ICCJ. Decizia nr. 2972/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2972/2013
Dosar nr. 4095/3/2009*
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 195 din 16 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere din acţiunea principală, modificată şi precizată, formulată de reclamanţii P.N. şi P.A., privind obligarea pârâţilor-reclamanţi S.A.M. şi S.M. şi a pârâtei D.L. să lase reclamanţilor-pârâţi în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 1; a respins ca inadmisibil capătul de cerere din acţiunea principală, modificată şi precizată, formulată de reclamanţii P.N. şi P.A., privind obligarea pârâţilor-reclamanţi S.A.M. şi S.M. şi a pârâtei D.L. să lase reclamanţilor-pârâţi în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 1; a admis excepţia lipsei de interes a capătului de cerere din acţiunea principală, modificată şi precizată, privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 noiembrie 2006 de B.N.P. Asociaţi M.G.O. şi A.J.; a respins ca lipsit de interes capătul de cerere din acţiunea principală, modificată şi precizată, privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 noiembrie 2006 de B.N.P. Asociaţi M.G.O. şi A.J. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară; a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată; a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi S.M. şi S.A.M., în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi P.N. şi P.A.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie precizată, formulată de pârâţii S.M. şi S.A.M., în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie precizată, formulată de pârâta D.L., în contradictoriu cu chemaţii în garanţie S.A.M. şi S.M.; a obligat reclamanţii la plata către pârâţii S.M. şi S.A.M. a sumei de 1.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul, analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere din acţiunea principală, modificată şi precizată, formulată de reclamanţii P.N. şi P.A., privind obligarea pârâţilor-reclamanţi S.A.M. şi S.M. şi a pârâtei D.L. să lase reclamanţilor-pârâţi în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 1, a reţinut următoarele:
Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în copie la dosarul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, autoarea reclamanţilor, B.I., a dobândit de la B.E., P.G. şi P.D., o cotă parte de 14,50% din terenul P. acestora, în vederea construirii unui apartament, acesta fiind edificat potrivit contractului de construcţiune din 28 septembrie 1934 şi înscris ulterior în CF pe numele B.I., conform procesului-verbal din 1940 întocmit de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti.
Reclamanţii sunt moştenitorii defunctei P.Ş., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 22 ianuarie 2007 eliberat de B.N.P. S.M., aceasta din urmă având calitatea de unic moştenitor al defunctei B.I., potrivit certificatului de moştenitor din 25 iulie 2001, eliberat de B.N.P. S.M.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanţii au făcut dovada calităţii procesuale active în cauză, precum şi a preluării abuzive a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum rezultă din adresa din 03 aprilie 2007, emisă de C.G.M.B.-A.F.I. Potrivit aceluiaşi înscris, apartamentul, situat în Bucureşti, sector 1 a fost vândut, în baza Legii nr. 112/1995, către S.A.M., prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996, iar conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 noiembrie 2006 de B.N.P. Asociaţi M.G.O. şi A.J., S.M. şi S.A.M. au înstrăinat apartamentul către D.L..
S-a constatat, de asemenea, că reclamanţii nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, iar în evidenţele A.F.I. figurează dispoziţia din 2004 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a respins notificarea formulată de I.M., G.P. şi I.V.V., privind restituirea imobilului din Bucureşti, sector 1.
Examinând admisibilitatea acţiunii în revendicare, s-a reţinut că reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune al cărei principal capăt de cerere este revendicarea apartamentului din Bucureşti, sector 1, capătul de cerere din acţiunea modificatoare privind constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul menţionat având caracter subsidiar, scopul acţiunii reclamanţilor fiind redobândirea imobilului.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, s-a constatat că reclamanţii au invocat, ca temei de drept, prevederile dreptului comun, respectiv art. 480 şi 481 C. civ.
