ICCJ. Decizia nr. 343/2013. Civil. Legea 10/2001. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 343/2013
Dosar nr. 21781/3/2009
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 21781/3/2009 la data de 22 mai 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta C.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.E.F., obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă actualizat pentru imobilul situat în str. Precupeţii Vechi, sectorul 3, în suprafaţă de 116,35 m.p. împreună cu cota indiviză aferentă părţilor comune şi teren în suprafaţă de 28,83 m.p., aferent construcţiei, evaluat prin raport de expertiză conform standardelor internaţionale de evaluare şi cheltuieli de judecată.
Reclamanta a motivat că prin decizia civilă nr. 1320 din 25 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosar nr. 12297/300/2005, irevocabilă, a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul de mai sus către reclamanţii din acea cauză, N.C. şi B.R.E. (fostă N.), urmare a comparării titlurilor de proprietate, cu motivarea că titlul reclamanţilor care emana de la adevăratul proprietar, este preferabil titlului pârâtei C.O. ce provenea de la S.R., neproprietar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 3619 din 19 mai 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
La data de 05 februarie 2008, reclamanta a pierdut posesia şi folosinţa apartamentului prin procesul-verbal încheiat de B.E.J. B.D. în dosarul de executare silită nr. 32/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 197 din data de 12 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 148.996 Euro în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, reprezentând contravaloarea preţului de piaţă al imobilului precum şi la plata sumei de 14.200 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a apreciat că cererea reclamantei este fondată deoarece prin decizia civilă nr. 1320 din 25 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosar nr. 12297/300/2005, irevocabilă, reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul de mai sus către reclamanţii din acea cauză, fiind reţinut caracterul preferabil al titlului reclamanţilor care emana de la adevăratul proprietar faţă de titlului pârâtei.
Faţă de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a reţinut că obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu revine vânzătorului, respectiv M.B., ca în ipoteza clasică reglementată de art. 1341 - 1343 C. civ. şi art. 1344 C. civ., ci S.R. prin M.F.P., deoarece la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 unităţile deţinătoare sunt numai mandatari ai statului şi execută obligaţia legală de a vinde corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra prevăzut de art. 9 alin. (1) din respectiva lege. În plus, sumele încasate în urma încheierii contractelor de vânzare-cumpărare intră în fondul extrabugetar la dispoziţia M.F. constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, motiv pentru care, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. este cel obligat la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
A mai reţinut instanţa de fond, ca argumente ale aplicării în cauză a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, analogia între situaţia în care se solicită valoarea de circulaţie a imobilului şi cea în care se solicită compensarea scăderii valorii încorporate în bunul cumpărat, precum şi argumentul că nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care şi-a îndeplinit o obligaţie legală, ci celui care a dispus măsura şi a încasat preţul.
Instanţa de fond a apreciat că identitatea de raţiune juridică impune şi recunoaşterea posibilităţii pentru fostul chiriaş care a pierdut într-o acţiune în revendicare să îşi recupereze preţul de piaţă al imobilului de la M.E.F., conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificata prin Legea nr. 1/2009, deoarece, în caz contrar, nu are un mijloc de protecţie similar celui al cărui contract de vânzare - cumpărare a fost anulat. Deşi titlul reclamantei nu a fost desfiinţat, s-a produs o evicţiune totală ce reprezintă o privare de proprietate contrară dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (6) din Constituţie, ce echivalează cu o adevărată expropriere, fără despăgubire, soluţiile C.E.D.O. creând o practică constantă de obligare a S.R. la achitarea acestor despăgubiri, prin M.F.P., ca garant al dreptului de proprietate recunoscut de Constituţie şi de tratatele internaţionale la care România este parte.
La data de 5 mai 2010, S.R. prin M.F.P. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 197 din 12 februarie 2010 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, solicitând instanţei schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii în principal a excepţiei lipsei calităţii procesuale a statului, iar în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Apelantul a invocat că, faţă de temeiul juridic al acţiunii, respectiv art. 1337 – art. 1335 C. civ., răspunderea pentru evicţiunea totală sau parţială revine vânzătorului, P.M. Bucureşti, prin mandatarul său, SC A. SA
Apelantul a mai invocat faptul că hotărârea este neîntemeiată în raport de dispoziţiile de strictă interpretare ale art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece prin decizia civilă nr. 1320 din data de 25 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 12297/300/2005, a fost reţinută reaua-credinţă a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Apelantul-pârât a criticat hotărârea instanţei de fond şi pentru motivul că suma acordată cu titlu de despăgubiri reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză deoarece este foarte mare faţă de preţul achitat de reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.
