ICCJ. Decizia nr. 3374/2013. Civil. Marcă. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3374/2013

Dosar nr. 7177/3/2012

Şedinţa publică din 14 iunie 2013

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 8 martie 2012 sub nr. 7177/3/2012, reclamanta T.C.C.C. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei:

-să înceteze imediat producţia, publicitatea, comercializarea şi depozitarea produselor A., S.C. şi L.F.;

-să retragă în termen de 30 de zile de pe piaţă aceste produse;

-să ceară în termen de 5 zile distribuitorilor săi să înceteze orice comercializare a acestor produse;

-să distrugă toate ambalajele şi orice materiale publicitare şi să îndepărteze toate imaginile produselor de pe site-urile web controlate de pârâtă;

În fapt, reclamanta a arătat că a constatat prezenţa pe piaţa românească a unor produse identice cu cele fabricate şi comercializate de reclamantă - băuturi răcoritoare ale căror ambalaje şi etichete erau identic-similare cu cele ale produselor sale, fiind imitaţii servile ale acestora.

Nu numai că pârâta nu a răspuns favorabil notificării reclamantei de a înceta actele de încălcare a drepturilor sale de proprietate intelectuală şi actele de concurenţă neloială, însă a extins activităţile de contrafacere, lărgindu-şi portofoliul cu produse ce imită băuturile C.C. şi S.

Se arată că mărcile comunitare ale reclamantei se bucură de notorietate la nivel mondial, în clasamentul din 2011 I. "Cele mai valoroase 100 de mărci din lume", marca C.C. ocupând locul 1, în timp ce marca S. ocupă locul 63.

În privinţa contrafacerii, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 36 şi 90 din Legea nr. 84/1998 şi a susţinut că pârâta aplică pe produse identice, însemne similare cu mărcile sale, de natură a produce risc de confuzie sau asociere.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 1219 din 19 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a fost admisă cererea; a fost obligată pârâta: să înceteze producţia, publicitatea, comercializarea şi depozitarea produselor A., S.C. şi L.F.; să retragă de pe piaţă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei, toate produsele A., S.C. şi L.F.; să ceară, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a prezentei, distribuitorilor săi să înceteze orice activitate de comercializare a produselor A., S.C. şi L.F.; -să distrugă toate ambalajele şi orice materiale publicitare şi să îndepărteze toate imaginile produselor A., S.C. şi L.F. de pe site-urile web controlate de aceasta; s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:

Reclamanta este titulara drepturilor de proprietate intelectuală asupra unei serii de mărci înregistrate internaţional, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse, printre care relevante sunt mărcile: pentru clasa 32 de produse potrivit Clasificării de la Nisa, respectiv: bere; ape minerale şi gazoase şi alte băuturi nealcoolice; băuturi din fructe şi sucuri de fructe; siropuri şi alte preparate pentru fabricarea băuturilor.

S-a făcut dovada (prin ofertă comercializare emisă de SC A. SRL şi factură de achiziţionare băuturi răcoritoare) că pârâta comercializează astfel de produse cu ambalajele şi etichetele redate grafic în cuprinsul cererii de chemare în judecată. De asemenea, pe etichetele produselor comercializate de pârâtă apare logo-ul societăţii pârâte A.

Din interpretarea literală a art. 36 din Legea nr. 84/1998 (text care reprezintă o consacrare în legislaţia naţională a art. 16 din Acordul T.R.I.P.S.), prima instanţă a reţinut că debitorul obligaţiei de a se supune actelor relative la exerciţiul dreptului aparţinând altei persoanei este un comerciant, în persoana căruia trebuie dovedită întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, instituţie juridică pe care se întemeiază acţiunea în contrafacere.

Fapta ilicită constă în introducerea în circuitul comercial de mărfuri inscripţionate cu semne identice sau similare cu marca al cărei titular este reclamanta, mărfuri cu caracter contrafăcut.