Tribunalul a reţinut că, în timp ce dispoziţiile art. 480 C. civ. reglementează acţiunea în revendicare imobiliară de drept comun, Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia juridică a imobilelor trecute în mod abuziv în P. statului, este o lege specială de reparaţie şi presupune formularea unei notificări în termenul prevăzut de lege pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând în restituirea în natură sau în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Pentru a putea beneficia de dispoziţiile Legii nr. l0/2001, persoana îndreptăţită trebuie să uzeze de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificând în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 22 alin. (5), nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita injustiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Or, în speţă, nu rezultă că reclamanţii au formulat vreo cerere de restituire/notificare în temeiul legii speciale şi doar în măsura în care s-ar fi făcut dovada adresării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, tribunalul putea să aprecieze că unitatea deţinătoare nu-şi îndeplineşte obligaţia de a răspunde la notificare, să soluţioneze pe fond cererea de restituire, făcând aplicarea deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să analizeze în ce măsură preluarea imobilului s-a făcut sau nu fără titlu valabil şi să dispună, după caz, restituirea în natură sau să acorde măsuri reparatorii prin echivalent. În procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001 se poate analiza, inclusiv, în ce măsură reclamanţii pot fi repuşi în termenul de formulare a notificării.
În cauza de faţă, s-a constatat că se solicită restituirea unui imobil preluat în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, aşadar imobilul face obiectul unei legi speciale de reparaţie.
S-a constatat că, până la momentul vânzării apartamentului în baza Legii nr. 112/1995 (11 decembrie 1996), reclamanţii nu efectuaseră niciun demers în vederea recuperării imobilului, nefiind înregistrată nicio cerere formulată de aceştia pentru restituirea apartamentului în natură sau pentru acordarea despăgubirilor, nici în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, s-a reţinut că este inadmisibilă acţiunea în revendicare, atât timp cât reclamanţii s-au interesat de imobilul respectiv şi nu au uzat de nicio procedură de retrocedare a apartamentului.
Prin decizia civilă nr. 260 A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi P.N. şi P.A., de apelanţii-pârâţi-reclamanţi S.A.M. şi S.M. şi de apelanta-pârâtă D.L., împotriva acestei sentinţe şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că niciun text din legea naţională şi nici din reglementările internaţionale nu poate constitui, din punct de vedere procedural, un fine de neprimire al acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi că instanţele învestite cu astfel de acţiuni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuie să se pronunţe asupra temeiniciei cererii deduse judecăţii.
În cazul operaţiunii juridice de comparare a titlurilor de proprietate invocate de părţile în litigiu, judecătorul are a alege între diferite criterii de preferabilitate, inclusiv cele prevăzute de legislaţia ulterioară datei de 22 decembrie 1989.
Nimeni nu poate confunda admisibilitatea în principiu a unei acţiuni cu temeinicia sa şi, în consecinţă, cu admiterea ei. Pot exista ipoteze de drept şi situaţii de fapt în care acţiunea foştilor proprietari să fie respinsă ca nefondată. Dar a spune că ea este inadmisibilă de plano este greşit din punct de vedere juridic, excesiv, nepotrivit şi contraproductiv, mai ales în contextul reglementărilor internaţionale.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti a formulat recurs chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică pentru că instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., în condiţiile în care în speţă sunt aplicabile prevederile legii speciale.
Instanţa de fond în mod corect a interpretat Decizia nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Reclamanţii nu au făcut dovada că sunt persoane exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă s-ar admite că reclamanţii au un "bun" în sensul Convenţiei, şi pârâţii au un bun în baza unui titlu de proprietate care se bucură de o prezumţie absolută de validitate în condiţiile în care contractul lor de vânzare-cumpărare asupra apartamentului nu a fost anulat.
Primul ciclu procesual s-a încheiat prin decizia civilă nr. 1531 din 6 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a admis recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 260 A din 10 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut că instanţa de apel şi-a motivat soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare pe ideea că prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare, ceea ce "este greşit din punct de vedere juridic, excesiv, nepotrivit şi contraproductiv, mai ales în contextul reglementărilor internaţionale".
