ICCJ. Decizia nr. 3195/2013. Civil. Uzucapiune. Accesiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3195/2013
Dosar nr. 42710/3/2010
Şedinţa publică din 10 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 7 septembrie 2010, sub nr. 42710/3/2010, reclamanta Parohia P.V. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria municipiului Bucureşti şi Primăria sectorului 2 Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună constatarea dobândirii de către ea a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 1144,95 mp, situat în Bucureşti, sector 2, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani şi asupra construcţiilor aferente prin accesiune imobiliară, precum şi intabularea în cartea funciară.
Prin încheierea din 14 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria sectorului 2 Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 1640 din 6 octombrie 2011 a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta tinde să-şi consfinţească un drept de proprietate, pe calea uzucapiunii de 30 de ani, asupra terenului de 1010 mp, motivat de împrejurarea că în anul 1940 s-a înscris în favoarea sa un drept de proprietate în cartea funciară provizorie pentru această suprafaţă, dată la care s-a constatat şi existenţa bisericii pe terenul respectiv şi a casei parohiale.
Tribunalul a apreciat că cererea reclamantei de i se constata dreptul de proprietate pe calea uzucapiunii se impune a fi respinsă.
În acest sens, s-a avut în vedere faptul că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, trebuie să aibă la bază o posesie utilă, pe lângă îndeplinirea cerinţei ca această posesie să aibă o durată de cel puţin 30 de ani. În cazul de faţă, posesia exercitată de reclamantă anterior anului 1990 nu este una utilă, sub nume de proprietar, în ceea ce priveşte diferenţa de teren faţă de cei 1010 mp, iar aceea exercitată după anul 1990 nu îndeplineşte cerinţa termenului de 30 de ani.
Cât priveşte cei 1010 mp indicaţi în acţiune, potrivit procesului-verbal, în favoarea reclamantei s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, iar potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni şi în cărţile funciare, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele şi după această dată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 358A din 18 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:
A admis în parte acţiunea.
A constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra terenului în suprafaţă de 987 mp, situat în Bucureşti, sector 2, precum şi asupra construcţiilor C1 – biserică şi C2 – casă parohială, teren şi construcţii identificate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert F.C.
A constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul accesiunii artificiale imobiliare asupra celorlalte construcţii edificate pe teren: C3 – aşezământ social, C4 – capelă, identificate prin acelaşi raport de expertiză.
A respins capătul de cerere privind dispunerea intabulării în cartea funciară, ca inadmisibil.
În motivarea soluţiei pronunţate, curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 1144,95 mp, situat în Bucureşti, sector 2, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani şi asupra construcţiilor aflate pe teren, prin accesiune imobiliară, precum şi să se dispună intabularea imobilului în cartea funciară.
Prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că, în ceea ce priveşte suprafaţa de 1010 mp, în favoarea reclamantei s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară potrivit procesului-verbal, iar potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni şi în cărţile funciare, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele şi după această dată.
Pentru diferenţa de teren până la 1144,95 mp, menţionată în cererea introductivă, prima instanţă a apreciat că posesia exercitată de reclamantă anterior anului 1990 nu este utilă, sub nume de proprietar, iar cea exercitată după anul 1990 nu îndeplineşte condiţia termenului de 30 de ani.
În ceea ce priveşte efectul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren de 1010 mp, curtea a reţinut următoarele:
Într-adevăr, prin procesul-verbal 1940 a fost înscris în cartea funciară provizorie dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1010 mp, situat în str. T. şi asupra a două corpuri de clădire (biserica şi un corp de casă, parter), aparţinând Parohiei P.V., înscrierea fiind făcută pe baza posesiunii şi stăpânirii de mai bine de 30 de ani.
Înscrierea în cartea funciară provizorie a dreptului de proprietate s-a făcut în baza Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, în virtutea căruia intabularea dreptului de proprietate avea efect constitutiv de drepturi (art. 17).
Însă, Decretul-lege nr. 115/1938 a fost pus în aplicare numai în regiunile de carte funciară – Transilvania, Banat, Crişana, Satu Mare şi Bucovina de Sud, celelalte zone ale României, aparţinând Vechiului Regat, rămânând supuse sistemului de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare, în cadrul căruia înscrierea are drept efect doar opozabilitatea faţă de terţi.
