ICCJ. Decizia nr. 3190/2013. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3190/2013

Dosar nr. 5804/3/2009*

Şedinţa publică din 10 iunie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 18 iunie 2008, sub nr. 10114/299/2008, reclamanţii M.C.I., M.F.M., S.G.N.A. şi I.M.C. au chemat în judecată pe pârâta D.A., solicitând instanţei ca în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor să dispună obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 5 situat în imobilul din Bucureşti, sector 1, împreună cu cota indiviză din părţile de folosinţă comună şi suprafaţa de teren de sub construcţie, preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480-481 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 16455 din 11 decembrie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia Dosarul a fost înregistrat sub nr. 5804/3/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 524 din 8 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

Prin decizia civilă nr. 177/A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanţii M.C.I. şi M.F.M. împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a desfiinţat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, constatând că aceasta greşit nu a soluţionat cauza pe fond.

Prin decizia nr. 489 din 25 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva acestei din urmă decizii.

În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1862 din 3 noiembrie 2011, prin care a respins acţiunea ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea introductivă, reclamanţii au solicitat ca în temeiul art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate, să fie obligată pârâta să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 5 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1.

Reclamanţii se prevalează în acţiunea lor de dispoziţia din 18 iulie 2005, prin care le-a fost retrocedat imobilul, cu excepţia apartamentului 5, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995. Dispoziţia de restituire constituie titlu de proprietate numai în privinţa părţilor din imobil care au fost restituite, astfel cum este prevăzut la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată. Apartamentul în litigiu nu a fost restituit reclamanţilor, care au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în conformitate cu art. 18 lit. c).

Pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul său fiind consolidat prin efectul dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că se impune a fi înlăturate toate susţinerile reclamanţilor privitoare la încălcarea legii la momentul încheierii actului.

Aceasta deoarece, ce s-a prescris pe cale de acţiune s-a prescris şi pe cale de excepţiune. Or, dacă ulterior datei de 14 august 2002 reclamanţii nu mai pot invoca nici un motiv de nulitate a contractului pe cale principală, nu pot invoca o astfel de nulitate nici pe cale incidentală.

La soluţionarea acţiunii, instanţa a avut în vedere decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, care a statuat că, în soluţionarea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ., dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv şi actualul proprietar care a dobândit bunul cu respectarea Legii nr. 112/1995, deci printr-un contract valabil încheiat, are preferabilitate titlul cumpărătorului.

În consecinţă, preferabilitatea în cadrul acţiunii în revendicare a titlului chiriaşului cumpărător derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale ale Legii nr. 10/2001, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.C.I. şi M.F.M.

Prin decizia civilă nr. 394A din 7 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul ca nefondat, cu următoarea motivare:

Legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, nu exclude în toate cazurile posibilitatea formulării acţiunii în revendicare. Una dintre situaţiile în care este permisă formularea acţiunii în revendicare se referă la ipoteza în care procedura pentru obţinerea restituirii bunului în natură nu poate fi urmată deoarece bunul a fost înstrăinat anterior intrării în vigoare a legii şi, ca atare, nu există o „unitate deţinătoare” a acestuia, care să fie sesizată cu notificare, în condiţiile art. 21 şi următoarele din lege, şi care să fie obligată să o soluţioneze, potrivit art. 25.

Faţă de circumstanţele concrete ale speţei, raportat la faptul că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilului, este singura cale prin care părţile pot să obţină recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate pretins, bineînţeles cu condiţia justificării pretenţiilor formulate.

Pentru aceste argumente, raportat la împrejurările concrete ale speţei, instanţa anterioară a considerat, în mod corect, că acţiunea în revendicare formulată în dosarul de faţă este admisibilă.

Pe de altă parte, tribunalul a reţinut şi că, în soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare, nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege, care sunt relevante pentru rezolvarea pretenţiilor deduse judecăţii, ceea ce este corect în raport de faptul că Legea nr. 10/2001 este o legea specială de reparaţie şi care se aplică în mod prioritar faţă de legea generală, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” – „legile speciale derogă de la cele generale”.

Mai precis, tribunalul a avut în vedere faptul că la soluţionarea acţiunii în revendicare nu se urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, astfel cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci se va realiza în raport şi de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în privinţa verificării titlului de proprietate al chiriaşului cumpărător.

Cum imobilul în litigiu se include în categoria imobilelor ce cad sub incidenta acestei legi, fiind preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în baza Decretului nr. 92/1950, iar acţiunea de faţă a fost introdusă la data de 18 iunie 2008, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), în mod corect, tribunalul a considerat că în soluţionarea acesteia nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.

În acelaşi sens, decizia în interesul legii nr.. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada menţionată mai sus, formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În concluzie, Legea nr. 10/2001 nu înlătură formularea acţiunii în revendicare în cazul de faţă, dar aceasta nu implică şi faptul că regulile aplicabile soluţionării, pe fond, a acestei acţiuni sunt cele clasice, ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, în cadrul căreia are câştig de cauză persoana al cărui autor are un drept preferabil, de regulă, fostul proprietar deposedat în mod nelegitim.

În rezolvarea acţiunii în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 au relevanţă alte aspecte, şi anume, atunci când se pune problema unor neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, are prioritate aceasta din urmă, prioritate care poate fi dată cu condiţia de a nu afecta un alt drept de proprietate sau principiul securităţii raporturilor juridice.

Or, dreptul de proprietate al terţului implică şi verificări ale titlului său de proprietate, în măsura în care acesta este atacat în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 inclusiv sub aspectul poziţiei sale subiective, de bună sau de rea credinţă la data perfectării actului juridic.

Dacă titlul său de proprietate nu este atacat cu acţiune în nulitate, astfel cum este cazul în speţă, acesta se va consolida în mod retroactiv, urmând ca, în disputa dintre fostul proprietar sau moştenitorii lui, şi actualul proprietar, dobânditor al imobilului, să se dea câştig de cauză celui din urmă.