Anularea sentinţei este, însă, pur formală, în condiţiile în care din considerentele acesteia rezultă că, deşi, într-adevăr, acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, prima instanţă a analizat raporturile juridice dintre părţi prin prisma celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 dată asupra recursului în interesul legii, a art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din motivarea sentinţei rezultă că, de fapt, titlul pârâţilor chiriaşi-cumpărători este preferabil deoarece reclamanţii nu au urmat calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu fiind preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
S-a mai arătat, de asemenea, că până la momentul vânzării apartamentului în baza Legii nr. 112/1995 reclamanţii nu efectuaseră nici un demers în vederea recuperării imobilului, nefiind înregistrată nicio cerere de restituire a apartamentului în natură sau pentru acordarea de despăgubiri.
După cum, prima instanţă a arătat că limitarea dreptului de acces la un tribunal este îngăduită în cazul în care neîndeplinirea condiţiei parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamanţilor.
Având în vedere aceste aspecte, trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă doar pentru ca prin hotărârea ce se va da, practic, cu aceeaşi motivare ca aceea din sentinţa nr. 195 din 16 februarie 2010, să se respingă acţiunea ca nefondată este, într-adevăr "contraproductivă".
Întrucât apelanţii-reclamanţi au invocat prin cererea de apel şi motive care ţin de fondul acţiunii pe care au exercitat-o, s-a reţinut că se impune ca instanţa de apel să analizeze aceste aspecte.
În al doilea ciclu procesual prin decizia nr. 189 A din 26 aprilie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi-pârâţi P.N. şi P.A., apelanţii-pârâţi-reclamanţi S.A.M. şi S.M. şi de apelanta-pârâtă D.L., domiciliată în Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 195 din 16 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că prin acţiunea modificată la 8 noiembrie 2007 şi precizată la termenul din 29 februarie 2008, 7 reclamanţii P.N. şi P.A. au solicitat obligarea pârâţilor S.A.M. şi S.M. la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a apartamentului situat în sector 1, împreună cu terenul situat sub construcţie în suprafaţă de 13 mp şi cota indiviză de 1,43 din părţile de folosinţă comună ale imobilului, constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la apartamentul în litigiu în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2006 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în contradictoriu şi cu pârâta D.L..
Prin cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie depuse în şedinţa publică din 29 februarie 2008, pârâţii au solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, pe cale de consecinţă să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului prin uzucapiunea de scurtă durată şi? în subsidiar, să fie obligaţi chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata preţului actualizat, reprezentând suma de 27.031.775 RON, actualizată la data plăţii efective, obligarea chemaţilor în garanţie la plata sporului de valoare adus imobilului rezultat ca diferenţă între valoarea de circulaţie la zi şi valoarea preţului plătit, obligarea chemaţilor în garanţie la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate, obligarea chemaţilor în garanţie la plata dobânzii legale până la achitarea integrală a sumei la care au fost obligaţi, începând cu momentul pronunţării hotărârii.
La 27 martie 2008 pârâta D.L. a depus cerere de chemare în garanţie a pârâţilor S.A.M. şi S.M., prin care a solicitat respingerea cererii referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi ca fiind lipsit de interes, să se admisă cererea reconvenţională în ce priveşte prescripţia achizitivă şi, în subsidiar, obligarea chemaţilor în garanţie la plata preţului actualizat al apartamentului de la epoca evicţiunii, respectiv valoarea de piaţă, adică preţul vânzării şi excedentul valorii în timpul evicţiunii, care include sporul de valoare pe piaţa imobiliară, obligarea la plata dobânzii legale până la achitarea integrală a sumei la care au fost obligaţi, începând cu momentul pronunţării hotărârii.
S-a reţinut că în dovedirea cererii lor, părţile au depus la dosar titlurile de proprietate ale imobilului în litigiu, contractul de construcţiune, procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară la 02 iulie 1940, acte de stare civilă, copie după contractul de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H. SA şi pârâţii S., dosar, copie după contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta D.L. şi pârâţii S.A.M. şi S.M. la 20 noiembrie 2006 şi autentificat la B.N.P. A.J. - dosarul de fond.
