, punerea în posesie trebuind a fi făcută după expirarea termenului de 3 ani de la redobândirea dreptului de proprietate.
Nici împrejurarea că pe teren ar fi fost edificate anumite construcţii nu poate schimba concluzia că posesia terenului este exercitată de către pârâtă, fiind astfel îndreptăţiţi să pretindă chirie pentru toata suprafaţa de 5.312 ha.
Situaţia de fapt rezultată din probe converge spre concluzia că pârâta este cea care exercită în continuare posesia, că nu a fost întocmit nici până în prezent proces-verbal de punere în posesie, fiind astfel îndreptăţiţi să solicite despăgubiri pentru întreaga suprafaţă deţinută de pârâtă.
- instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura clară şi înţelesul acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Au învederat astfel că deşi cererea de chemare în judecată viza obligarea pârâtei la achitarea chiriei cuvenite pentru bunurile imobile prevăzute în dispoziţia de restituire nr. 178/2006, începând cu data de 14 martie 2006 la zi, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în mod greşit instanţa de judecată nu dispune, urmare a obiecţiunilor formulate la expertiza tehnică administrată în cauză, ca expertul să facă calculul chiriei pentru întreg terenul de 5.312 ha şi nu doar pentru suprafeţele limitate de acces spre construcţiile exploatate muzeistic de pârât (gen „poteca de acces”). Această dispoziţie a primei instanţe este validată şi de instanţa de apel, care nu a corectat greşeala instanţei de fond, ci, dimpotrivă, a fost de acord cu constatările acestei din urmă instanţe, cu ignorarea dispoziţiilor legale, incidente în cauză, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Textul de lege menţionat nu permite interpretarea dată de cele două instanţe, de diminuare a suprafeţelor imobilelor dispuse a fi restituite în scopul determinării cuantumului chiriei, astfel cum au procedat în cauză instanţele fondului.
- hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care au relevat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile art. 7, art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.
Au arătat astfel că în mod greşit s-a constatat ca prescris dreptul material la acţiune privind plata chiriei pentru perioada martie 2006 - mai 2007, întrucât, potrivit dispoziţiilor legale incidente cauzei susmenţionate, obligaţia de predare a bunurilor devenea activă la momentul expirării/ împlinirii termenului de 3 ani în care urma să fie păstrată afectaţiunea bunurilor, respectiv data de 14 martie 2009.
Pe de altă parte, prin notificarea nr. 15/N/2010, comunicată prin executorul judecătoresc pârâtei la data de 11 februarie 2010, a fost întrerupt cursul prescripţiei extinctive, în sensul dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, notificarea menţionată putând fi considerată drept un act începător de executare care are drept consecinţă, potrivit art. 17 din acelaşi act normativ, că după întrerupere va începe să curgă o nouă prescripţie.
De asemenea, în speţă, sunt incidente şi prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora „prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia”, sens în care au făcut trimitere la actele emise de pârâtă, existente la dosarul cauzei, din care rezultă că aceasta le-ar fi propus achitarea chiriei şi pentru perioadele de timp pentru care instanţele ar fi considerat ca prescris dreptul material la acţiune.
Au solicitat admiterea recursului, schimbarea deciziei atacate şi, în urma admiterii apelului, admiterea acţiunii deduse judecăţii, astfel cum a fost formulată.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere [...], numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.”
În concepţia legiuitorului nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei care, de asemenea, echivalează cu o nemotivare.
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare, în sensul dispoziţiilor legale menţionate, sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii în dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
În speţă, opus susţinerilor recurenţilor, hotărârea instanţei de apel cuprinde, într-o manieră clară, logică, precisă şi concisă, argumentele/motivele de fapt şi de drept ce au stat la baza soluţiei adoptate în dispozitiv, care sunt conforme hotărârii pronunţate şi privesc cauza dedusă judecaţii.
Nu poate fi subsumat cazului de nelegalitate evocat, greşita stabilire a situaţiei de fapt dedusă judecăţii, critică care, pe de o parte, nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele cazului de nelegalitate evocat, dar care, pe de altă parte, vizează netemeinicia hotărârii atacate, şi în niciun caz nelegalitatea sa pentru a putea fi supusă controlului prin intermediul căii extraordinare de atac deduse judecăţii.
Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit, de asemenea pentru inexistenţa, în speţă, a ipotezei acestei norme legale.