În litigiul de faţă însă, reclamanţii nu ar fi putut obţine o soluţie favorabilă în cadrul acţiunii în revendicare nici dacă s-ar fi urmat regulile clasice ale acestei acţiuni, prevăzute de art. 480 şi urm. C. civ., astfel cum au fost conturate de doctrina şi jurisprudenţa anterioară Legii nr. 10/2001.

Aceasta deoarece, ei nu deţin o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului şi, bineînţeles, nu justifică dreptul de proprietate asupra imobilului dobândit în vreun alt mod.

În plus, cum deja s-a arătat, reclamanţii nu au solicitat desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de foştii chiriaşi pentru imobilul în litigiu.

Aşa cum a reţinut în mod corect tribunalul, reclamanţii se prevalează în acţiunea lor de dispoziţia din 18 iulie 2005 prin care le-a fost retrocedat imobilul din sectorul 1, cu excepţia apartamentului 5, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995. Dispoziţia de restituire constituie titlu de proprietate numai în privinţa părţilor din imobil care au fost restituite, astfel cum este prevăzut la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată. Apartamentul în litigiu nu a fost restituit reclamanţilor, care au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în conformitate cu art. 18 lit. c).

În acest caz, numai pârâţii au titlu de proprietate pentru bunul din speţă, ceea ce determină respingerea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, soluţia primei instanţe în acest sens fiind corectă.

Apelanţii au susţinut că instanţa de fond ar fi încălcat dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1898 C. civ., reţinând că buna credinţă ar avea relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare.

În realitate, motivarea instanţei de fond se axează numai pe faptul că prin neatacarea în termen legal a contractului de vânzare-cumpărare titlul de proprietate al cumpărătorului chiriaş a fost consolidat, că într-o acţiune în revendicare nu se mai poate analiza pe cale de excepţie valabilitatea acestuia, atâta timp cât nu a formulat pe cale principală o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996.

În concluzie, nu se poate pune problema că s-au aplicat în mod greşit dispoziţiile legii speciale de reparaţie şi nu dispoziţiile legii generale, sau că s-au încălcat dispoziţiile art. 480 C. civ. prin aplicarea prezumţiei de bună-credinţă, poziţia subiectivă a cumpărătorilor foşti chiriaşi ai imobilului neavând relevanţă directă în soluţionarea cauzei faţă de argumentele deja prezentate.

Din perspectiva formei de reparaţie, în natură sau în echivalent, cuvenită persoanelor îndreptăţite care au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru obţinerea măsurilor reparatorii stabilite de această lege, nu prezintă relevanţă dacă imobilul solicitat a fost preluat cu sau fără titlu valabil, ambele forme de preluare fiind considerate de lege ca fiind abuzive. Pentru restituirea în natură a imobilului prezintă importanţă, de exemplu, în ce măsură terenul este „liber” în sensul legii (art. 10 şi 11) şi, astfel, ar putea fi obţinut în materialitatea lui, de către fostul proprietar.

În cadrul acţiunii în revendicare însă, faptul că Decretul nr. 92/1950 a fost considerat ca fiind temeiul unei preluări abuzive, prin modificarea adusă de Legea nr. 247/2005 Legii nr. 10/2001, nu este un argument suficient pentru a se da câştig de cauză fostului proprietar sau moştenitorilor lui, care pretind nelegalitatea preluării imobilului în baza acestui act normativ.

Pentru a obţine o hotărâre favorabilă în cadrul unei asemenea acţiuni, inclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, proprietarul deposedat abuziv trebuie să demonstreze că are un drept actual, ceea ce nu este cazul în speţă, sau cel puţin o hotărâre judecătorească prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului şi care să-i confere, astfel, speranţa la obţinerea lui în natură, cu condiţia de a nu afecta dreptul de proprietate al terţilor sau principiul siguranţei raporturilor juridice civile.

Din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, documentul european asigură protecţia dreptului de proprietate în cazul „bunurilor” părţii, noţiune care vizează fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamanţii pot pretinde că au cel puţin „o speranţă legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.

Speranţa părţii de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005).

Cu alte cuvinte, Convenţia nu asigură protecţia dreptului de proprietate în cazul bunurilor trecute în patrimoniul statului anterior ratificării acesteia de către statul în cauză şi nici nu impune statului obligaţia de a restitui într-o formă sau alta asemenea bunuri. În plus, în cazul în care statul optează pentru adoptarea unor legi de reparaţie, se bucură de o anume marjă de apreciere în alegerea condiţiilor în care dispune asupra măsurilor reparatorii cuvenite proprietarilor deposedaţi de bunurile lor în regimurile politice trecute.

Imobilul solicitat în prezentul dosar nu se află în proprietatea reclamanţilor, ceea ce a şi generat formularea, de către acestea, a acţiunii de faţă, şi nici nu există o hotărâre de recunoaştere din partea unei instanţe de judecată a nevalabilităţii titlului statului pentru apartamentul în litigiu. Aşadar, recurenţii nu sunt titularii unui „bun” din perspectiva Convenţiei Europene, neputând pretinde protecţia şi garanţiile asigurate de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea lor.

De altfel, şi potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, se considera că „îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării” doar persoanele ale căror imobile fuseseră preluate fără titlu valabil.

Nu se poate pune problema aplicării, în speţă, a unor norme contrare normelor internaţionale, care, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României, au prioritate faţă de dreptul intern în materia protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, dacă normele interne contravin celor internaţionale.

După cum s-a menţionat deja, s-ar fi putut pune problema contradicţiei între dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cazul în care reclamanţii s-ar fi regăsit în ipoteza art. 2 alin. (2) din legea specială de reparaţie, şi anume, deşi ar fi beneficiat de o hotărâre de constatare a nevalabilităţii titlului statului de preluare a apartamentului în litigiu, nu ar fi putut să-l obţină în natură.

Nu este cazul reclamanţilor, care nu beneficiază de o asemenea hotărâre, astfel încât nu se pune problema ca dispoziţiile Legii nr. 10/2001 să contravină, prin vreuna dintre normele din conţinutul său, Convenţiei.