Sub acest aspect, Tribunalul a reţinut identitatea produselor comercializate de pârâtă, cu cele protejate de mărcile reclamantei - băuturi răcoritoare şi că, deşi semnele nu sunt perfect identice, se constată un grad ridicat de similaritate între acestea.

Analizând în ansamblu semnele folosite de părţi, Tribunalul a constatat că similaritatea se verifică la nivel vizual, fonetic şi conceptual, diferenţele fiind date de elemente neutre, nerelevante.

În ceea ce priveşte condiţiile suplimentare impuse de art. 36 lit b) şi c) din Legea nr. 84/1998, tribunalul a constatat, sub aspectul riscului de confuzie, incluzând riscul de asociere, că publicul relevant este alcătuit din consumatori ai unor bunuri de larg consum, achiziţionate rapid, cu preţ redus, fără o deliberare atentă, consumatori cu un grad de atenţie redus, care pot percepe eticheta produsului trunchiat, din perspectiva culorilor, formei, designului de ansamblu ori a ambalajului folosit; în consecinţă, s-a apreciat că există risc de confuzie între produse.

Pe de altă parte, având în vedere multitudinea de forme pe care reclamanta o foloseşte pentru comercializarea produselor sale sub mărcile opuse în cauză (familie de mărci), este prezent şi riscul de asociere, respectiv un consumator poate considera că produsul pârâtei provine de la Coca-Cola sau de la o sursă aflată în interdependenţă economică cu aceasta (confuzie directă) sau că este un produs sub licenţă (confuzie indirectă).

În al doilea rând, din perspectiva faptului că folosirea fără drept a unor semne similare cu mărcile notorii ale reclamantei (aspect reţinut pe baza documentelor depuse de reclamantă: sponsorizări evenimente internaţionale, material publicitare, extras din lucrarea "500 Cele mai importante mărci ale lumii", aparţinând autorului Tory Czartowski, clasamente mărci Revista B.) este în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia, tribunalul a apreciat că prin comercializarea produselor reclamate, pârâta urmăreşte să obţină un avantaj comercial incorect, folosindu-se de renumele mărcilor reclamantei pentru a obţine un transfer de imagine pozitivă. Consecinţa constă în scăderea vânzărilor reclamantei sau în reconsiderarea poziţiei consumatorilor faţă de calitatea prezumată a produselor notorii ale acesteia.

Prin derogare de la regulile de drept comun prevăzute de art. 998, 999 C. civ., în materia acţiunii în contrafacere, titularul mărcii încălcate este scutit de obligaţia dovedirii culpei în săvârşirea faptei ilicite, legiuitorul prezumând relativ existenţa vinovăţiei autorului, în considerarea statului de comerciant, în exerciţiul căruia a fost săvârşită fapta. Instanţa a constatat că de altfel, pârâta nu a formulat nicio apărare cu privire la faptele imputate de reclamantă; în plus, în materia răspunderii civile delictuale, comerciantul răspunde pentru şi culpa levissima, ceea ce acoperă şi modul defectuos de derulare a activităţii comerciale.

Prejudiciul suportat de reclamantă, ca urmare a contrafacerii produselor sale, rezidă în scăderea profitului, scop al activităţii oricărui comerciant, legătura de cauzalitate dinte fapta şi prejudiciu fiind una evidentă.

Apreciindu-se că reclamanta a probat întrunirea cerinţelor de admisibilitate a acţiunii în contrafacere şi încălcarea drepturilor sale de proprietate intelectuală, tribunalul a constatat întemeiată cererea dedusă judecăţii, astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, cererea a fost admisă, aşa cum a fost formulată.

împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC A. SRL, criticându-se soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 176A din 29 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul formulat de pârâtă a fost admis, sentinţa apelată fiind schimbată în parte astfel: s-a dispus obligarea pârâtei să înceteze producţia, publicitatea, comercializarea şi depozitarea produselor A., S.C. şi L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. şi S.; să retragă de pe piaţă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a deciziei, toate produsele A., S.C. şi L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. şi S.; să ceară, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a prezentei, distribuitorilor săi să înceteze orice activitate de comercializare a produselor A., S.C. şi L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. şi S.; să distrugă toate ambalajele şi orice materiale publicitare şi să îndepărteze toate imaginile produselor A., S.C. şi L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. şi S. de pe site-urile web controlate de pârâtă; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel a reţinut cele ce urmează:

În ceea ce priveşte primul motiv de apel, vizând necompetenţa materială a Tribunalului Bucureşti, instanţa a constatat că prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, a fost introdus art. 1591 C. proc. civ.; pe de altă parte, potrivit art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, dispoziţiile art. 1591 (şi altele) C. proc. civ. se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 priveşte inclusiv cererile de apel sau de recurs formulate după intrarea în vigoare a legii (25 noiembrie 2010); or, cererea de apel din cauza de faţă a fost formulată la data de 03 august 2012; de altfel, chiar şi cererea de chemare în judecată este formulată la data de 08 martie 2012, aşadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Ca atare, în temeiul art. 1591 C. proc. civ. indică faptul că necompetenţa materială a instanţei putea fi invocată numai la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, astfel încât invocarea direct în apel este tardivă.

Pe de altă parte, curtea de apel a constatat că deşi apelanta se referă la necompetenţa materială, în realitate, aceasta invocă de fapt o necompetenţa teritorială, care, cu atât mai mult, nu poate fi invocată direct în apel; necompetenţa teritorială este de ordine privată şi putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

În consecinţă, instanţa a apreciat că nu este posibilă analizarea pe fond a acestui motiv de apel privitor la necompetenţa, întrucât apelanta pârâtă este decăzută din dreptul de a o invoca.

În ce priveşte motivele de apel invocate de apelantă, referitoare la faptul că aceasta a respectat drepturile comerciale ale celorlalţi titulari şi a încercat întotdeauna să promoveze mărci proprii şi fanteziste care să nu încalce drepturile de proprietate intelectuală ale altor concurenţi, instanţa de apel a apreciat că acestea reprezintă chestiuni de ordin generic, ce nu pot intra în sfera de control judiciar, lipsind elemente concrete care să poată fi verificate.

Totodată, apelanta a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei raportat la împrejurarea că aceasta a depus şi înregistrat la O.S.I.M. marca combinată şi marca simplă A.F., iar aceste mărci sunt înregistrate definitiv în Registrul Naţional al Mărcilor.

Cu privire la acest aspect, curtea de apel a constatat că acţiunea în contrafacere, astfel cum a fost formulată, a avut ca obiect interzicerea folosirii de către pârâtă a unor ambalaje şi etichete asemănătoare cu cele folosite de reclamantă şi care conţin mărcile protejate în favoarea reclamantei.

Astfel, acţiunea reclamantei nu a avut ca obiect interzicerea folosirii de către pârâtă a etichetelor purtând mărcile sale, ci numai a etichetelor care prin forma lor reprezintă o contrafacere a etichetelor folosite de reclamantă.

Totodată, s-a reţinut că dincolo de aspectul că apelanta nu a dovedit existenţa decât a unui certificat de înregistrare a mărcii dintre cele două invocate în apel, aspectul existenţei mărcii combinate A. nu are relevanţă şi nu poate fi o apărare eficientă în prezenta cauză; or, ceea ce a reclamat intimata a fost folosirea de etichete ce încalcă dreptul său la marcă prin imitarea etichetelor folosite de aceasta.

Argumentul apelantei, în sensul că, din punctul său de vedere, reclamanţii ar fi trebuit să îşi nuanţeze şi să îşi restrângă acţiunea, faţă de cererea iniţială, nu este util, deoarece restrângerea cererii reprezintă un drept şi nu o obligaţie pentru parte şi intră în sfera principiului disponibilităţii procesului civil.