În privinţa obligării la plata cheltuielilor de judecată, apelantul pârât a apreciat că faţă de temeiul invocat, art. 1337 C. civ., unitatea administrativ-teritorială este cea care trebuia să plătească, statul nu s-a făcut vinovat de declanşarea litigiului şi nu are culpa procesuală în sensul art. 274 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 601/ A din data de 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca fiind nefondat.
Instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1337 C. civ., art. 1351 C. civ. şi ale Legii nr. 112/1995, ci pe cele ale Legii nr. 1/2009, solicitând ca acţiunea să fie admisă şi în lumina practicii C.E.D.O.
Instanţa de apel a reţinut că S.R., prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă deoarece, în temeiul Legii nr. 1/2009, în situaţia contractelor desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, plata despăgubirilor se face de către M.F.P., din fondul constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, iar în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. a fost în mod corect obligat la plata sumei stabilită prin expertiză.
Instanţa de apel a respins critica privind greşita aplicare a art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pe motivul că în considerentele deciziei civile nr. 1320 din 25 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a fost analizată reaua-credinţă a părţilor contractante din actul încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Prin această hotărâre judecătorească s-a soluţionat o acţiune în revendicare în cadrul căreia au fost comparate titlurile părţilor.
Instanţa de apel a apreciat că este corect argumentul instanţei de fond potrivit căruia noţiunea de „desfiinţare” prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretată în sens larg, vizând toate situaţiile în care efectele contractului de vânzare-cumpărare ale chiriaşului nu-şi mai produc efectele. Pentru identitate de raţiune, şi fostul chiriaş care a pierdut proprietatea urmare a unei acţiuni în revendicare, are dreptul să obţină preţul de piaţă al imobilului de care a fost lipsit.
La data de 11 decembrie 2010, reclamanta C.O. a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 601/ A din data de 12 octombrie 2010, calificată de instanţa de apel ca o cerere de completare a hotărârii, în temeiul art. 2811 C. proc. civ., urmare a omisiunii instanţei de a soluţiona cererea intimatei-reclamante, formulată prin întâmpinare, de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8344 lei.
Prin decizia civilă nr. 761/ A din data de 14 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a dispus completarea deciziei civile nr. 601 din 12 octombrie 2010 a aceleiaşi instanţe şi, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat apelantul S.R., prin M.F.P. să plătească intimatei C.O. suma de 8344 lei, cheltuieli de judecată efectuate în apel.
La data de 16 noiembrie 2010, S.R. prin M.F.P. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 601/ A din data de 12 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. şi respingere acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Recurentul-pârât a invocat faptul că instanţa de apel a realizat confuzie între S.R. prin M.F.P. şi M.F.P., persoană juridică distinctă ce acţionează fie în nume propriu, fie în numele S.R. Recurentul pârât susţine interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
S.R., prin M.F.P., a susţinut că, dat fiind faptul în considerentele deciziei civile nr. 1320 din data de 25 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece în temeiul dispoziţiilor menţionate, M.F.P. poate fi obligat la restituirea preţului actualizat la valoare de piaţă plătită de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost irevocabil anulate.
A mai susţinut recurentul că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (2), precum şi de art. 50 alin. (21) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acordarea valorii de piaţă pentru imobilele care au format obiect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995 se realizează numai în condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv dacă contractele de vânzare-cumpărare desfiinţate irevocabil au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin recursul înregistrat la data de 13 ianuarie 2011 împotriva deciziei civile nr. 761/ A din data de 14 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, S.R. prin M.F.P. invocă încălcarea şi greşita aplicare a dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., ipoteză de modificare a hotărârii pronunţate ce se înscrie în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., S.R. nu are culpă procesuală, nu a dat dovadă de rea-credinţă sau de neglijenţă şi nici nu se face vinovat de declanşarea litigiului pentru a-i fi aplicată sancţiunea procedurală a suportării cheltuielilor de judecată.