Din acest punct de vedere, nu se poate constata nici încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, părţile neavând un „bun” cu privire la care să poată pretinde aplicarea garanţiilor documentului european; în plus, textul menţionat nu impune statelor obligaţia de retrocedare a imobilelor preluate în regimul trecut şi dacă acestea decid restituirea au o marjă de apreciere destul de amplă în stabilirea condiţiilor în care pot fi acordate măsuri reparatorii pentru asemenea bunuri.

Singura formă de restituire permisă reclamanţilor, faţă de toate circumstanţele speţei, analizate mai sus, este cea corespunzătoare imobilelor preluate cu titlu valabil, înstrăinate către terţi, părţile formulând, de altfel, notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acordarea reparaţiei în echivalent şi obţinând astfel dispoziţia din 2005.

Cum deja s-a arătat, atât în jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi în decizia în interesul legii nr.. 33/2008 s-a arătat că nu se poate repara o nedreptate făcută foştilor proprietari deposedaţi abuziv în regimul trecut printr-o nouă nedreptate făcută, de data aceasta, celor care au cumpărat cu bună credinţă un imobil de la stat, încrezându-se în dreptul acestuia de a transmite, în mod valabil, bunul. O astfel de soluţie ar însemna transpunerea răspunderii statului pentru preluarea abuzivă a bunului către actualul proprietar, ceea ce reprezintă o sarcină disproporţionată pentru acesta din urmă.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţii M.C.I. şi M.F.M., care au invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenţii au arătat că din motivarea deciziei recurate rezultă că instanţa de apel nu a acordat atenţie analizei juridice pe care apelanţii au susţinut-o în cuprinsul motivelor de apel şi a cererii introductive/note de şedinţă/concluzii orale, ci s-a mulţumit să invoce în argumentaţia folosită incidenţa normei speciale, Legea nr. 10/2001, şi dispoziţiile deciziei 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sub un prim aspect, se impune a fi constatată nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, concluzie cu incidenţă asupra operaţiunii juridice de stabilire a titlului prioritar. Astfel, Decretul 92/1950 era contrar Constituţiei din 1948, care prin art. 8 recunoştea şi garanta proprietatea privată, iar prin art. 10 permitea exproprierile doar cu „o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie”, interzicând aşadar şi exproprierile (naţionalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost şi cazul în speţă. De asemenea, el contravenea şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Sub al doilea aspect, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum şi cea a menţinerii contractului de vânzare-cumpărare deţinut de pârâtă şi încheiat în baza Legii 112/1995, nedesfiinţat până în prezent, se impune a se considera că prevederile de drept substanţial ale Legii 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilităţii titlului chiriaşilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecăţii.

Aşa cum s-a stabilit şi în cadrul deciziei în interesul legii nr.. 33/2008, cât timp există o lege specială care reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945-1989, voinţa legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie.

Dată fiind această apreciere cu caracter general şi preliminar, se impune a se porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenţiei europene a drepturilor omului, să se ajungă la concluzia necesitaţii înlăturării în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare faţă de succesorul chiriaşei-cumpărătoare, a normei interne speciale, în virtutea prevalentei normei internaţionale, posibilitate instituită în mod expres de decizia în interesul legii nr.. 33/2008, precum şi de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.

Prin această decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu electiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

În acest sens, instanţa supremă a reţinut că „Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.”

În situaţia de faţă, legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind îndeplinite şi celelalte două cerinţe expuse în paragraful deciziei în interesul legii evocate.

Astfel, sub aspectul neconformităţii legii speciale cu Convenţia, prin reglementarea din art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu bună-credinţă”, ci şi preferabilitatea acestor contracte faţă de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi al stabilităţii actelor juridice civile încheiate.

Ar părea în aceste condiţii că, în compararea drepturilor autorilor părţilor, presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinţei legiuitorului sunt preferabile titlurile dobânditorilor de bună credinţă, în vreme ce reclamanţii nu vor avea decât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea despăgubirilor (Fondul Proprietatea), C.E.D.O. a constatat, în mod repetat, totala sa ineficienţă, arătând în mod expres că ineficienţa Fondului Proprietatea este motivul esenţial pe care se bazează condamnările sale împotriva României în astfel de cauze (recenta cauză M.A. şi alţii c. României - hotărârea din 12 octombrie 2010; cauza Ruxandra Ionescu c. României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; cauza Katz c. României - hotărârea din 20 ianuarie 2009; cauzele Loewenton c. României şi Niţă contra României – hotărârile din 26 ianuarie 2010).

Chiar şi în urma listării la bursă a Fondului Proprietatea, ca măsură luată în implementarea deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în recenta cauză pilot M.A. şi alţii contra României, se înregistrează totuşi un proces de aşteptare din partea investitorilor, ca urmare a intrării fondului într-un program de răscumpărare a maximum 10% din acţiunile sale, în numele acţionarului majoritar, Ministerul de Finanţe, care deţine aproape 39% din capitalul social al societăţii. Conform condiţiilor stabilite încă din anul 2010, programul se va desfăşura până la 1 martie 2012, iar valoarea la care pot fi achiziţionate acţiunile este între 0,2 şi 1,5 RON pe acţiune. Titlurile nu pot fi cumpărate însă, decât dacă se tranzacţionează cu discount faţă de valoarea unitară a activului net. Toate aceste fapte determină în continuare inefectivitatea accentuată a acestui fond, astfel că procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă de despăgubire.

Dovada invincibilă a acestei ineficienţe, în cazul concret al reclamanţilor, este dedusă din lipsa oricărei despăgubiri în favoarea lor până în prezent, în pofida existenţei dispoziţiei administrative din 17 octombrie 2005 a Primarului General, de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.

Principiul „spcialia generalibus derogant” vizează în mod fundamental căi procesuale viabile, efective, şi nu unele ineficace. Or, aplicarea legii speciale a denotat în timp caracterul său ineficace, raportat la care trebuie să se recunoască reclamanţilor, în temeiul celor statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitării lor.