Curtea de Apel a mai reţinut că, deşi apelantul se referă la inadmisibilitatea cererii, aspectele invocate de aceasta reprezintă de fapt aspecte de fond.

Drept urmare, constatându-se că apărările invocate de apelantă, legate de faptul că deţine mărci proprii, precum şi considerentele legate de obiectul cu care reclamanta a învestit instanţa, respectiv folosirea etichetelor asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. şi S., apelul pârâtei a fost admis în temeiul art. 296 C. proc. civ. în sensul celor arătate, din considerente de precizare a obiectului acţiunii şi pentru o mai corectă executare a acestuia.

Împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta susţine că sentinţa pronunţată în cauză este nulă pentru nerespectarea unei prevederi legale, astfel că, tribunalul avea obligaţia ca din oficiu să verifice competenţa teritorială şi să se pronunţe prin încheiere, astfel cum dispune art. 159 alin. (4) C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, normă care trebuie interpretată în sensul de a produce efecte; aplicarea ei nu poate fi înlăturată pentru considerentul că părţile pot invoca ele însele excepţiile de necompetenţă teritorială, sens în care dispune art. 1591 alin. (5) C. proc. civ.

În ce priveşte dezlegarea dată acestei chestiuni, decizia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel a reţinut că excepţia de necompetenţă teritorială este de ordine privată, excepţie greşit soluţionată.

Pe fondul cauzei, recurenta susţine că ambele instanţe au pronunţat hotărâri netemeinice, deoarece a învederat că produsele sale poartă marca sa proprie, înregistrată la O.S.I.M., contestaţiile intimatei-reclamante împotriva înregistrării mărcii sale fiind respinse.

În consecinţă, recurenta susţine că nu i se poate interzice fabricarea unor produse pentru care deţinem drepturi de proprietate intelectuală exclusivă potrivit mărcii înregistrate la O.S.I.M.

S-a mai apreciat că produsele pârâtei sunt asemănătoare cu cele ale reclamantei, fără a se observa că mulţi producători folosesc pentru produsul tip C., eticheta în combinaţia de culori roşu cu alb (de exemplu, producătorii de produse electrocasnice folosesc nonculoarea alb pentru frigidere, maşini de spălat, etc), ceea ce nu este de natură a atrage riscul de confuzie a publicului sau de inducere în eroare. Se mai exemplifică de recurentă că o Dacia neagră nu se confundă cu un M., mai ales dacă există inscripţionarea L., iar nu M., cum este şi în cazul recurentei, întrucât produsele sale sunt marcate cu semnul A., iar nu C.C.; în plus, preţul produselor sale este sub jumătate, iar recipientele sale au fost de la început de 2,5 litri, iar nu de 2 litri precum cele ale reclamantei, intimata producând ulterior şi ea în recipiente de aceeaşi cantitate de 2,5 litri, ceea ce ar . presupune că a copiat-o pe recurentă.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare în termen legal, prin care a invocat nulitatea recusului pentru neîncadrarea criticilor pârâtei în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe.

Excepţia nulităţii recursului urmează a fi repinsă, întrucât, astfel cum va rezulta din analiza acestora, criticile recurentei sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată la 8 martie 2012, aşadar, după adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 octombrie 2010), astfel că dispoziţiile art. 158 alin. (3), art. 159 şi art. 1591 C. proc. civ. ce se regăesc în enumerarea de la art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, erau norme aplicabile încă de la prima instanţă, contrar celor reţinute de curtea de apel.

Această soluţie decurge dintr-un argument de analogie cu cele dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2013, pronunţată în recurs în interesul legii, în interpretarea art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, cu referire însă la dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., text ce se regăseşte în aceeaşi enumerare cu prevederile art. art. 158 alin. (3), art. 159 şi art. 1591 C. proc. civ., anterior menţionate.

