ICCJ. Decizia nr. 3203/2013. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3203/2013
Dosar nr. 904/99/2012
Şedinţa de la 10 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 25783/245/2011 la Judecătoria Iaşi, reclamanţii N.I. şi N.R. au chemat în judecată pe pârâta SC V. România SA şi au solicitat să se constate ca fiind abuzive, clauzele înscrise la pct. 3 lit. d), pct. 5 lit. a), art. 8.1 lit. a, c, d, art. 10 şi 10.2 din condiţiile speciale/generale ale convenţiei de credit din 28 martie 2008, eliminarea acestor clauze din convenţia anterior menţionată şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 6594,75 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de risc aferent perioadei 30 august 2008 - 30 august 2010 şi în continuare.
Prin Sentinţa civilă nr. 19424 din 18 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Iaşi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) raportat la art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Tribunalul Iaşi, prin Sentinţa civilă nr. 620 din 3 aprilie 2012, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor şi excepţia lipsei de obiect a acţiunii, a respins acţiunea formulată de reclamanţii N.I. şi N.R. în contradictoriu cu SC V.R. - Sucursala Iaşi, a admis acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, a constatat nulitatea clauzelor menţionate la pct. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 28 martie 2008 privind "data ajustării dobânzii", la pct. 5, lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 28 martie 2008 privind "comisionul de risc", respectiv comisionul de administrare, la art. 8.1 lit. a), c), d) din Condiţiile generale ale convenţiei de credit din 28 martie 2008 privind "scadenţa anticipată" şi art. 10.1, art. 10.2 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit din 28 martie 2008 privind "costurile suplimentare" şi a obligat pârâta la eliminarea acestor clauze din convenţia de credit din 28 martie 2008 şi la restituirea către reclamanţi a sumei de 6594,75 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 30 iunie 2008 - 30 august 2008 şi a comisionului de administrare perceput începând cu data de 28 august 2010 până la data pronunţării prezentei hotărâri.
În motivare, instanţa a reţinut că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic anulat este prescriptibilă în toate cazurile, nu doar în situaţia nulităţii relative, ci şi a nulităţii absolute, dar termenul de prescripţie de 3 ani pentru acţiunea în valorificarea dreptului de creanţă al reclamantului începe să curgă la data constatării de către instanţă a caracterului abuziv al clauzei şi a anulării acestei clauze, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară (acesta fiind momentul naşterii dreptului la acţiune, potrivit art. 3 din D. nr. 187/1958), astfel încât excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă ca neîntemeiată, iar, constatând că raporturile juridice specifice convenţiei de credit au fost stabilite doar între reclamanţi şi SC V.R. SA acţiunea formulată în contradictoriu cu sucursala Iaşi a SC V.R. SA va fi respinsă.
În ceea ce priveşte acţiunea formulată în contradictoriu cu SC V.R. SA, Tribunalul a dispus admiterea acesteia, apreciind că, pentru acelaşi serviciu (acordarea creditului), se percep două costuri dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane, printre care şi cel de risc, fără ca distincţia dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, aşa cum cer art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, din prevederile contractuale rezultând că rolul comisionului de risc este acelaşi cu cel al dobânzii. Totodată, s-a apreciat că perspectiva pârâtei potrivit căreia, în cazul unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, să poată modifica unilateral rata dobânzii, nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiţie ce nu e îndeplinită în speţă, termenul "schimbări semnificative pe piaţa monetară" fiind extrem de generic, fără o fundamentare obiectivă şi rezonabilă lăsând loc arbitrariului băncii, iar posibilitatea unilaterală şi discreţionară a băncii pârâte de a modifica rata dobânzii bancare acordată reclamanţilor pentru creditul obţinut de aceştia are natura unei clauze abuzive, prin crearea, în detrimentul consumatorului-reclamant şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru reliefat de creşterea ratei împrumutului de rambursat.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 196/2012 de la 5 noiembrie 2012, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active şi a respins apelul SC V.R. SA ca nefondat, reţinând că reclamanţii, în calitate de consumatori în înţelesul Legii nr. 193/2000, au deschisă calea formulării acţiunii, astfel încât cele două excepţii vor fi respinse, iar, pe fond, a apreciat că apelanta nu a arătat în convenţia de credit criteriile în raport de care a fost stabilit comisionul de risc şi motivul pentru care acesta nu se rambursează persoanei împrumutate la finalul creditului, în situaţia neproducerii riscului, ceea ce are ca efect îmbogăţirea fără justă cauză a comerciantului.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC V.R. SA a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate şi, pe fond, respingerea în tot a acţiunii, invocând drept temei dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivului de casare, pârâta a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la motivul de apel referitor la imposibilitatea restituirii sumelor plătite cu titlu de comision de risc având în vedere caracterul succesiv al contractului de credit, iar, cu privire la motivul de modificare, a învederat că dreptul reclamanţilor de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc este prescris pentru perioada aprilie - iulie 2008, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit Legea nr. 133/2000, reţinând că art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit este o clauză abuzivă, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de părţi la momentul încheierii contractului, fiind prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual, cât şi suma pe care reclamanţii urmau să o achite pe parcursul perioadei contractuale, a fost negociat de părţile semnatare ale convenţiei de credit, nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi este parte a preţului contractului, iar eliminarea acestuia ar produce un dezechilibru contractual în defavoarea societăţii bancare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele motive:
În ceea ce priveşte motivul de casare invocat, Înalta Curte va înlătura susţinerea pârâtei potrivit căreia prestaţiile ambelor părţi, respectiv atât cele ale împrumutatului, cât şi cele ale împrumutătorului se execută în acelaşi timp, în mod succesiv, deoarece obligaţiile stipulate în contractul de credit sunt obligaţii corelative, SC V.R. SA fiind debitor al obligaţiei de plată a tranşei unice de 78.000 CHF în termen de 30 zile de la data aprobării creditului, respectiv 27 martie 2008, respectată de aceasta.