Cu alte cuvinte, în temeiul principiului convenţional al priorităţii, se va reactiva drept mecanism judiciar eficient acţiunea în revendicare reglementată de dreptul comun în materie, evident circumstanţiată de regimul juridic impus de jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de la Strasbourg, pe marginea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Susţinerea în sensul că reclamanţii vor avea posibilitatea să obţină despăgubiri de la stat, pe baza unei acţiuni viitoare separate, nu oferă certitudinea eficacităţii unui asemenea demers, raportat la existenta Legii speciale nr. 10/2001, a cărei prevalenţă, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, este recunoscută în chiar invocata decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează, totodată, la caracterul împovărător al trimiterii reclamanţilor la o nouă procedură (după cea a Legii nr. 10/2001, pe care au parcurs-o fără succes în privinţa apartamentului în litigiu, ale cărei şanse de reuşită sunt cel puţin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii).

În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanţilor către chiriaşă, constatare care interesează cererea în revendicare.

Este corectă afirmaţia că statul poartă răspunderea lipsei de configurare a unui mecanism eficace de despăgubire a proprietarilor spoliaţi de statul comunist, însă această premisă, alături de altele menţionate deja (cum ar fi cea expusă de instanţa supremă în decizia sa în interesul legii, privitoare la necesitatea comparării în anumite situaţii a bunurilor deţinute de părţi), au deschis calea acţiunii în revendicare prezente pentru reclamanţi, ca unic remediu procesual eficace pentru aceştia.

Pe de altă parte, nu se va putea opune nici argumentul relativ suportării de către pârâtă a consecinţelor răspunderii statului pentru adoptarea unor norme neconforme cu Convenţia, deoarece acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr. 1/2009, care oferă chiriaşului cumpărător dreptul de a obţine valoarea actuală de piaţă a imobilului şi, în orice caz, cel puţin obţinerea efectivă de despăgubiri băneşti reprezentând preţul actualizat plătit pentru imobil. Din această perspectivă, dreptul conferit pârâtei de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu va fi afectat în mod substanţial, ea urmând a fi despăgubită în mod corespunzător, fiind aşadar îndeplinită şi secunda cerinţă impusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia sa în interesul legii.

În privinţa principiului neafectării securităţii circuitului civil, ca o a treia condiţie de verificat în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, impusă de instanţa supremă prin decizia în interesul legii, se observă că acesta protejează deopotrivă pe proprietarul spoliat şi pe chiriaşul cumpărător sau succesorul acestuia.

Trebuie observat faptul că, în cauză, indiferent de soluţia adoptată, securitatea circuitului civil va fi afectată: respingerea acţiunii periclitează dreptul de proprietate recunoscut reclamanţilor prin art. 2 alin. (2) al Legii 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acţiunii); admiterea acţiunii afectează efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către chiriaşa cumpărătoare.

În aceste condiţii, trebuie aleasă varianta care determină cea mai mică atingere circuitului civil. Or, raportat la mecanismul legal viabil de despăgubire a chiriaşilor cumpărători, edictat de Legea nr. 1/2009, concomitent cu posibilitatea reală a obţinerii de către aceştia a preţului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, în contrapunere cu ineficienţa mecanismului de despăgubire a proprietarilor spoliaţi de statul comunist, circuitul civil va fi mai puţin afectat prin admiterea acţiunii. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în condiţiile notorietăţii problemei revendicărilor imobilelor naţionalizate, pârâta a conştientizat şi acceptat implicit riscul afectării ulterioare a securităţii circuitului civil, prin pierderea imobilului în favoarea proprietarilor originari.

Procedând în continuare la evaluarea acţiunii în revendicare de drept comun, circumstanţiate de normele convenţionale europene, potrivit argumentelor evocate anterior, trebuie observat că acţiunea în revendicare a fost definită ca fiind acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.

Pentru atenuarea dificultăţilor legate de proba dreptului de proprietate, s-au stabilit în baza art. 480 C. civ. câteva reguli de care se ţine seama în rezolvarea diferitelor litigii de revendicare.

Astfel, în ipoteza în care părţile opun titluri care provin de la autori diferiţi, cum este cazul în speţă, se procedează la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, dându-se câştig de cauză părţii care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Nu mai puţin, se poate observa că în determinarea exegetică a domeniului de aplicare al art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, instanţa de contencios european a apreciat existenţa unui bun atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţa naţională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranţă legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, în recenta cauză Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii”.

Or, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data introducerii acţiunii), s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”, distincţia operată de legiuitorul intern fiind afectată exclusiv exerciţiului acestui drept, atribut care, evident, nu poate fi confundat din punct de vedere juridic cu existenta însăşi a dreptului de proprietate.

Aşadar, numai şi în virtutea acestei orientări de ultimă oră a C.E.D.O. din domeniul de configurare al „bunului”, se poate afirma cu certitudine că reclamanţii sunt deţinătorii unui bun actual în sensul Convenţiei.

Împrejurarea abrogării, ulterior, a acestei prevederi legale, nu poate să răpească reclamanţilor un drept recunoscut deja, intervenţia legislativă a statului pe parcursul judecării unei cauze care îl priveşte direct nefiind conformă principiilor deduse din art. 1 al Primului Protocol la Convenţie sau garanţiilor instituite de art. 6 din acelaşi act european.

Mai mult, prin dispoziţia administrativă din 2005 a Primarului General, reclamanţilor li s-a restituit, în temeiul Legii nr. 10/2001, restul imobilului, ceea ce reprezintă o confirmare implicită a subzistenţei dreptului de proprietate asupra imobilului.

De altfel, C.E.D.O. a stabilit că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Străin şi alţii împotriva României). În cauză, până în prezent reclamanţii nu au primit nici o despăgubire concretă pentru preluarea imobilului.

În cauza Viaşu împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008, instanţa europeană a statuat că atunci când principiul restituirii proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorităţi, poate genera, atunci când persistă în timp şi în lipsa unei reacţii coerente şi rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-şi îndeplini obligaţia de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea Broniowski, Păduraru împotriva României, 1 decembrie 2005).