Deşi în Bucureşti au fost întocmite cărţi funciare provizorii în baza Decretului-lege nr. 115/1938 (cum este cazul celei în speţă), acestea nu au fost niciodată transformate în cărţi funciare propriu-zise în conformitate cu prevederile art. 172-183 din decret, acest act normativ aplicându-se doar în zonele menţionate mai sus.
Cărţile funciare provizorii întocmite în Bucureşti au fost transformate în final în cărţi de publicitate funciară prin Legea nr. 242/1947, creându-se un nou sistem de publicitate, intermediar, care se plasează, prin natura şi efectele sale, între sistemul cărţilor funciare şi cel al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni. Potrivit acestei legi, înscrierile se făceau numai în scop de opozabilitate faţă de terţi (art. 4).
Art. 38 din Legea nr. 242/1947 prevedea că dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 se vor aplica în mod corespunzător, cu excepţia unor texte legale, printre care şi art. 17, art. 32-39, art. 172-181.
În consecinţă, dispoziţiile privitoare la efectul constitutiv de drepturi reale al intabulării consacrat de Decretul-lege nr. 115/1938 nu se aplică în privinţa înscrierii provizorii efectuate cu privire la imobilul în litigiu.
În atare situaţie, nu se poate susţine că apelanta-reclamantă deţine în privinţa acestui imobil un titlu de proprietate valabil, dobândit prin unul din modurile de dobândire a proprietăţii prevăzute de lege, justificând interesul în promovarea prezentei acţiuni.
De altfel, prin încheierea din 17 iulie 2009 dată de Oficiul de cadastru şi Publicitate imobiliară sector 2 s-a respins cererea privind intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea apelantei-reclamante, reţinându-se că potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1996, republicată, „dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit sau s-au transmis în mod valabil, procesul-verbal de carte funciară în baza căreia a fost solicitată înscrierea neavând un asemenea caracter.
Prin urmare, în mod greşit prima instanţă nu a examinat îndeplinirea condiţiilor necesare pentru a uzucapa, în privinţa imobilului pentru care a fost înscris în favoarea reclamantei dreptul de proprietate în cartea funciară provizorie, această analiză urmând a fi făcută în prezenta cale de atac, în virtutea efectului devolutiv al apelului, ce presupune o nouă judecată în fond.
Aşadar, curtea a analizat în continuare, prin prisma probatoriului administrat atât în faţa primei instanţe cât şi în apel, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Astfel, potrivit art. 1890 C. civ. din 1864, toate acţiunile, atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.
Uzucapiunea, ca fapt juridic, reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, prin posedarea neîntreruptă a acestuia în termenul şi în condiţiile cerute de lege.
Pentru a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea de lungă durată, posesorul trebuie să îndeplinească două condiţii: în primul rând, să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani şi, în al doilea rând, posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu. Utilitatea posesiei se prezumă, iar cel care afirmă că posesia invocată este afectată de un viciu trebuie să facă această dovadă.
Art. 1847 C. civ. dispune că pentru a se putea prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, după cum se explică în următoarele articole.
În cauză, din probele administrate atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, curtea a reţinut că apelanta-reclamantă a făcut dovada exercitării unei posesii utile în tot timpul prevăzut de lege.
Astfel, din procesul-verbal de înscriere în cartea funciară provizorie, rezultă că apelanta-reclamantă deţinea la nivelul acelui an terenul în suprafaţă de 1010 mp, situat în str. T. şi două corpuri de clădire (biserica şi un corp de casă, parter), înscrierea fiind făcută pe baza posesiunii şi stăpânirii de mai bine de 30 de ani.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în apel, M.M. şi I.C., care locuiesc în zona în care se află biserica şi o frecventează din anul 1967, respectiv 1980, rezultă că terenul şi biserica au fost în toată această perioadă în posesia apelantei-reclamante, care este recunoscută ca fiind proprietar şi nimeni nu a contestat sau tulburat posesia exercitată de aceasta.
