ICCJ. Decizia nr. 3186/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3186/2013
Dosar nr. 18842/3/2009*
Şedinţa de la 10 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă:
Prin cererea înregistrată sub nr. 18842/3/2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC R.M.T. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC I.R.L. IFN SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate încetarea la data de 23 februarie 2009 a contractului de leasing financiar echipament nr. 12974 STRF/26109/2007, după predarea de către reclamantă către pârâtă, prin reprezentant, a bunului obiect al contractului şi să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 11.866,7 RON şi 22.421,61 euro reprezentând sume executate prin poprire cu rea-credinţă şi fără bază contractuală de către pârâtă, precum şi să oblige pârâta la plata sumei de daune-interese de 10.000 euro.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Sentinţa comercială nr. 12849 din 11 noiembrie 2009, s-a respins cererea formulată de reclamanta SC R.M.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC I.R.L. IFN SA, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că încetarea contractului de leasing putea avea loc, fie prin împlinirea termenului stabilit de părţi, fie prin denunţarea unilaterală (în situaţia în care părţile ar fi prevăzut în contractul de leasing posibilitatea denunţării unilaterale), fie prin rezilierea contractului pentru neexecutare, fie prin acordul de voinţă al părţilor şi nu prin predarea bunului ce a format obiectul contractului de leasing la data de 23 februarie 2009. În ceea ce priveşte cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumelor de 11.866,74 RON şi 22.421,61 euro, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, întrucât împotriva executării silite pe care pârâta a declanşat-o în vederea obligării reclamantei la plata debitelor, reclamanta avea posibilitatea exercitării contestaţiei la executare, conform art. 399 C. proc. civ., mijloc procedural prin care putea să conteste caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor pretinse de pârâtă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 494 din 21 octombrie 2010, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă SC R.M.T. SRL, cu motivarea că, în contractul de leasing încheiat între părţi, nu există nicio prevedere din care ar rezulta o cauză de încetare a acestuia, în situaţia predării bunului de către utilizator şi mai ales, de exonerare a utilizatorului de la plata debitelor restante.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 912 din 23 februarie 2012 a admis recursul formulat, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe, reţinând că nu s-a ţinut seama de diversitatea capetelor de cerere din acţiunea reclamantei şi nici de toate motivele de apel prin care au fost aduse critici sentinţei primei instanţe.
în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 360 din 27 septembrie 2012, a respins apelul formulat de reclamanta SC R.M.T. SRL, apreciind că partea avea obligaţia de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., împrejurarea predării bunului către finanţatorul din contract nu este de natură să justifice constatarea încetării contractului de leasing încheiat între părţi, nelegala reţinere a sumelor de bani era motiv de contestaţie la executare, iar cu privire la daunele interese scontate, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor cumulative care atrag angajarea răspunderii civile delictuale.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC R.M.T. SRL a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, invocând drept temei dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivului de casare, reclamanta a învederat că a fost prezentă la strigarea cauzei din data de 10 iunie 2009, dar a lipsit la termenele din data de 16 septembrie 2009 şi din 11 noiembrie 2009, or, instanţa trebuia să dispună citarea părţilor sau suspendarea judecării cauzei, întrucât îi este imputabilă lipsa unei proceduri uniforme la nivel naţional în ceea ce priveşte amânarea cauzelor pe perioada protestului magistraţilor. Cu privire la motivul de modificare, a arătat că instanţa a înţeles şi a aplicat greşit art. 15 din O.U.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, contestaţia la executare reprezintă remediul special în cazul executării silite greşite, iar neutilizarea acestui remediu nu înlătură posibilitatea debitorului de a intenta acţiunea pentru îmbogăţire fără justă cauză şi, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., întrucât intimata a acţionat în afara limitelor contractului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele motive:
Cu privire la motivul de casare invocat, Înalta Curte apreciază că procedura de citare a fost legal îndeplinită la termenul din 11 noiembrie 2009, când s-a soluţionat pricina în fond, întrucât, în cauză, sunt incidente prevederile art. 153 C. proc. civ. potrivit cărora partea care a fost prezentă la o înfăţişare, ea însăşi sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele ulterioare.
Reclamanta fiind prezentă în instanţă la un termen precedent soluţionării cauzei, în conformitate cu articolul anterior menţionat, a fost prezumată a cunoaşte toate termenele următoare în faţa instanţei de fond, astfel încât nu se impunea a mai fi citată, fiind, aşadar, nefondat motivul de recurs întemeiat pe necitarea părţii la termenul când a avut loc judecata fondului.
În ceea ce priveşte primul motiv de modificare, Înalta Curte reţine că art. 15 din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing se referă la situaţia în care finanţatorul, în speţă intimata, solicită rezilierea contractului, or, în prezenta cauză, reclamanta a înţeles să solicite constatarea încetării contractului ca urmare a predării bunului, situaţie ce nu este prevăzută drept cauză de stingere a obligaţiilor reciproce dintre părţi conform art. 8 din contractul de leasing încheiat între părţi şi care constituie o adăugare la contract.
Aşadar, instanţa de apel a interpretat în mod corect voinţa părţilor şi dispoziţiile legale incidente în cauză, aşa cum au fost acestea transpuse în contractul de leasing financiar încheiat între părţi, neexistând nicio prevedere contractuală din care să rezulte drept cauză de încetare a contractului situaţia predării bunului de către utilizator şi de exonerare a reclamantei de la plata debitelor către utilizator.
Nefondat este şi al doilea motiv de modificare, deoarece contractul de leasing încheiat între părţi constituie titlul executoriu, conform art. 11 din contract, iar, potrivit dispoziţiilor art. 399 alin. (3) C. proc. civ., în cazul titlurilor care nu provin de la organele de jurisdicţie, debitorul are dreptul să invoce, pe calea contestaţiei la executare, toate apărările de fond referitoare la existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei.
Deci, numai în acest caz, instanţa este îndreptăţită să examineze fondul raporturilor juridice dintre părţi, inclusiv îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii contractuale şi/sau delictuale, caracterul special al acestei instituţii juridice fiind recunoscut şi de recurentă însăşi prin motivele de recurs.
Totodată, una dintre condiţiile juridice ale acţiunii în restituire impuse de legiuitor este şi absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, astfel încât "actio de in rem verso" are un caracter subsidiar, putând fi utilizată numai atunci când nu există o altă acţiune pentru valorificarea dreptului său la reparaţie.
Faţă de caracterul subsidiar al "actio de in rem verso", susţinerile recurentei privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 399 C. proc. civ. nu vor fi primite, întrucât reclamantul a avut deschisă calea contestaţiei la executare întemeiate pe prevederile alin. (3) al articolului anterior menţionat.
Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., Înalta Curte apreciază că nu este posibil să se apeleze la angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei SC M.C. SRL, deoarece între părţi a existat un contract, iar calea de ales este cea a răspunderii contractuale, dacă din sau în legătură cu acesta au rezultat prejudicii. Este adevărat că acolo unde se termină răspunderea contractuală, începe răspunderea delictuală, însă intimata a acţionat în considerarea caracterului executoriu al contractului de leasing încheiat între părţi, iar recurenta nu a utilizat calea procedurală instituită de legiuitor pentru a-şi apăra interesele prevăzută de art. 399 alin. (3) C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.M.T. SRL Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 360 din 27 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a V-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.M.T. SRL Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 360 din 27 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3184/2013. Civil. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3190/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