Astfel, reclamanţii deţin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, dat fiind că imobilul a fost preluat în mod nelegal de statul comunist, iar prin dispoziţia din 2005 a Primăriei Municipiului Bucureşti li s-a restituit imobilul în natură (mai puţin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995), în timp ce prin dispoziţia din 17 octombrie 2005 li s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Apartamentul litigios a fost vândut pârâtei la data de 26 septembrie 1996, fără ca reclamanţii să fi primit vreo despăgubire efectivă până în prezent, la circa 7 ani de la data dispoziţiei privind despăgubirile.

Premisa evaluării de legalitate presupusă de speţă este aceea a existentei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor la momentul înstrăinării locuinţei către foştii chiriaşi, care are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul.

În astfel de cazuri, raţionamentul C.E.D.O., în analiza condiţiilor presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existenta unei „ingerinţe” în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat a apartamentului în litigiu, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului, spoliat de către stat.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii. „Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerinţa, în primul rând să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară (cauza Străin).

În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului, C.E.D.O. ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă şi „de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeleasă în materia dreptului la respectarea proprietăţii sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislaţia naţională”.

Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii, fie legislativă, administrativă ori judiciară, pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru c. României).

Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.

În acest context, Curtea a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt „justul echilibru” între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale.

Prin urmare, în concursul dintre reclamanţi şi pârâtă, se poate observa că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind în primul rând de recunoaşterea legislativă a dreptului lor de proprietate, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, dar şi de dispoziţia administrativă din 2005 a Primarului General, care a confirmat implicit dreptul lor de proprietate asupra întregului imobil.

Totodată, demersurile lor iniţiate din anul 2001 şi până în prezent, de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat şi, în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări.

Întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în conflictul dintre ele se impune a se recunoaşte preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale. Aşadar, în operaţiunea de comparare a drepturilor autorilor părţilor din cauză, dreptul autorului reclamanţilor triumfă, spre deosebire de cel al fostei chiriaşe proprietare.

Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenţiei Europene, fapt permis de Constituţie, dar şi de decizia în interesul legii nr.. 33/2008, urmează a se face aplicarea directă a Convenţiei, cu consecinţa înlăturării preferabilităţii contractului de vânzare-cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanţilor şi care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceştia.

Raportat la natura juridică a prezentei acţiunii, la temeiul de drept indicat şi specificat în cerere şi mai ales la raţionamentul juridic ce guvernează soluţionarea cererii, incidenţa dispoziţiilor actului normativ special, Legea nr. 10/2001, nu poate fi menţinută.

Cererea în revendicare imobiliară vizează afirmarea şi realizarea dreptului real de proprietate faţă de cumpărătorul imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, prin aplicarea şi acordarea de eficienţă juridică principiului comparării celor două titluri materializate asupra bunului.

Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acţiunii în revendicare, pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidenţa acestei legi, ci rămâne supusă C. civ., Legea nr. 10/2001 reglementând doar măsuri reparatorii în raportul dintre „persoana îndreptăţită” şi organele şi unităţile deţinătoare, deci în raporturile cu alţii decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat (art. 1 coroborat cu art. 20 din lege).

Nici un text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar şi cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin C. civ.

Nici din punctul de vedere al prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu poate fi menţinută ca valabilă interpretarea potrivit căreia după apariţia Legii nr. 10/2001 proprietarului nu i-ar mai putea fi la îndemână calea revendicării de drept comun, norma legală menţionată exprimând doar principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport cu o normă specială care să reglementeze aceeaşi materie.

Or, Legea nr. 10/2001 nu oferă adevăratului proprietar calea procedurală specială de restabilire a proprietăţii însăşi atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriaşi. Norma legală oferă adevăratului proprietar să ceară, la exclusiva sa alegere, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri, drept de creanţă, fiind distinct de dreptul de proprietate, drept real exercitat direct asupra bunului.

Concluzionând, între acţiunea în revendicare întemeiată pe C. civ. şi posibilităţile deschise de Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritate „drept comun-normă specială”, iar ipoteza art. 6 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 nu poate fi incidentă, întrucât cele două căi legale au obiecte diferite, acţiunea în revendicare vizând restituirea bunului în natură şi conservarea a însuşi dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul Legii nr. 10/2001, în cazul în care bunul a fost vândut chiriaşului, vizează acordarea, la cerere, de despăgubiri „băneşti”.

Decizia nr. 33/2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nu stabileşte de plano respingerea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989 şi nici nu exclude posibilitatea legală de promovare a unei astfel de acţiuni.

Instanţa de apel a apreciat că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, astfel cum sunt determinate în art. 2, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură a bunului sau măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile acestei legi speciale.

Această apreciere este greşită, având în vedere faptul că instanţa supremă, în decizia mai sus menţionată a statuat în sensul că „după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei”.

Or, faţă de aceste precizări, instanţa trebuia să constate faptul că procedura administrativă în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi a fost demarată şi finalizată la data sesizării instanţei, sens în care a fost depusă la dosar dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 18 iulie 2005, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului şi a spaţiilor libere de contracte aferente imobilului din sectorul 1, precum şi dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 17 octombrie 2005, prin care s-au dispus măsuri reparatorii pentru spaţiile din imobil cu privire la care au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Cum aceste măsuri reparatorii nu au fost îndeplinite nici până astăzi, singura posibilitate legală de materializare a dreptului real pretins şi demonstrat este acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun.

În plus, susţinerea instanţei de apel referitoare la faptul că nu se poate reţine o limitare a dreptului de acces la justiţie prin respingerea cererii de revendicare ca neîntemeiată/inadmisibilă este eronată, întrucât reclamanţii urmăresc valorificarea unui drept real de proprietate, recunoaşterea unui bun actual aflat în patrimoniul lor.

Chiar instanţa supremă a stabilit prin decizia mai sus menţionată că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.