Declaraţiile martorilor se coroborează şi cu răspunsul privind situaţia juridică a imobilului în litigiu, comunicat de Primăria municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu, Serviciul Evidenţă Domeniu Public şi Privat prin adresa din 5 iunie 2012, în care se menţionează că imobilul înscris în evidenţele cadastrale întocmite pe bază de declaraţii în anul 1986, pe adresa str. T, sector 2, cu suprafaţă de 963 mp teren, construcţii în suprafaţă de 437 mp, figurează ca proprietate religioasă, categoria de folosinţă „culte”, cu posesor de parcelă la data întocmirii Parohia Biserica P.V., iar conform datelor transmise la nivelul anilor 1992, 1994 de către Administraţia financiară sector 2, la această adresă, titular de rol fiscal figura Parohia Biserica P.V., cu teren de 605,82 mp.
De asemenea, potrivit adresei din 26 martie 2012 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, Serviciul Evidenţă, Analiză, Soluţionare şi Gestiune Notificări Legea nr. 10/2001, în legătură cu imobilul situat în Bucureşti, str. T., sector 2 nu figurează cerere de restituire în natură/acordare de măsuri reparatorii în echivalent în baza Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, curtea a reţinut că apelanta-reclamantă a exercitat pe timpul prevăzut de lege o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, aptă de a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
În consecinţă, în temeiul art. 1837, art. 1890, art. 1847 şi urm. C. civ., se impunea ca prima instanţă să admită cererea formulată în acest sens şi să constate că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra terenului în suprafaţă de 987 mp, situat în Bucureşti, sector 2, precum şi asupra construcţiilor C1 – biserică şi C2 – casă parohială, teren şi construcţii, identificate prin raportul de expertiză întocmit în apel de expert F.C., sens în care sentinţa apelată a fost reformată.
În privinţa celorlalte construcţii existente pe teren, C3 – aşezământ social, C4 – capelă, edificate în perioada 2003 - 2006, conform autorizaţiei de construire, procesului-verbal de recepţie şi adreselor emise de Arhiepiscopia Bucureştilor - Protoieria 2 Capitală, sunt aplicabile dispoziţiile art. 492-494 C. civ. referitoare la accesiunea imobiliară artificială.
Astfel, potrivit art. 492 C. civ., orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră.
Textul menţionat reglementează, în primul rând, accesiunea în ipoteza în care proprietarul terenului construieşte sau plantează cu materialele sale şi instituie două prezumţii în favoarea acestui proprietar: prezumţia potrivit căreia el a construit sau plantat pe cheltuiala sa şi prezumţia de proprietate asupra construcţiei sau plantaţiei.
Aceste două prezumţii sunt relative, sintagma finală a art., „până ce se dovedeşte din contra”, fiind şi o introducere la dispoziţiile art. 493 şi art. 494 C. civ., care reglementează situaţiile în care poate fi răsturnată prezumţia conform căreia proprietarul terenului a construit, a plantat sau a efectuat o altă lucrare pe cheltuială sa.
În cauza de faţă, cele două prezumţii nu au fost răsturnate, dimpotrivă, apelanta-reclamantă a dovedit că a edificat construcţiile menţionate pe terenul său, cu mijloace proprii.
În baza celor de mai sus şi reţinând caracterul retroactiv al uzucapiunii, curtea a constatat dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate al apelantei-reclamante asupra construcţiilor existente pe teren, C3 – aşezământ social, C4 – capelă, identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert F.C., sens în care a dispus reformarea sentinţei apelate.
În ceea de priveşte capătul de cerere accesoriu privind intabularea în cartea funciară, curtea a constatat că acesta este inadmisibil, având în vedere procedura de înscriere în cartea funciară prevăzută de Legea nr. 7/1996, potrivit căreia înscrierea se face la cererea persoanei interesate adresată biroului teritorial al oficiului teritorial (art. 47 şi urm.), pentru ipoteza dedusă judecăţii nefiind prevăzută de lege obligativitatea înscrierii din oficiu.