Pe de altă parte, instanţa era obligată să facă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor, cuantumul onorariului stabilit a fi suportat de S.R. fiind disproporţionat, în raport de munca avocatului şi în lumina practicii C.E.D.O.
La data de 25 octombrie 2011, reclamanta C.O. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 601/ A din data de 12 octombrie 2010, ca nefundat, susţinând în esenţă faptul că în realitate M.F.P. stă în judecată în calitate de reprezentat al statului, iar nu în nume propriu, legitimitatea fiind întemeiată de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, acţiunea a fost promovată în contradictoriu cu M.F.P., potrivit precizării făcute la data de 19 iunie 2009 şi în raport de încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 23 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ce a stabilit că M.F.P. a fost parte în cauză.
Reclamanta a mai susţinut că sunt întrunite condiţiile cerute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi are dreptul la preţul de piaţă deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă, iar, pe de altă parte, contractul a rămas fără eficienţă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în temeiul principiului ubi eadem est ratio ibi eadem solutio, fiind aplicabile prevederile Legii nr. 1/2009.
Prin concluzii scrise depuse la data de 31 octombrie 2011, reclamanta C.O. a invocat nulitatea recursurilor formulate de S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală, faţă de încheierea din data de 23 septembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care instanţa de judecată a îndreptat eroarea materială din sentinţa civilă nr. 197 din data de 12 februarie 2010, reţinând ca pârât în cauză a fost M.F.P., iar nu cu S.R. prin M.F.P.
În ce priveşte recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 761 din data de 14 decembrie 2010, recurenta-reclamantă a solicita respingerea, ca nefondat, deoarece au fost corect aplicate prevederile art. 274 C. proc. civ., onorariul nu este excesiv de mare în raport cu munca depusă de avocat, iar culpa în promovarea apelului pierdut aparţine M.F.P.
P rin cererea înregistrată la data de 30 mai 2011 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta C.O. a solicitat îndreptarea erorii materiale din dispozitivul cât şi din practicaua sentinţei civile nr. 197 din data de 12 februarie 2010, în sensul de a menţiona ca pârât M.F.P., iar nu S.R.
Reclamanta a motivat că la data de 19 iunie 2009 instanţa de fond a luat act de precizarea sa, în sensul că înţelege să se judece în contradictoriu cu M.F.P., iar nu S.R. prin M.F.P., primul având calitate procesuală pasivă în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Deşi în considerentele sentinţei se face vorbire despre M.F.P., în practica şi dispozitiv este menţionat S. prin M.F.P.
Prin încheiere din data de 23 septembrie 2011, Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată şi a îndreptat erorile materiale din sentinţa nr. 197 din data de 12 februarie 2010, în sensul că a consemnat calitatea de pârât a M.F.P., iar nu a S.R. prin M.F.P.
La data de 16 noiembrie 2012, S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs, calificat ulterior ca apel, împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă.
Apelantul a solicitat modificarea în tot a încheierii atacate în sensul respingerii cererii de îndreptare de eroare materială şi lămurire a dispozitivului deoarece prin cererea de chemare în judecată a fost chemat în judecată S.R. prin M.F.P., parte citată pe parcursul procesului, iar nu M.F.P.
Prin decizia nr. 146/ A din data de 03 aprilie 2012, pronunţată în dosarul nr. 10691/2/2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului S.R. prin M.F.P., a admis apelul modificând în tot încheierea apelată în sensul respingerii cererii de îndreptare de eroare materială şi lămurire a dispozitivului.
Instanţa de apel a reţinut că S.R. prin M.F.P. şi-a păstrat calitatea de pârât, avută iniţial, deoarece precizarea făcută de reclamantă la data de 19 iunie 2009 nu a produs efectul unei cereri modificatoare în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nefiind comunicată noului pârât, iar atât hotărârea instanţei de fond, cât şi încheierea de îndreptare a erorii materiale au fost comunicate S.R. prin M.F.P.