Or, în cazul de faţă, existenţa dispoziţiilor Primarului General al Municipiului Bucureşti prin care s-a restituit o parte din imobilul litigios în natură, iar pentru o parte s-au dispus măsuri reparatorii, reprezintă dovezi temeinice că imobilul a cărui revendicare se solicită este un bun actual aflat în patrimoniul reclamanţilor, întrucât dreptul lor de proprietate nu s-a pierdut niciodată, ci doar unul din atributele sale, şi anume posesia.

Deci, în speţă, se poate vorbi de un bun în sensul oferit de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă, iar negarea unui astfel de drept reprezintă atât o încălcare a art. mai sus menţionat, cât şi o limitare a accesului la justiţie, valori ocrotite de Convenţie.

Chiar Înalta Curte, în recursul în interesul legii, statuează faptul că „atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond (...) dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului”.

Susţinerea instanţei de apel că aplicarea directă a Convenţiei şi a jurisprudenţei C.E.D.O. intervine numai atunci când se constată existenţa unor situaţii juridice nerezolvate prin normele Legii nr. 10/2001, pe când în cauză, pentru imobilul litigios au fost acordate despăgubiri în temeiul dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti din 17 octombrie 2005, este eronată întrucât, neintrând pe fondul cauzei şi respingând de plano, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare, aceasta nu putea să constate dacă despăgubirile au fost achitate sau nu şi care este în prezent situaţia imobilului litigios.

C.E.D.O., în cauze similare (Tudor c. României; Matache şi alţii c. României), a decis că şi în cazul existenţei unei decizii administrative prin care s-a propus o despăgubire pentru imobilul naţionalizat, părţilor nu li se oferă nicio garanţie cu privire la durata procedurii, rezultatul acesteia sau proporţionalitatea scopului urmărit (satisfacţia echitabilă).

În aceleaşi cauze, Curtea a concluzionat că măsura respingerii ca inadmisibilă a acţiunii de către instanţe, pe motiv că există o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, reprezintă o încălcare a dreptului reclamanţilor de acces la justiţie, în măsura în care nici până astăzi nu s-a obţinut vreo despăgubire şi nici nu există garanţia că vor obţine aceste despăgubiri sau dacă acestea vor fi echitabile.

Astfel, raportat la temeiul juridic al acţiunii introductive, respectiv art. 480-481 C. civ., şi la principiile juridice ce guvernează revendicarea imobiliară, buna sau reaua credinţă a chiriaşei cumpărătoare la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora prin sine, în lumina art. 641-645 C. civ., un titlu de proprietate de natură să anihileze forţa juridică a titlului reclamanţilor.

În altă ordine de idei, atât teoria proprietarului aparent, cât şi fundamentarea prezumţiei de bună-credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare, prima reprezentând în fapt principiul de pornire în argumentarea acestei prezumţii, nu pot fi apreciate ca elemente de natură a conduce la acordarea unei preferabilităţi a actului de înstrăinare efectuat în speţă.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate opus de pârâtă, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996, în operaţiunea de comparare cu titlul reclamanţilor trebuie avut în vedere că acesta s-a constituit prin fraudarea Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care imobilul la care se referă nu se încadra în sfera de aplicare a acestui act normativ, întrucât nu a trecut cu titlu în proprietatea statului. Pe de altă parte, la data formulării cererii de cumpărare, termenul de 6 luni stipulat expres de legiuitor în beneficiul proprietarilor imobilelor nu era expirat, contractul fiind astfel încheiat cu încălcarea prevederilor art. 9 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfăşurarea judecăţii o impune, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.

Criticile formulate de recurenţi vizează, în esenţă, nerespectarea de către Curtea de Apel a deciziei în interesul legii nr.. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi nerespectarea jurisprudenţei C.E.D.O. în aplicarea acestei norme convenţionale, încălcarea dreptului de acces la instanţă. Or, aceste critici privesc chestiuni de nelegalitate ce se încadrează motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă vor fi examinate în continuare.

Susţinerile recurenţilor referitoare la inaplicabilitatea legii speciale, Legea nr. 10/2001, în rezolvarea acţiunii în revendicare deduse judecăţii, sunt neîntemeiate.

Aceasta deoarece, indiferent de textul de lege invocat de reclamant, în cazul acţiunilor în revendicare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, formulate ulterior apariţiei acestui act normativ, cum este cazul acţiunii din dosarul de faţă, nu se poate face abstracţie de existenţa legii speciale, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.

Astfel, prin decizia în interesul legii nr.. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.

În legătură cu existenţa unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi dreptul comun în materia revendicării, şi anume C. civ., în cuprinsul deciziei în interesul legii s-a arătat că nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar fiind încălcat principul sus-enunţat.

S-a mai arătat, în aceeaşi decizie, că legea specială se referă, printre altele, şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora li se permite să păstreze imobilele în anumite condiţii, expres prevăzute de lege - de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c).

De asemenea, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

În ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, Înalta Curte a reţinut, printre altele, în decizia evocată, că existenţa legii speciale nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, deoarece este posibil ca şi reclamantul să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

A mai considerat că, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, trebuie să se analizeze dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, cu alte cuvinte, să se verifice dacă pârâtul nu are şi el un bun potrivit Convenţiei, constând într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul ori o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.

Din perspectiva chestiunilor expuse mai sus, Înalta Curte constată că, în soluţionarea prezentei cauze, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale, instanţa de apel considerând în mod corect că, urmare a neatacării de către reclamanţi a contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei pe calea acţiunii în nulitate, în termenul de prescripţie prevăzut de legea specială, titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat retroactiv, această parte având un „bun” protejat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

De asemenea, în raport de jurisprudenţa actuală a C.E.D.O. (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), concluzia instanţei de apel potrivit căreia reclamanţii nu au un „bun” în sensul Convenţiei, de natură să determine îndreptăţirea lor la obţinerea imobilului în natură, de la pârâtă, este corectă, criticile în acest sens fiind neîntemeiate.