S-a constatat că reclamanţii au făcut dovada calităţii procesuale active, precum şi a preluării abuzive a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950. Astfel, ei au depus titlurile de proprietate ale autoarei lor B.I., care a dobândit o cotă de 14,5% din terenul P. vânzătorilor B.E., P.G. şi P.D., în vederea construirii unui apartament ce a fost edificat potrivit contractului de construcţiune din 28 septembrie 1934, contract ce a fost înscris în CF la 02 iulie 1940, aşa cum rezultă din dosarul de fond.
Reclamanţii au depus acte de stare civilă şi copie după certificatul de moştenitor din 2007, astfel că au făcut dovada calităţii procesuale active în condiţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 instanţa a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., invocate de reclamanţi prin cererea introductivă de instanţă.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond şi din perspectiva Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte - în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict - de la dreptul comun.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanţi de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând abstracţie de efectele create prin aplicare legii speciale.
Reclamanţii nu au formulat în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în termenul imperativ prevăzut de această normă, o notificare prin care să solicite restituirea în natură a imobilului. Sancţiunea nerespectării termenului imperativ pentru trimiterea notificării este prevăzută în alin. (5) al normei juridice invocate, respectiv „pierderea dreptului de a solicita injustiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Cum reclamanţii nu au făcut dovada respectării procedurii prealabile administrative prevăzute imperativ de legea specială, în mod corect tribunalul a reţinut că nu poate analiza în condiţiile Deciziei XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dacă unitatea deţinătoare şi-a îndeplinit obligaţia de a răspunde la notificare, nu a putut analiza dacă preluarea imobilului s-a făcut sau nu fără titlu valabil, şi pe cale de consecinţă, să pronunţe o hotărâre asupra dreptului reclamanţilor la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, deoarece prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie evitată insecuritatea raporturilor juridice, astfel că în prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, astfel că restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă.
S-a mai reţinut că ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european, jurisprudenţa la care reclamanţii fac ample referiri în dezvoltarea motivelor de apel, este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie aduse în situaţia de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (de exemplu, cauza Velicovi contra Bulgariei, Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra României).
Instanţa a constatat că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către tribunal, în sensul că în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acţiunea în revendicare de drept comun este prioritară numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care nu se regăseşte în prezenta cauză. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie.
Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Reclamanţii nu se regăsesc în niciuna din situaţiile de excepţie reglementate expres de lege, ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând „un bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie le este asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, cu respectarea normei imperative privitoare la formularea unei notificări.
Instanţa a reţinut că nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare urmărind acelaşi scop, respectiv retrocedarea unor bunuri. Adică, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat, şi în acelaşi scop de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În cadrul acţiunii în revendicare, ce reprezintă primul capăt de cerere al acţiunii toate părţile au exhibat câte un titlu, reclamanţii au invocat titlul de proprietate al autoarei lor, în raport de care nu deţin o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate ori „o speranţă legitimă", iar pârâţii au opus contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi aflat în copie la dosarul de fond, a cărui valabilitate nu a fost contestată de reclamanţi în instanţă.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul pârâţilor s-a consolidat, fiind cumpărători de bună-credinţă.
Reclamanţii nu au folosit procedura prevăzută de legea specială de reparaţie, solicitarea acestora privind constatarea nevalabilităţii titlului statului apare ca lipsită de interes, deoarece ea nu poate fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la eludarea prevederilor speciale.
Soluţionarea capătului de cerere privitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului, solicitată de reclamanţi prin cererea modificatoare din 08 noiembrie 2007, capăt de cerere formulat în cadrul prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea pentru părţile litigante care nu au uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 de a obţine în afara cadrului legal stabilit prin actul normativ arătat satisfacerea pretenţiilor lor privitoare la imobilul obiect al prezentei cauze, situaţie de natură să încalce atât principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi principiul prevalentei legii speciale faţă de legea generală.