A mai reţinut instanţa de apel că cererea reclamantei nu se subsumează prevederilor art. 281 C. proc. civ., nu este o cerere de îndreptare eroare materială, ci una prin care se tinde la schimbarea cadrului procesual astfel cum a fost stabilit la instanţa de fond. Or, schimbarea cadrului procesual pasiv pe calea îndreptării erorii materiale ar conduce la încălcarea principiului contradictorialităţii reglementat de dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a dreptului constituţional la apărare.
La data de 23 mai 2012, reclamanta C.O. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 10691/2/2011, solicitând admiterea recursului şi menţinerea încheierii de şedinţă pronunţată la data de 23 septembrie 2011. Recurenta-reclamantă critică hotărârea pronunţată pe motivul că instanţa de apel a dat ceea ce nu s-a cerut, iar, pe de altă parte, pe motiv de nelegalitate.
În ce priveşte primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a invocat faptul că au fost încălcate dispoziţiile art. 292 şi ale art. 295 teza I C. proc. civ. În cauză a fost chemat M.F.P., iar nu S.R., deoarece la termenul din data de 19 iunie 2009, Tribunalul a luat act de precizarea părţii reclamante în sensul că înţelege să se judece cu M.F.P. Totodată, în considerentele hotărârii se face trimitere la obligaţiile M.F.P., procedura de citare a fost îndeplinită faţă de M.F.P., împuternicirea consilierului juridic este dată de M.F.P.
Reclamantă a invocat încălcarea art. 132 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că precizarea din 19 iunie 2009 a fost făcută prin declaraţie verbală, menţionată în încheierea de şedinţă, nesupusă comunicării.
În ce priveşte nelegalitatea, recurenta invocă greşita soluţionare excepţiei lipsei calităţii procesuale a apelantului S.R. prin M.F.P., de vreme ce încheierea de şedinţă a fost pronunţată în contradictoriu cu M.F.P. căruia i-a fost şi comunicată, iar nu cu S.R. Totodată, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 1/2009 pct. 14, art. 50 alin. (21), şi pct. 18, art. 501, de completare şi modificare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care are calitatea procesuală pasivă M.F.P.
În privinţa excepţiei tardivităţii apelului, invocă încălcarea dispoziţiilor art. 284 C. proc. civ., deoarece încheierea a fost comunicată M.F.P., la data de 21 octombrie 2011, iar apelul depus la oficiul poştal la data de 14 noiembrie 2011. Mai arată că deşi pe plicul de depunere a corespondenţei sunt trei ştampile, din datele de 14, 15 şi respectiv 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel a luat ca referinţă o ştampilă ilizibilă ce nu identifică oficiul poştal, cu data de 4 noiembrie 2011.
Reclamanta a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a art. 281 C. proc. civ., deoarece prin cererea formulată nu s-a solicitat adăugarea altor elemente de identificare, ci numai să se ia act de precizarea privind numele pârâtului, instanţa de fond procedând corect, cu respectarea principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. M.F.P. a fost citat în cauză şi a fost reprezentat, astfel încât soluţia contrară pronunţată de instanţa de apel încalcă principiile legalităţii, egalităţii părţilor în faţa justiţiei, liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Pe cale de consecinţă, judecătorul fondului a soluţionat corect cererea în funcţie de precizarea făcută, în concordanţă cu temeiul de drept şi obiectul cererii de chemare în judecată şi cu respectarea principiului rolului activ, exprimat de art. 129 C. proc. civ.
În temeiul art. 164 C. proc. civ., prin încheierea pronunţată la data de 17 ianuarie 2013, Înalta Curte a dispus conexarea dosarului cu nr. 10691/2/2011 la dosarul cu nr. 21781/3/2009, dat fiind faptul că dosarul nr. 10691/2/2011 are ca obiect judecarea recursului declarat de reclamanta C.O. în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii sale de îndreptare a unei erori materiale strecurată în sentinţa instanţei de fond, iar în dosarul nr. 21781/3/2009 se soluţionează recursurile asupra fondului pricinii.
La acelaşi termen, Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., unirea excepţiei nulităţii recursurilor formulate de recurentul-pârât S.R. împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu fondul cauzei, faţă de împrejurarea că soluţionarea excepţiei depinde de modul de soluţionare a recursului îndreptat împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 10691/2/2011.