Contrar celor afirmate prin motivele de recurs, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data promovării acţiunii şi care prevedeau că persoanele deposedate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nu le conferă reclamanţilor calitatea de titulari ai unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care să îi îndreptăţească la restituirea imobilului.

Sub acest aspect, se ignoră de către reclamanţi că înseşi dispoziţiile legale invocate impuneau îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea specială pentru exerciţiul concret al dreptului de proprietate de către persoanele deposedate de stat fără titlu valabil, stipulând în partea lor finală că exerciţiul acestui drept, de către fostul proprietar, se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Pe de altă parte, simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu este suficientă pentru existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, aceştia ignorând practica mult mai nuanţată a C.E.D.O., evoluţia şi accepţiunea recentă dată de aceasta noţiunii de bun.

Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamanţilor şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranţe de restituire”, nici măcar unei „speranţe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

Astfel, în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu, C.E.D.O. a reţinut că:

„134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (...) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

(...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”

Faţă de aceste statuări ale C.E.D.O., urmează a se constata că întrucât reclamanţilor nu li s-a recunoscut anterior, printr-o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă definitivă, dreptul la restituirea apartamentului solicitat în prezenta cauză, aceştia nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu pot invoca protecţia documentului european în favoarea lor.

Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamanţi.

Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. l Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/2.07.2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, hotărârea din 2 iunie 2009, Reichardt împotriva României, hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.

Ca atare, sunt lipsite de relevanţă, în speţă, susţinerile recurenţilor referitoare la nevalabilitatea titlului statului.

Urmare a hotărârii C.E.D.O. din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.

În concluzie, potrivit jurisprudenţei actuale a C.E.D.O. (hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), relevantă în soluţionarea cauzei faţă de cea anterioară, pentru ca o persoană să aibă în patrimoniu un „bun actual” în sensul Convenţiei, nu este suficient ca acesteia să i se fi recunoscut calitatea de proprietar asupra imobilului, ci trebuie ca instanţele sau autoritatea administrativă să fi dispus expres şi restituirea în natură a bunului.

Or, nu este cazul recurenţilor din litigiul de faţă, aceştia neavând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a apartamentului litigios sau o decizie administrativă în acelaşi sens. Dispoziţia administrativă pe care o invocă recurenţii în justificarea existenţei unui „bun” nu vizează şi restituirea în natură a apartamentului litigios, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, ci numai a părţii de imobil neînstrăinată. Ca atare, această dispoziţie nu le conferă calitatea de titulari ai unui „bun” care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei în cadrul acţiunii în revendicare. Pentru apartamentul litigios, recurenţii au obţinut dispoziţie administrativă de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, astfel că „bunul” lor îl reprezintă un drept de creanţă privind măsurile reparatorii prin echivalent, obţinute în condiţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, iar nu dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat.

În condiţiile în care recurenţii nu sunt titularii unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ei nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect fiind astfel neîntemeiate.

În ce priveşte invocarea de către recurenţi a jurisprudenţei C.E.D.O. anterioare hotărârii-pilot din cauza Atanasiu şi alţii contra României, aceasta nu mai este relevantă în aprecierea privării de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în condiţiile în care conţinutul conceptual al noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie a fost redefinit de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată la data de 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, potrivit celor arătate deja.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această hotărâre nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, conform celor anterior expuse.

Au mai susţinut reclamanţii că au speranţa legitimă de a câştiga în cadrul acţiunii în revendicare, care se bucură, de asemenea, de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Contrar acestor susţineri, reclamanţii nu beneficiază de o asemenea speranţă, întrucât, potrivit legislaţiei actuale în materie, în cazul menţinerii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilul pretins, de foştii chiriaşi, moştenitorii fostului proprietar nu beneficiază de restituirea în natură a bunului şi nici nu pot obţine această formă de reparaţie în cadrul procedurii de drept comun, înlăturată de legea specială după intrarea în vigoare a acesteia din urmă. Nici jurisprudenţa actuală nu conturează soluţia pretinsă de reclamanţi asupra acţiunii în revendicare, astfel încât aceştia invocă în mod nejustificat protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie raportat la noţiunea de „speranţă legitimă”, inaplicabilă în cazul lor.

În realitate, doar pârâta are un „bun” în sensul Convenţiei.

Reclamanţii nu au atacat în justiţie contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei, deşi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 aveau posibilitatea să o facă, respectiv să solicite constarea nulităţii absolute în interiorul termenului special de prescripţie, de un an de la apariţia legii, prelungit succesiv până la 14 august 2002.

Totodată, nu au oferit o explicaţie a motivului pentru care au rămas în pasivitate faţă de posibilitatea pe care le-o oferea legea specială de reparaţie, aceea de a solicita nulitatea contractului şi, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, de a primi în natură imobilul.

În consecinţă, însăşi atitudinea de pasivitate a reclamanţilor a contribuit hotărâtor la crearea actualei situaţii.

La data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâtă s-a consolidat, sens în care corect a apreciat şi curtea de apel.

Pârâta a dobândit astfel speranţa conferită de legea în vigoare că, nefiindu-i anulat contractul de vânzare-cumpărare, este îndreptăţită să păstreze apartamentul şi terenul aferent, care, conform art. 18 lit. c) şi art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu puteau fi restituite în natură foştilor proprietari.

Această speranţă legitimă reprezintă un „bun” în sensul Convenţiei şi, ca atare, pârâta se bucură de protecţia şi garanţiile conferite de art. 1 din Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.

Recurenţii au arătat că pârâta are posibilitatea valorificării dreptului său în legătură cu apartamentul cumpărat, în procedura reglementată de Legea nr. 1/2009, cu posibilitatea obţinerii preţului de piaţă al acestuia, în timp ce ei, deşi li s-a recunoscut prin dispoziţie a primarului acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001, nu le-au încasat efectiv, având de urmat o procedură ineficientă, în cadrul căreia Fondul „Proprietatea” nu funcţionează.

Susţinerile recurenţilor nu pot fi analizate în prezentul litigiu, respectiv în acţiunea în revendicare îndreptată împotriva chiriaşului cumpărător.