Nu a fost reţinută nici critica formulată de reclamanţi în cererea de apel privitoare la privarea de proprietate în sensul celei de-a doua teze a primului alineat al art. 1 al Protocolului nr. 1, deoarece prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, nu se a duce atingere acestei norme, care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nicio speranţă legitimă, situaţie în care nici această critică formulată de reclamanţi nu subzistă.
Faţă de constatarea caracterului nefondat al capetelor de cerere privitoare la revendicarea imobilului în litigiu şi constatarea nevalabilităţii titlului statului, modul de soluţionare al excepţiei lipsei de interes a capătului de cerere din acţiunea principală, modificată şi precizată, privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P. Asociaţi M.G.O. şi A.J., în sensul admiterii acestei excepţii, este corect, admiterea acestui capăt de cerere fiind lipsit de un folos practic, acţiunea reclamanţilor fiind respinsă.
Folosul practic urmărit de reclamanţi în promovarea acestui capăt de cerere în mod necesar trebuie să întrunească cerinţele de a fi un interes născut, actual, personal, legitim, care nu se regăsesc în urma respingerii acţiunii.
Atât cererea reconvenţională formulată de pârâţii S.A.M. şi S.M., cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta D.L. au avut caracter subsidiar, aspect relevat de apelanta D.L. şi prin motivele de apel aflate la dosar. Cererile formulate de pârâţi de a fi despăgubiţi cu contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate, respectiv de a li se restitui preţul de piaţă al imobilelor, au ca situaţie premisă admiterea revendicării, care a fost respinsă în mod corect.
Faţă de respingerea capătului de cerere privitor la acţiunea în revendicare, soluţia respingerii ca neîntemeiată a cererii reconvenţionale formulată de pârâţii S.A.M. şi S.M. este corectă şi, pe cale de consecinţă, cererea de chemare în garanţie precizată de pârâta D.L. a rămas fără obiect.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost găsită neîntemeiată, deoarece pârâţii S.A.M. şi S.M. au precizat la 28 aprilie 2009 că solicită obligarea reclamanţilor P.N. şi P.A. şi, în subsidiar, a chemaţilor în garanţie la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate. în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001, Municipiul Bucureşti prin Primarul General are calitate procesuală pasivă, astfel că excepţia invocată este neîntemeiată.
În temeiul art. 1895 C. civ. poate fi invocată uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani, dar pârâţii S.A.M. şi S.M., care sunt cumpărători de bună-credinţă, al căror titlu s-a consolidat prin necontestarea lui de către reclamanţi, nu au nici un interes în promovarea unei acţiuni cu un astfel de petit. Pârâţii au fost posesori ai imobilului în litigiu, au dobândit apartamentul printr-un contract valabil încheiat, astfel că posesia lor se întemeiază nu pe un just titlu în sensul art. 1895 C. civ., ci chiar pe dobândirea proprietăţii prin transferul acesteia în baza unui contract. Pe cale de consecinţă, în mod corect a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie precizată formulată de aceşti pârâţi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În criticile încadrate în conţinutul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat că deşi în considerentele deciziei recurate se apreciază că reclamanţii P.N. şi P.A. au făcut dovada calităţii procesuale active şi a preluării abuzive a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950, totuşi prin dispozitiv instanţa a respins apelurile, menţinând soluţia primei instanţe, prin care acţiunea principală a fost admisă ca efect al admiterii excepţiei inadmisibilităţii capătului principal de cerere în revendicare. Apelul viza şi greşita admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Printr-o altă critică circumscrisă aceluiaşi motiv de recurs s-a arătat că hotărârea atacată cuprinde motivări contradictorii, străine de natura pricinii, constând într-o interpretare eronată a capetelor de cerere după cererea modificatoare din data de 8 noiembrie 2007. Instanţele nu şi-au îndeplinit rolul activ conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ. şi nu au respectat principiul contradictorialităţii şi oralităţii. În acest fel au interpretat greşit raporturile dintre capetele de cerere constând în: constatarea nevalabilităţii titlului statului, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre Primărie şi chiriaşii cumpărători şi admiterea acţiunii în revendicare, în acest fel în mod greşit s-a reţinut că acţiunea în revendicare constituie capătul principal.