Pentru acest motiv, Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul formulat de reclamanta C.O. împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 10691/2/2011.
1. În privinţa recursului formulat de reclamanta C.O. împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte constată următoarele:
Faţă de situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel prin decizia recurată, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 281 C. proc. civ., criticile recurentei cu privire la aceste aspecte fiind nefondate.
În sensul dispoziţiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ., „Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor, cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.”
Prin urmare, pot face obiect al cererii de îndreptare a hotărârii numai simplele erori materiale ce pot să vizeze scrierea greşită a numelui/denumirii părţilor, calitatea sau susţinerile părţilor, erori de calcul ce pot să fie rectificate prin simpla consultare a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei şi care, în sensul dispoziţiilor art. 281 alin. (2) C. proc. civ., nu implică dezbateri contradictorii, ci numai eventuala citare a părţilor în cauză, dacă ar fi nevoie de lămuriri suplimentare.
În cauză, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată depusă, la data de 22 mai 2009, la Tribunalul Bucureşti, reclamanta a chemat în judecată S.R. prin M.F.P.
Ulterior, la primul termen de judecată, din data de 19 iunie 2009, la interpelarea instanţei de judecată, reclamanta C.O. prin apărător, a precizat că înţelege să se judece în cauză cu M.F.P. iar nu cu S.R. prin M.F.P.
Înalta Curte mai constată că, ulterior, pe parcursul procesului, a stat în continuare în judecată, în calitate de pârât, S.R. prin M.F.P., acţiunea fiind soluţionată în contradictoriu cu această parte, consemnată ca atare atât în considerentele cât şi în dispozitivul sentinţei civile nr. 197 din data de 12 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti.
În consecinţă, greşelile indicate de parte ca strecurate în sentinţa instanţei de fond nu sunt simple erori materiale care să poată fi soluţionate pe calea art. 281 C. proc. civ., ci recurenta a încercat să pună în discuţie cadrul procesual, în sensul stabilirii calităţii procesuale pasive a M.F.P. sau a S.R. prin M.F.P. în baza probelor administrate şi a interpretării prevederilor Legii nr. 10/2001, precum şi a dispoziţiilor care cârmuiesc procesul civil, în speţă a dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte mai reţine că problema respectării de către instanţa de fond a prevederilor art. 132 C. proc. civ., în legătură cu modificarea cadrului procesual la primul termen de judecată nu poate fi analizată nici pe calea cererii de îndreptare a erorii materiale şi nici în căile de atac îndreptate împotriva încheierii de îndreptare a respectivei cereri, acestea fiind aspecte ale eventualei nelegalităţi a hotărârii instanţei de fond ce trebuia să fie invocate de partea interesată pe calea apelului împotriva sentinţei civile nr. 197 din data de 12 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti şi, ulterior, a recursului.
Pentru aceleaşi motive, Înalta Curte constată că nu pot fi analizate, în această fază procesuală, în cadrul recursului ce vizează soluţia cererii de îndreptare a erorii materiale, nici aspectele legate de încălcarea art. 129 C. proc. civ., art. 292 C. proc. civ. sau art. 295 teza I C. proc. civ.
În ce priveşte motivul de recurs prin care se invocă faptul că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa constată, pe de o parte, caracterul formal al invocării acestui motiv de nelegalitate, iar pe de altă parte, caracterul său nefondat, raportat la dezvoltarea sa ulterioară.
Critica de nelegalitate privind eventuala greşeală a instanţei de judecată de „a da mai mult decât s-a cerut” trebuie să aibă în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi eventuala depăşire a limitelor investirii realizată prin hotărârea pronunţată.
În speţă, însă, în dezvoltarea motivului invocat, reclamanta critică dezlegarea greşită dată de instanţa de apel, care a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., iar nu cu M.F.P., fără să fi ţinut seama de precizarea cererii de chemare în judecată, precum şi de faptul că întreaga procedură s-a desfăşurat în contradictoriu cu această parte, critică ce, potrivit celor mai sus-arătate, nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că este nefondată şi critica soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.R. prin M.F.P. de a formula apel împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 23 septembrie 2011, de vreme ce în sentinţa civilă a fost reţinută calitatea de parte a S.R. prin M.F.P.