Astfel, recurenta pârâtă susţine greşita dezlegare dată de instanţa de apel excepţiei de necompetenţă teritorială (invocată de pârâtă direct prin motivele de apel), pentru două considerente, anume: că prima instanţă avea obligaţia de a-şi verifica ea însăşi competenţa în condiţiile art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, text a cărui aplicare nu putea fi ignorată pentru aceea că părţile au pot invoca ele însele excepţiile de necompetenţă teritorială, precum şi că greşit aceeaşi excepţie a fost calificată de instanţă ca fiind de ordine privată.

Cele două critici nu pot fi primite.

Pe de o parte, susţinând neaplicarea dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ. de prima instanţă, nu poate justifica propria sa inacţiune şi depăşirea termenului legal de invocare a excepţiei de necompetenţă teritorială, fie că era vorba despre o excepţie de necompetenţă teritorială de ordine privată (art. 5 sau 10 pct. 8 C. proc. civ.), prin raportare la temeiul din Legea nr. 84/1998 privind cererea în contrafacere, fie că era vorba despre o necompetenţă teritorială exclusivă (de ordine publică, deci), prin raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/991 privind cererea în concurenţă neloială.

În plus, pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ. putea fi invocată de către pârâtă la termenul ce a urmat primei zile de înfăţişare când prima instanţă era ţinută de obligaţia de a proceda la verificarea competenţei sale, sens în care prevede art. 108 alin. (3) C. proc. civ.: „Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond."

Astfel, se constată că recurenta a fost legal citată, însă la prima instanţă nu a formulat întâmpinare, act de procedură prin intermediul căruia putea invoca excepţia de necompetenţă teritorială chiar de ordine privată sau, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare, astfel cum prevede art. 1591 alin. (3) C. proc. civ.; totodată, aceasta nici la prima zi de înfăţişare ori până la începerea dezbaterilor asupra fondului în faţa primei instanţe, nu a invocat excepţia de ordine publică, pe temeiul Legii nr. 11/1991.

Recurenta pârâtă a susţinut excepţia de necompetenţă teritorială doar prin motivele de apel, prin urmare, după decăderea sa din dreptul de a o invoca, chiar şi pentru situaţia excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine publică, astfel că nu mai este necesară rezolvarea acestui conflict de norme pentru determinarea instanţei competente teritorial în primă instanţă să soluţioneze cauza, întrucât competenţa Tribunalului Bucureşti, s-a consolidat prin neinvocarea în termen a excepţiei.

Înalta Curte mai constată că în susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta se prevalează de propria sa culpă, ceea ce art. 108 C. proc. civ. nu permite.

Criticile formulate pe fondul cauzei privesc în principal susţinerea existenţei propriei sale mărci înregistrate A. (combinată şi având culori revendicate albastru şi portocaliu), potrivit extrasului din Registrul online al Mărcilor, astfel că, opune intimatei reclamante propriul său titlu de proprietate intelectuală, respectiv certificatul de înregistrare marcă.

Pentru acest motiv, recurenta a susţinut că este nelegal a i se interzice fabricarea unor produse marcate cu propriul său semn asupra căruia deţine drepturi exclusive.

Astfel cum rezultă din prezentarea considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel a dispus schimbarea sentinţei în sensul obligării pârâtei să înceteze producţia, publicitatea, comercializarea şi depozitarea produselor A., S.C. şi L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. şi S.; să retragă de pe piaţă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a deciziei, toate produsele A., S.C. şi L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. şi S.; să ceară, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a prezentei, distribuitorilor săi să înceteze orice activitate de comercializare a produselor A., S.C. şi L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. şi S.; să distrugă toate ambalajele şi orice materiale publicitare şi să îndepărteze toate imaginile produselor A., S.C. şi L.F. purtând etichete asemănătoare etichetelor folosite pe produsele reclamantei F., C.C. şi S. de pe site-urile web controlate de pârâtă; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Drept urmare, nu s-a menţinut dispoziţia de obligare a pârâtei să înceteze producţia, publicitatea, comercializarea şi depozitarea produselor A., S.C. şi L.F. etc.