Cât priveşte motivul de recurs din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia a fost criticată pentru că a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Instanţele au apreciat în mod greşit asupra obligativităţii urmăririi procedurii stabilite de Legea nr. 10/2001 în conformitate cu principiul „specialia generalibus derogant".
Dacă drumul oferit de legea specială s-a dovedit a fi iluzoriu şi formal în privinţa măsurilor reparatorii evocate de Legea nr. 10/2001 prin Fondul P., este evident că singura cale ce permite restituirea în natură este cea a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Din perspectiva dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite reclamanţii arată că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la o acţiune în revendicare. Astfel, exigenţele art. 1 din Primul Protocol şi principiul securităţii circuitului civil trebuie respectate nu numai în cazul chiriaşului cumpărător ci şi în cazul fostului proprietar.
O lege specială iluzorie nu trebuie să prevaleze asupra dreptului comun.
În această situaţie se pune problema de principiu nu este prioritatea legii speciale, iluzorii, ci principiul „electa una via non datur recursus ad altera". Această opţiune nu este interzisă de vreo dispoziţie legală, iar reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, astfel că se prevalează de un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O.
Într-o altă categorie de critici recurenţii arată că hotărârea atacată a acordat ceea ce nu s-a cerut în sensul că în timp ce foştii chiriaşi şi subdobânditorii lor au susţinut că au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat de recurenţi prin uzucapiune, totuşi instanţa fondului, fără să fi pus în dezbaterea părţilor şi fără să fi fost sesizată printr-o modificare de acţiune, a ignorat cererea de uzucapiune şi a considerat că pârâţii au dobândit dreptul de proprietate prin convenţie.
Chiriaşii cumpărători nu au susţinut niciodată valabilitatea unui titlu propriu de proprietate.
Prin cererea de chemare în garanţie, cerere ignorată de instanţă, intimatele pârâte au lăsat impresia că sunt mai degrabă interesate de plata despăgubirilor(constând în plata valorii unor pretinse îmbunătăţiri aduse imobilului).
Instanţa a aplicat greşit legea în sensul că a considerat că Legea nr. 10/2001 ar fi suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun. În condiţiile urmării procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 proprietarii ajung în postura de a nu mai obţine nici despăgubiri, nici restituire în natură.
Nu se poate vorbi de eludarea prevederilor legii speciale atâta timp cât aceasta duce la încălcarea dreptului de proprietate consfinţit de art. 1 din Primul Protocol la Convenţia C.E.D.O.
Vânzătorul statul român, care mai întâi trebuia să rezolve problema proprietarilor abuziv expropriaţi, a dat dovadă de rea credinţă.
Hotărârea atacată a aplicat greşit legea apreciind că foştii chiriaşi ar deţine un bun şi o speranţă legitimă în condiţiile în care au cumpărat bunul de la stat, cu rea credinţă, stat care a deposedat fostul proprietar.
Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că titlul lor de proprietate este anterior şi mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, nu a fost contestat de vreo parte din proces, aşa încât acesta s-a consolidat în raport cu pretinsul titlu de proprietate al pârâţilor. Pârâţii au dobândit bunul de la un non-dominus.
Recursul va fi respins pentru următoarele considerente:
Criticile circumscrise art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vor fi înlăturate.
Acest text de lege presupune modificarea sau casarea hotărârii recurate „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se presupune, spre exemplu, ca hotărârea să conţină o contradictorialitate între considerente în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; sau să existe o contradictorialitate între dispozitiv şi considerente, cum ar fi admiterea acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere ş.a.
În speţă, instanţa a reţinut corect aplicabilitatea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu pot opta între acţiunea în revendicare, promovată pe dreptul comun şi aplicarea Legii nr. 10/2001 în materia revendicării, pentru că, altfel s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant
Acest aspect nu atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu respectarea exigenţelor art. 261 C. proc. civ., a principiilor statuate de art. 129 alin. (4) C. proc. civ. precum şi cu respectarea îndrumărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă nr. 1531 din 6 martie 2012 în complinirea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Cât priveşte criticile circumscrise conţinutului art 304 pct 9 C. proc. civ., vor fi respinse, din perspectiva următoarelor considerente.