Este nefondată şi critica privind tardivitatea declarării căii de atac a apelului împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 23 septembrie 2011.
În mod corect, Curtea de Apel a reţinut, în raport de prevederile art. 284 alin. (1) C. proc. civ., faţă de faptul că încheierea din data de 23 noiembrie 2011 nu a fost comunicată niciodată pârâtului S.R. prin M.F.P., că la data depunerii apelului împotriva hotărârii atacate, termenul de apel nu începuse încă să curgă.
Pentru considerentele mai sus expuse, este fără relevanţă pentru analizarea problemei tardivităţii apelului data la care încheierea de îndreptare de eroare materială din data de 23 septembrie 2011 a fost comunicată M.F.P., fără calitate procesuală în cauză.
2. Faţă de soluţia ce se impune cu privire la recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012, este nefondată excepţiei nulităţii recursurilor declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. Bucureşti împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe motivul că au fost declarate de o persoană care nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Înalta Curte reţine că recursurile formulate împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 precum şi a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost declarate, în numele S.R., de M.F.P., la data de 16 noiembrie 2010 şi respectiv la data de 13 ianuarie 2011.
Având în vedere şi considerentele ce au stat la baza respingerii recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012, Înalta Curte constată că S.R. prin M.F.P. a avut calitatea de pârât în faţa instanţei de fond, determinat ca atare prin acţiunea introductivă, iar sentinţa civilă a fost pronunţată în contradictoriu această parte.
Calitatea de parte pârâtă în faţa instanţei de fond, precum şi pronunţarea de către Curtea de Apel a doua decizii defavorabile S.R., prin M.F.P., legitimează calitatea procesuală activă a părţii în calea de atac a recursului, motiv pentru care S.R. prin M.F.P. are calitatea procesuală activă de a promova recurs împotriva hotărârilor instanţei de apel.
În consecinţă, Înalta Curte respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursurilor declarate de S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 şi a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
3. În privinţa recursului declarat de S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. Bucureşti împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte urmează să îl respingă, ca nefundat, având în vedere următoarele considerente:
Instanţa de apel a realizat o dezlegare corectă, dată cu respectarea prevederilor art. 13 din Legea nr. 112/1995, precum şi ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 atunci când a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.R., prin M.F.P. de a sta în judecată în cauzele ce au ca obiect solicitarea de restituire a preţului de piaţă actualizat, întemeiate de prevederile Legii nr. 1/2009.
Fără a fi realizat o confuzie între persoana juridică a S.R. prin M.F.P. şi persoana juridică a M.F.P. în calitate de titulari de drepturi şi obligaţii distincte, Curtea de Apel a reţinut că S.R. prin M.F.P. are calitatea procesuală pasivă în cauză deoarece prin Legea nr. 1/2009 se precizează că plăţile se fac de M.F.P. dintr-un fond extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Calitatea procesuală pasivă rezultă din faptul că titularul fondului extrabugetar este fără îndoială S.R., care este ţinut de obligaţia de a plăti despăgubiri în condiţiile Legii nr. 1/2009 şi ale art. 50 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, plăţi pe care le realizează prin intermediul M.F.P.
De altfel, instanţa de fond a reţinut în mod corect calitatea M.F.P. de reprezentant al S.R. în legătură cu plăţile pe care le face în temeiul Legilor nr. 1/2009 şi nr. 10/2001, aspect ce rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor menţionate în cele două legi, precum şi a celor cuprinse în art. 9 alin. (1) şi art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Obligaţia legală a statului de a vinde imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a realizat prin intermediul unităţilor administrativ teritoriale, însă sumele încasate au fost virate într-un fond extrabugetar al statului, aflat la dispoziţia M.F.P., fond din care se plătesc şi despăgubirile prevăzute de art. 50 şi următoarele din Legea nr. 10/2001.