Aceasta deoarece, de implementarea corectă, coerentă şi eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea dispoziţiilor pe care le cuprinde în materie de reparaţie acordată pentru foştii proprietari, deposedaţi abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist, nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, şi anume Ministerul Finanţelor Publice, iar nu deţinătorul actual al bunului, persoană fizică.

Cât priveşte posibilitatea obţinerii preţului de piaţă al imobilelor, de către chiriaşul cumpărător, în baza Legii nr. 1/2009, această susţinere nu va fi analizată în prezentul dosar în raport de faptul că reclamanţii nu au „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi, ca atare, nu pot pretinde protecţia conferită de această dispoziţie.

Referitor la reaua-credinţă a chiriaşului cumpărător la momentul contractării şi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cenzurarea acestor aspecte se putea face numai în cadrul acţiunii în nulitate promovate în termenul de prescripţie prevăzut de legea specială. Cât timp reclamanţii nu au atacat titlul pârâtei în termenul special de prescripţie, valabilitatea acestuia nu mai poate fi pusă în discuţie.

Criticile potrivit cărora, în soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare pendinte, curtea de apel trebuia să aplice criteriile clasice de comparare a titlurilor părţilor, consacrate de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 C. civ., nu sunt întemeiate.

Legea nr. 10/2001 nu închide în toate situaţiile calea acţiunii în revendicare la instanţa de judecată, cum este şi cazul în speţă, numai că în soluţionarea unei asemenea acţiuni, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege. Mai precis, soluţionarea unei acţiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, aşa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum şi cu respectarea celorlalte criterii prevăzute în decizia în interesul legii nr.. 33/2008, sens în care corect a procedat, în cauză, instanţa de apel.

Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecăţii şi legea aplicabilă acestei operaţiuni, curtea de apel a făcut aplicarea corectă la speţă a deciziei în interesul legii nr.. 33/2008.

Astfel, în condiţiile în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă la data de 18 iunie 2008, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a considerat că în soluţionarea acestei acţiuni nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.

Prin decizia în interesul legii nr.. 33/2008, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ., s-a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.

Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un „bun” în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului.

Or, tocmai în acest mod a procedat curtea de apel care a verificat în ce măsură şi care dintre părţi deţine un bun în patrimoniul ei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Aşa cum s-a arătat deja, raportat la jurisprudenţa actuală a C.E.D.O. (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), în speţă, în absenţa unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus restituirea apartamentului litigios, nu se poate considera că reclamanţii au un „bun” în sensul Convenţiei, de natură să determine îndreptăţirea lor la obţinerea imobilului în natură.

Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

Persoana care nu deţine un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară, definitivă şi executorie, prin care nu numai că i s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii imobilului sau o decizie a autorităţii administrative în acelaşi sens, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, ceea ce este şi cazul reclamanţilor.

Nefiind titularii unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., reclamanţii nu au un drept la restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei, ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii în revendicare deduse judecăţii.

Numai în măsura în care ambele părţi ar fi justificat existenţa în patrimoniul lor a unui bun (situaţie care nu se regăseşte în speţă, unde numai pârâta are bun), pentru a se da preferabilitate unuia dintre ele, ar fi trebuit avut în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, acesta fiind criteriul stabilit prin decizia în interesul legii nr.. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acţiunii în revendicare privind imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în care ambele părţi au un bun în sensul Convenţiei.

Ca atare, admiterii acţiunii în revendicare promovate de reclamanţi nu se opune, în primul rând, faptul că pârâta are un bun în sensul Convenţiei sau principiul securităţii raporturilor juridice, dedus de instanţa de apel din necesitatea respectării dreptului de proprietate al pârâtei, valabil dobândit, ci împrejurării că reclamanţii nu au demonstrat că sunt titularii actuali ai dreptului a cărui protecţie au pretins-o, respectiv titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În aceste condiţii, criticile recurenţilor care vizează aplicarea greşită de către curtea de apel a principiului securităţii raporturilor juridice rămân lipsite de suport, astfel că nu se mai impune a fi analizate.

Cât priveşte nerespectarea, de către curtea de apel, a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi a deciziei în interesul legii nr.. 33/2008, prin neaplicarea prioritară a Convenţiei europene a drepturilor omului în detrimentul legislaţiei naţionale, respectiv a Legii nr. 10/2001, susţinerile recurenţilor sunt neîntemeiate.

Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Constituţia României consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern, prioritatea normelor internaţionale, cu excepţia situaţiei în care legea română conţine dispoziţii mai favorabile.

De asemenea, prin decizia în interesul legii nr.. 33/2008 s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.”

În speţă, însă, nu se pune problema conflictului între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, şi, ca atare, nici a încălcării art. 20 alin. (2) din Constituţie sau a deciziei în interesul legii nr.. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.

Aceasta deoarece, pentru a putea invoca garanţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamanţii ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convenţional menţionat, ceea ce nu este cazul lor, după cum s-a arătat deja. Altfel spus, analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, pe care o invocă recurenţii, este întotdeauna subsecventă constatării existenţei unui „bun” în patrimoniul celui care invocă prioritatea Convenţiei, condiţie neîndeplinită în speţă.

În fine, nici susţinerea potrivit căreia prin respingerea acţiunii s-ar încălca dreptul de acces la justiţie al reclamanţilor nu este întemeiată, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de aceştia, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul astfel declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat. Soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată, nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului părţilor de acces la justiţie, ci este rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente la situaţia concretă din speţă, conform analizei anterior prezentate.

Faţă de toate aceste considerente, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.C.I. şi M.F.M. împotriva deciziei civile nr. 394 A din 7 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3188/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3195/2013. Civil. Uzucapiune. Accesiune. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3155/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 3157/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 3161/2013. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3188/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3195/2013. Civil. Uzucapiune. Accesiune. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3198/2013. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3204/2013. Civil. Contestaţie la executare. Fond ICCJ. Decizia nr. 3214/2013. Civil. Conflict de competenţă. Obligaţie de a face. Fond