Astfel, potrivit normei menţionate, al optulea motiv de recurs constă în interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în prevederile art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Dispoziţiile legale evocate determină cu deosebită precizie câmpul de aplicaţiune al acestui motiv de casare şi care vizează interpretarea greşită a actului juridic (înţeles ca negotium) dedus în justiţie în întregime sau doar a unora dintre clauzele sale, şi nicidecum nesocotirea unor probe ori administrarea neconformă a acestora, care se constituie în critici de netemeinicie subsumate unor alte motive de recurs (pct. 10 si 11 ale art. 304 C. proc. civ.) în prezent abrogate.
Critica menţionată poate fi eventual analizată, prin reîncadrare, în cadrul celui de-al treilea motiv de recurs invocat în cauză şi încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la care, de asemenea, se constată drept nefondate criticile formulate.
Cât priveşte neconformarea instanţei de judecată obiecţiunilor formulate de reclamanţi la expertiza administrată în cauză, se constată, pe de o parte, că aceasta vizează, în lipsa unor cauze de nulitate a lucrării de specialitate administrate la prima instanţă (care, de altfel, nici nu au fost invocate), aspecte de netemeinicie a hotărârilor pronunţate dar şi că, pe de altă parte, acestea nu sunt fondate, constatările şi concluziile expertizei fiind conforme obiectivelor fixate de instanţă ce nu au fost contestate de reclamanţi, dar şi celorlalte probe administrate în cauză.
Cât priveşte critica privind greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 16 alin. (1) si (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi a dispoziţiilor art. 7, art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, se constată, de asemenea, caracterul său nefondat, pentru considerentele:
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - „În situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate, ori social-culturale, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiune pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a) sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1 şi 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a).”
„(2) În acest interval de timp plata cheltuielilor de întreţinere aferente imobilului respectiv revine deţinătorilor. In perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a guvernului.”
Prin urmare, obligaţia legală menţionată, instituită în sarcina deţinătorilor imobilului, era operantă pe toată durata /intervalul de timp cât era stabilită afectaţiune bunului, fiind astfel supusă termenului general de prescripţie şi modului de calcul al acestuia prevăzut de normele de drept comun în materie.
Or, astfel cum legal au reţinut instanţele fondului, obligaţia de plata a chiriei cuvenită noului proprietar potrivit normei legale menţionate a devenit exigibilă încă de la momentul instituirii afectaţiunii bunului proprietatea lor prin dispoziţia emisă în procedura Legii speciale nr. 178 din 14 martie 2006. Tocmai urmare a lipsei posesiei bunului, pe întreaga durată a acesteia, reclamanţii erau îndreptăţiţi la plata unei chirii determinate potrivit H.G. nr. 1886/2006, anexa 4 din H.G. nr. 343/2007, iar în măsura în care dreptul lor era contestat, ori deţinătorul nu-si îndeplinea obligaţia legală menţionată, reclamanţii aveau dreptul să se adreseze justiţiei pentru realizarea dreptului lor. In cauză nu poate fi reţinută opinia recurenţilor conform căreia exigibilitatea creanţei lor (plata chiriei) s-ar fi produs la expirarea duratei afectaţiunii ori la momentul întocmirii unui proces-verbal de punere în posesie, atâta vreme cât dispoziţiile legale menţionate sunt clare şi neechivoce cât priveşte momentul naşterii dreptului subiectiv invocat (care nu este legat, potrivit normei menţionate evocate in extenso, de întocmirea vreunui act constatator ori de punere în posesie, ci doar de unicul act prevăzut de procedura legii speciale, dispoziţia/decizia de restituire a bunului supus dispoziţiilor acestei legi în raport de care s-au şi determinat pretenţiile reclamanţilor).
Legal nu s-a dat eficienţa juridică pretinsă, de act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive, notificării nr. 15/N/2010, întrucât, astfel cum legal au reţinut instanţele, dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 acceptă, ca şi cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, introducerea unei cereri de chemare în judecată sau recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, iar nu şi unei notificări formulate prin executorul judecătoresc. Iar recunoaşterii pârâtei i s-a dat eficienţa juridică prevăzută de dispoziţia legală menţionată de către instanţa de apel care a recunoscut dreptul reclamanţilor la despăgubiri şi pentru perioada iunie 2007 - februarie 2008, în raport de cele arătate prin adresa din 18 iunie 2010.
Cât priveşte întinderea dreptului se constată că legal, în raport de probaţiunea cauzei, instanţele au stabilit cuantumul chiriei cuvenită prin raportare la imobilele efectiv deţinute de pârâtă iar nu şi pentru cele aflate, în fapt, în posesia reclamanţilor, aspect constatat probator (inclusiv testimonial) şi recunoscut de aceştia, inclusiv în cauza dedusă judecăţii (filele 12, 13, 23, 24 dosar fond).
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.Ş.D. şi M.M. împotriva deciziei nr. 60 din 4 iulie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3102/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3156/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