Este nefondată şi critica recurentului S.R. prin M.F.P. privind greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte constată sub acest aspect că prin motivele apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 197 din data de 12 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, S.R. prin M.F.P. a invocat faptul că hotărârea este neîntemeiată în raport de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii de strictă interpretare, deoarece prin decizia civilă nr. 1320 din data de 25 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 12297/300/2005, a fost reţinută reaua-credinţă a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Instanţa de apel a respins această critică cu motivarea că în hotărârea judecătorească pronunţată în cadrul acţiunii în revendicare nu s-a reţinut reaua-credinţă a cumpărătoarei.
Ulterior, prin motivele de recurs, S.R. prin M.F.P. nu a mai invocat greşita aplicare a art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva relei-credinţe a reclamantei ce ar fi fost reţinută prin decizia civilă nr. 1320 din data de 25 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, ci a susţinut aplicarea greşită a aceluiaşi text de lege, dat fiind faptul că nu ar fi prezentă în speţă una dintre condiţiile de aplicare a textului de lege respectiv, anume cea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Înalta Curte constată că S.R. prin M.F.P. nu poate invoca pentru prima dată, în recurs, motivul de nelegalitate arătat, deoarece s-ar încălca principiul neexercitării căii de atac a recursului omisso medio.
Conform actualelor reglementari cuprinse în art. 299 C. proc. civ., pot fi atacate cu recurs hotărârile definitive date fără drept de apel si cele date în apel, indiferent daca prin ele s-a rezolvat fondul, ori apelul a fost respins, anulat sau perimat.
Potrivit art. 316 C. proc. civ., recursul se judeca după regulile privind judecarea apelului, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul IV al Codului de procedură civilă, în temeiul cărora recursul este conceput ca o cale extraordinara de atac ce nu are caracter devolutiv, ci este îndreptată contra caracterului nelegal al hotărârii atacate, in limita motivelor expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi fără a produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor.
Având în vedere aceste reglementari, se constata in speţă că pârâtul S.R. prin M.F.P. face în recurs critici noi ale hotărârii instanţei de fond, privind încălcarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 pe motivul că în cauză contractul de vânzare-cumpărare a cărui titulară a fost reclamanta a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, critici care nu au fost formulate pe calea devolutivă a apelului, pe care instanţa de apel nu le-a luat spre examinare, nefiindu-i înfăţişate, astfel încât nu pot fi primite pentru prima dată în faţa instanţei de recurs.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată nefondat recursul declarat de S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să îl respingă.
4. Este nefondat recursul declarat de S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. Bucureşti împotriva deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
În cauză instanţa de apel a aplicat corect textul de lege menţionat, în condiţiile în care prin decizia nr. 601/ A din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-civilă, a respins în tot apelul declarat de S.R. prin M.F.P. împotriva sentinţei civile nr. 197 din data de 12 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III–a civilă, partea în culpă pentru promovarea unei căi de atac lipsite de succes fiind obligată să plătească părţii intimate cheltuielile de judecată.
Este nefondată şi critica potrivit căreia instanţa de apel era obligată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) şi să dispună reducerea onorariului avocaţial.
Critica modului de apreciere de către instanţa de apel a raportului dintre volumul muncii depuse şi cuantumul onorariului se referă la temeinicia hotărârii atacate, aspect asupra căruia Înalta Curte nu se poate pronunţa pe calea recursului, în raport de prevederile art. 304 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă
5. În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită în parte cererea recurentei-reclamante C.O. de obligare a S.R. prin M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu judecata recursului, la stabilirea cuantumului sumei cuvenite cu acest titlu urmând a avea în vedere, pe de o parte, faptul că partea a căzut în pretenţii în ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 146/ A din data de 3 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, iar, pe de altă parte, că suma solicitată este excesiv de mare în raport cu gradul de complexitate a cauzei şi munca depusă de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.O. împotriva deciziei nr. 146/ A din 3 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge excepţia privind nulitatea recursurilor declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. Bucureşti împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, excepţie invocată de recurenta reclamantă C.O.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. Bucureşti împotriva deciziei nr. 601/ A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a deciziei nr. 761/ A din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul-pârât S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.M. Bucureşti la 4000 lei cheltuieli de judecată, reduse în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către recurenta-reclamantă C.O..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 344/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 341/2013. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