O asemenea soluţie nu contravine dreptului de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 7/1996, persoana nemulţumită poate formula plângere împotriva încheierii date de oficiul de cadastru, plângere ce se soluţionează de judecătoria în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, conform art. 50 din Lege.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâta Primăria municipiului Bucureşti, care, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat următoarele:
1. Excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive pe capătul de cerere privind uzucapiunea, motivat de faptul că reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a dovedit că terenul litigios ar face parte din domeniul privat al municipiului Bucureşti.
Astfel, uzucapiunea este o sancţiune ce operează împotriva proprietarului nediligent. Pentru ca reclamanta să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune în contradictoriu cu pârâta chemată în proces trebuie să facă dovada că municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu. Sarcina probei, atât a calităţii procesuale active cât şi a celei pasive, incumba reclamantei. Or, prin actele depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada apartenenţei la domeniul privat al municipalităţii a imobilului în litigiu.
Întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existenta unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăseşte în speţă, excepţia invocată este întemeiată şi se impune a fi admisă.
2. Anterior Constituţiei din 1991 nu exista distincţie între domeniul privat şi cel public al statului, bunurile enumerate în art. 7 şi art. 9 alin. (1) şi (2) din Constituţia din 1965, precum şi bunurile intrate în proprietatea de stat în baza altor acte normative formau obiectul dreptului de proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă).
Astfel, aceste bunuri nu puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, fiind scoase afară din comerţ în sensul art. 1844 C. civ. şi, în consecinţă, nu puteau fi dobândite prin prescripţie achizitivă, aşa încât terenul în litigiu nu este susceptibil de a fi uzucapat.
Pentru a putea face obiectul uzucapiunii, terenul trebuie să fie susceptibil de posesie utilă, fiind necesar în acelaşi timp să nu fie scos din comerţ. În acest sens, prin dispoziţiile art. 1844 C. civ., conform cărora „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase din comerţ”, s-a limitat domeniul bunurilor supuse prescripţiei achizitive.
Rezultă că numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune, prevederile legale amintite coroborându-se cu cele ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Având în vedere aceste considerente, termenul de prescripţie asupra terenului nu putea să înceapă să curgă decât după anul 1991. În consecinţă, în mod greşit s-a apreciat de instanţă că uzucapiunea de 30 de ani s-a activat în cazul imobilului litigios.
3. În ceea ce priveşte capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, în principal trebuie reţinut că Primăria municipiului Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă, iar în secundar că această solicitare este neîntemeiată, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 492 C. civ. Materialele folosite la construcţie nu aparţin pârâtei, aceasta nu are nici un drept asupra lor şi nici nu pretinde un astfel de drept, după cum nici terenul pe care s-a construit nu îi aparţine.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului Bucureşti pe capătul de cerere în uzucapiune nu este întemeiată, raportat la dispoziţiile art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, potrivit căruia cererile formulate de cultele religioase pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra unor terenuri situate în intravilanul localităţilor se soluţionează în contradictoriu cu „autorităţile şi alte persoane interesate”.
Sintagma „autorităţile şi alte persoane interesate”, din conţinutul normei menţionate, relevă intenţia legiuitorului ca asemenea cereri să se soluţioneze în contradictoriu cu persoanele interesate, fizice sau juridice, în măsura în care acestea ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant.
Norma din Legea nr. 455/2006 derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispoziţiile art. 1847 şi urm., art. 1890 C. civ., din conţinutul cărora rezultă că uzucapiunea trebuie opusă doar proprietarului imobilului în litigiu, dat fiind caracterul de sancţiune civilă al uzucapiunii faţă de proprietarul nediligent, care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.
În mod evident, nu este exclus ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în combaterea uzucapiunii invocate de către reclamant, dacă este identificat sau este posibilă identificarea sa.
În măsura în care însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, pentru a i se opune acestuia posesia utilă exercitată timp de peste 30 de ani de către titularul cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă aparţine autorităţilor ori altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în combaterea uzucapiunii.