Instanţa de apel a confirmat însă (în mod implicit, întrucât nu a substituit şi motivarea tribunalului din acest punct de vedere), chiar şi în condiţiile schimbării sentinţei, că sunt întrunite cerinţele art. 36 alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998, temei juridic aplicat de prima instanţă.

Or, situaţia de fapt reţinută în speţă relevă că etichetele aplicate pe ambalajele produselor recurentei pârâte sunt de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de intimata reclamantă.

Astfel, recurenta pârâtă, pentru etichetele produselor sale foloseşte aceleaşi combinaţii de culori, aceeaşi amplasare a acestora în ansamblul etichetei şi, chiar aceeaşi grafie în cazul celei din urmă (fundal portocaliu pentru sucul de protocale A. vs. eticheta pentru F. a intimatei; fundal albastru pentru sucul L.F. vs. eticheta pentru S. a intimatei; fundal roşu şi litere în alb pentru S.C. vs. C.C. aparţinând intimatei).

Înalta Curte constată însă că în speţă nu se verifică niciuna dintre ipotezele de la art. 36 alin. (2) lit. b) sau c) din Legea nr. 84/1998 întrucât semnele aplicate de recurentă pe propriile produse sunt diferite: L.F. vs. S. şi, respectiv S.C. vs. C.C., în timp ce pentru sucul de portocale deţine propria sa marcă combinată - A., având şi culori revendicate.

Astfel, în virtutea drepturilor sale exclusive, titularul unei mărci poate cere instanţei să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său:

- lit. b): un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.

Premisa acestei norme presupune constatarea identităţii sau similarităţii de produse (condiţie îndeplinită), cumulativ cu cea a identiţii sau similarităţii semnului cu marca (cerinţă neîntrunită).

- lit. c): un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia, potrivit art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

În acest caz, premisa textului cere constatarea identităţii sau similarităţii între semn şi marcă, produsele fiind diferite.

Prin urmare, niciuna dintre ipoteze nu se verifică în speţă, întrucât deşi identice produsele, semnele sunt diferite în comparaţie cu mărcile reclamantei.

Cu toate acestea însă, faţă de aceeaşi situaţie de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte constată că temeiul juridic al admiterii cererii era furnizat de dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind concurenţa neloială.

Art. 2 din acest act normativ prevede că reprezintă concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.

încălcarea obligaţiei comercianţilor de a-şi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale, atrage răspunderea civilă, contravenţională ori penală, în condiţiile legii, sens în care dispune at. 3 din aceeaşi lege.

În acelaşi timp, potrivit art. 5 lit. a) din legea concurenţei neloiale prevede că folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant constituie o faptă (infracţiune) ce poate atrage chiar răspunderea penală.

Or, ambalajele folosite de recurentă prezintă un înalta grad de similaritate cu cele ale reclamantei (ceea ce nu contestă prin motivele de recurs, invocând însă prioritatea folosirii recipientelor de 2,5 litri), constatare care, împreună cu modalitatea de etichetare a produselor, astfel cum a fost descrisă (imitaţie servilă e etichetelor aplicate de intimată pe propriile produse) conduc la concluzia riscului de confuzie pentru public şi, în consecinţă, de inducere în eroare a consumatorilor, astfel că în speţă sunt întrunite prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a recurentei pârâte, iar instanţa de apel, prin soluţia adoptată a dispus încetarea de către pârâtă a faptelor sale ilicite, contrare uzanţelor cinstite în activitatea de comrcializare a propriilor produse.

Faţă de cele ce preced, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu substituirea temeiului legal al admiterii cererii în contextul aceleiaşi fapte ilicite reţinute de instanţa de apel în sarcina pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 176A din 29 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3341/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 3375/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3374/2013. Civil. Marcă. Recurs