Excepţia de la principiul restitutio in integrum invocată de recurentă nu este incidentă în speţa dedusă judecăţii, întrucât, în reţinerea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc, instanţa a avut în vedere faptul că pârâta a urmărit un scop vădit ilicit, or nulitatea acestei clauze impune desfiinţarea retroactivă, urmând ca părţile să fie puse în situaţia anterioară. O interpretare contrară ar însemna ca pârâta să se bazeze pe propria sa turpitudine în susţinerea punctului său de vedere, ceea ce nu trebuie admis.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc pentru perioada aprilie 2008 - iulie 2008, Înalta Curte va analiza numai perioada iunie - iulie 2008, deoarece instanţa de fond a dispus restituirea către reclamanţi a sumei de 6594,75 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc, achitat în perioada 30 august 2008 - 30 august 2010 şi nu pentru aprilie şi mai 2008, reclamanţii recunoscând prin acţiunea introductivă faptul că a intervenit prescripţia dreptului de a solicita restituirea sumelor plătite în această perioadă (dosar Judecătoria Iaşi).
Aşadar, pentru perioada iunie - iulie 2008, Înalta Curte are în vedere prevederile art. 13 lit. c) din Legea nr. 167/1958, care, pentru identitate de raţiune se aplică proceselor şi cererilor în materie comercială, deoarece, potrivit art. 7201 C. proc. civ., înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte, suspendarea operând până la momentul semnării procesului-verbal, dacă pârâta dă curs convocării, dar nu mai mult de 30 de zile, în cazul în care pârâta nu dă curs convocării.
În speţa dedusă judecăţii, procesul-verbal de conciliere este încheiat de părţi la data de 28 iunie 2008, astfel încât nu poate curge prescripţia în timp ce persoana îndreptăţită a-şi valorifica un drept nu rămâne în pasivitate, acţiunea neputând fi introdusă fără această procedură prealabilă, motiv pentru care Înalta Curte va respinge ca nefondată această susţinere.
Referitor la motivul de modificare invocat, reţinând ca fiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru ca art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit, în litigiu, să fie considerat clauză abuzivă, instanţa de apel a confirmat, cu justeţe, aplicarea acestor prevederi legale de către instanţa de fond, având în vedere că art. 1 alin. (3) din menţionata lege interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive, inclusiv în contractele standard preformulate sau de adeziune, cum este cazul de faţă.
Clauza abuzivă privează contractul, parţial sau total, de cauză, privită ca şi cauză mediată şi, implicit, compromite grav echilibrul contractual, un contract cu titlu oneros sau anumite clauze ale acestuia fiind nule dacă nu există în proporţionalitate între contraprestaţii.
Pe de altă parte, legea abilitează anumite instituţii, respectiv instanţele de judecată să cenzureze contractul, în jurisprudenţa comunitară fiind recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întăreşte concluzia aplicării sancţiunii absolute a clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupe Editorial SA c, Rocio Marciano Quintero, CJCE - 27 iunie 2000).
În ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de risc, Înalta Curte reţine că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului încheiat cu pârâta, pentru ca împrumutaţii să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume, cu titlu de comision de risc.
Prin modul în care a fost redactată această clauză, fără nicio posibilitate de negociere, aceasta îmbracă forma clauzei abuzive, urmărindu-se, în fapt, perceperea unei alte dobânzi.
Referitor la condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa apreciază că este vorba, în primul rând, de un dezechilibru economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamanţilor.
Utilizând criteriul echivalenţei în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, s-a avut în vedere faptul că echivalenţa prestaţiilor presupune ca drepturile şi obligaţiile reciproce să aibă, dacă nu o valoare identică, măcar una apropiată, ceea ce nu e cazul în speţă.
De asemenea, aşa după cum a arătat şi instanţa de apel, preţul contractului este acela prevăzut la art. 1 din Convenţia de credit, şi anume valoarea creditului ce urmează a fi restituit, or, clauzele declarate abuzive se referă la revizuirea ratei dobânzii, la perceperea comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii şi la costurile suplimentare, astfel încât nici critica referitoare la faptul că respectivele clauze nu puteau fi considerate ca abuzive cât timp se refereau la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului, deoarece acestea erau clar definite, atât dobânda cât şi celelalte comisioane făcând parte din preţul contractului nu poate fi primită.
De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE - C -484/08 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad "dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări ... care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, (...), chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".
Cum jurisprudenţa CJUE este obligatorie pentru instanţele româneşti rezultă că, oricum, acestea aveau posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze, fapt ce s-a şi petrecut.
Întrucât principiul forţei obligatorii a contractului, consacrat de art. 369 C. civ., impune condiţia ca prevederile sale să nu fie contrare dispoziţiilor prohibitive ale legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, iar voinţa părţilor determină în mod liber efectele contractului, care trebuie să fie conforme cu intenţia lor reală, superioară formei materiale şi literale în care s-a exprimat, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 970 C. civ., nu se poate reţine critica încălcării acestor dispoziţii legale prin înlăturarea în condiţiile legii, a clauzelor considerate abuzive, judecătorul fiind îndreptăţit la o astfel de intervenţie în situaţia unor cauze determinate de lege, la cererea unei părţi contractante.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 196/2012 din 5 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 196/2012 din 5 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3190/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3229/2013. Civil. îndreptare eroare... → |
|---|