Caracterul derogator al normei din Legea nr. 455/2006 rezidă în conturarea unei sfere mai largi a persoanei pârâtului dintr-o asemenea cerere, în sensul că nu este necesar, pentru întrunirea acestei calităţi, ca dreptul de proprietate să fi existat efectiv în patrimoniul pârâtului (deşi este posibilă şi această ipoteză), fiind suficient ca acest drept să se fi putut regăsi în patrimoniul persoanei indicate drept pârât, astfel încât aceasta este interesată să împiedice constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către titularul cererii.
Sub aspect probator, rezultă că legiuitorul absolvă pe reclamant de dovada existenţei dreptului în patrimoniul autorităţii sau altei persoane interesate, prin înfăţişarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.
Cum, în speţă, terenul cu privire la care s-a invocat uzucapiunea este situat pe raza teritorială a municipiului Bucureşti, iar faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate privată asupra acestui bun ar fi putut aparţine unităţii administrativ-teritoriale, pârâta Primăria municipiului Bucureşti este „autoritate interesată” în sensul Legii nr. 455/2006 şi, ca atare, se legitimează procesual pasiv în cauză, neavând nicio relevanţă în această privinţă faptul că nu s-a dovedit existenţa în patrimoniul ei a dreptului de proprietate asupra terenului litigios.
2. Recurenta a contestat şi soluţia dată pe fondul cererii în uzucapiune, susţinând, în esenţă, că termenul de 30 de ani cerut de lege pentru a opera uzucapiunea nu s-a împlinit pentru terenul litigios, neputând începe să curgă decât după anul 1991, deoarece anterior acestui an bunurile proprietate de stat nu puteau fi uzucapate, fiind scoase afară din circuitul civil, în sensul art. 1844 C. civ., date fiind caracterele dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul statului, respectiv inalienabilitalitatea şi insesizabilitatea, conturate prin reglementările constituţionale succesive din perioada 1948-1991.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că din procesul-verbal de înscriere în cartea funciară provizorie reiese că reclamanta deţinea la nivelul acelui an terenul litigios, înscrierea fiind făcută pe baza posesiunii şi stăpânirii de mai bine de 30 de ani.
Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., situaţie conform căreia intrarea reclamantei în stăpânirea terenului litigios s-a făcut cu mai bine de 30 de ani înainte de anul 1940, rezultă că termenul uzucapiunii s-a împlinit cu mult înainte de 1948, când prin Constituţia de la acel moment s-a conturat proprietatea de stat cu caracteristicile arătate anterior.
Prin urmare, criticile vizând neîmplinirea, în speţă, a termenului prescripţiei achizitive, prevăzut de art. 1890 C. civ., nu sunt întemeiate.
3. În ceea ce priveşte cererea privind accesiunea imobiliară asupra construcţiilor, în egală măsură se poate aprecia că aceasta se poate formula împotriva celui care ar putea pretinde vreun drept asupra acestora, persoană care coincide cu cea interesată în cadrul cererii de constatare a uzucapiunii cu privire la teren.
În absenţa identificării unei persoane interesate în combaterea pretenţiilor reclamantei, care să susţină, eventual, că este cea care a edificat construcţiile în litigiu, nu există nici un motiv pentru a nu se reţine calitatea de pârât a persoanei căreia i se opune uzucapiunea în cadrul conturat prin legea specială, respectiv Legea nr. 455/2006.
Ca atare, pârâta Primăria municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauză şi pe capătul de cerere privind accesiunea, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Nici criticile de fond pe aspectul accesiunii nu sunt întemeiate, în speţă fiind îndeplinite condiţiile art. 492 C. civ.
Astfel, instanţa de apel a stabilit, pe baza probelor, că reclamanta este cea care a edificat, cu mijloace proprii, construcţiile de pe terenul litigios, al cărei proprietară a devenit prin uzucapiune.
Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., în mod legal instanţa de apel a constatat dobândirea, de către reclamantă, a dreptului de proprietate asupra construcţiilor, prin efectul accesiunii artificiale imobiliare, pe temeiul dispoziţiilor art. 492 C. civ., care instituie o prezumţie relativă de proprietate asupra construcţiilor în favoarea proprietarului terenului pe care acestea sunt edificate, prezumţie ce nu a fost răsturnată în cauză.
Având în vedere considerentele prezentate, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 358 A din 18 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3190/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3198/2013. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