Dispoziţiile deciziei nr. 33/2008, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat cu privire la principiile în raport cu care instanţele judecătoreşti analizează şi soluţionează acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit deciziei menţionate, „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială"
În aplicarea acestui principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale de reparaţie, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. şi aceasta indiferent dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat către terţe persoane.
Pe cale de consecinţă, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În speţă, se constată că reclamanţilor le erau aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 şi că aceştia, conform constatărilor de fapt ale instanţelor de fond, nu au invocat şi nu au demonstrat că ar fi fost exceptaţi de la procedura legii speciale de reparaţie, respectiv, că ar fi fost în imposibilitate, din motive independente de voinţa lor, să apeleze la procedurile administrative şi judiciare prevăzute de această lege.
Aşa fiind, nu poate fi primită critica reclamanţilor potrivit căreia dacă drumul oferit de legea specială s-a dovedit a fi iluzoriu şi formal în privinţa măsurilor reparatorii evocate de Legea nr. 10/2001 prin Fondul P., singura cale ce permite restituirea în natură este cea a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a mai susţinut că , exigenţele art. 1 din Primul Protocol şi principiul securităţii circuitului civil trebuie respectate nu numai în cazul chiriaşului cumpărător ci şi în cazul fostului proprietar.
Prin decizia dată în interesul legii instanţa supremă a statuat, de asemenea, că ,Jn cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr, 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice"
Invocarea în procesele de revendicare a imobilelor preluate de statul comunist de către părţile interesate a priorităţii dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, impune efectuarea de către instanţele judecătoreşti a unor verificări în vederea statuării cu privire la calitatea părţilor, îndeosebi a părţii reclamante, de titular a unui bun, valoare protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Cu alte cuvinte, părţile interesate nu pot pretinde în procesul de revendicare o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care instanţele ar statua greşit cu privire la calitatea lor de titulari ai unui bun în sensul acestei prevederi ("bunuri actuale" ori valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora se poate pretinde existenţa unei "speranţe legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate),
Cât priveşte accepţiunea noţiunii de „bun actual", se impun a fi observate statuările Curţii Europene în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, invocată de reclamanţi, parag. 140: „existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menţionată mai sus)"
În speţă, se constată că deşi au invocat că sunt titularii unui bun actual aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanţii nu au dovedit acest fapt, respectiv nu au prezentat o hotărâre judecătorească prin care, anterior legiferării procedurii de restituire ori de despăgubire prin Legea nr. 10/2001, să se fi statuat cu privire la nevalabilitatea titlului statului, respectiv, prin care să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu şi să se fi dispus în mod expres restituirea în favoarea lor.
Dimpotrivă, potrivit constatărilor instanţelor de fond, rezultă că primul demers în justiţie pentru recuperarea imobilului în litigiu, preluat de statul comunist din patrimoniul autorilor reclamanţilor, a fost declanşat abia 20 aprilie 2007.
Or, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevedea un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri, caz în care reclamanţii nu se pot prevala de protecţia conferită de prevederile art. 1 din Protocolul 1.
Din această perspectivă nu pot fi primite criticile potrivit cărora hotărârea a acordat ceea ce nu s-a cerut, căci, reţinând incidenţa deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite nu s-au mai aplicat principiile consacrate în teoria şi practica juridică în materia revendicării de drept comun în baza art. 480 C. civ.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul.
Ca urmare a respingerii recursului declarat de reclamanţii P.N. şi P.A. aceştia au căzut în pretenţii fiind în culpă procesuală şi în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. vor fi obligaţi la plata sumei de 5000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi S.A.M. şi S.M..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii P.N. şi P.A. împotriva deciziei civile nr. 189A din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţii reclamanţi P.N. şi P.A. la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi S.A.M. şi S.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2902/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3015/2013. Civil → |
|---|
