ICCJ. Decizia nr. 346/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 346/2013
Dosar nr. 26779/3/2009
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 20 octombrie 2008 sub nr. 5971/100/2008 pe rolul Tribunalului Maramureş reclamantele B.M.V. şi B.L.D. au solicitat obligarea pârâtei B.C.R. S.A. să emită decizia motivată privind soluţionarea notificării reclamantelor formulate în baza Legii nr. 10/2001 înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 74/N din 13 februarie 2002 cu privire la imobilul situat în Şomcuţa Mare compus din teren în suprafaţă de 1928 mp şi construcţie deţinut în prezent de Sucursala Maramureş a Băncii Comerciale Române, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1710 din 19 octombrie 2008 Tribunalul Maramureş - secţia civilă a admis cererea şi a obligat pârâta să soluţioneze prin decizie motivată notificarea nr. 74/N din 13 februarie 2002.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B.C.R. solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
Prin decizia civilă nr. 147/A/2009 Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1710 din 19 octombrie 2008 a Tribunalului Maramureş - secţia civilă şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti - secţia civilă.
La data de 22 iunie 2009 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. 26779/3/2009.
La termenul din 2 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe, pe care a şi admis-o prin sentinţa civilă nr. 1393 din 2 decembrie 2009, cu declinarea competenţei de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Maramureş.
Prin sentinţa civilă nr. 464 din 18 martie 2010 a Tribunalului Maramureş, a fost admisă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantele B.V. şi B.L.D. fiind obligată pârâta BCR să emisă decizie motivată privind notificarea reclamantelor nr. 74/N din 13 februarie 2002.
Prin decizia civilă nr. 282/A/2010, rămasă irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Cluj a fost admis apelul declarat de pârâtă, împotriva sentinţei de mai sus, sentinţă care a fost anulată în întregime, cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă judecare Tribunalului Bucureşti, în primă instanţă.
Instanţa de control judiciar a reţinut că în cauză s-a stabilit în mod irevocabil competenţa Tribunalului Bucureşti de soluţionare a cererii reclamantelor, prin decizia civilă nr. 147/A din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Cluj pronunţată într-un alt ciclu procesual al acestei cauze, decizie irevocabilă urmare a neexercitării recursului.
S-a mai reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, competenţa revine instanţei în raza teritorială a căreia îşi are sediul unitatea învestită cu soluţionarea notificării, în speţă, această unitate este BCR, cu sediul în Bucureşti, în condiţiile în care sucursala judeţeană nu are personalitate juridică.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 26779/3/2009.
În acest dosar s-a constatat că reclamanta B.L.D. a decedat pe parcursul judecării cauzei, la data de 14 octombrie 2010, unica moştenitoare fiind reclamanta B.M.V., conform certificatului de moştenitor din 21 decembrie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1770 din 21 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanta B.M.V., în contradictoriu cu pârâta B.C.R. SA, a obligat pârâta să emită decizie motivată privind notificarea nr. 74/N din 13 februarie 2002 asupra imobilului înscris în Cartea funciară nr. 2264 Şomcuţa Mare.
Împotriva sentinţei civile nr. 1770 din 21 octombrie 2011 a formulat apel pârâta B.C.R. S.A.
La termenul din data de 28 martie 2012, curtea a stabilit calea de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 1770/2011 ca fiind recursul, apreciind că a fost corect înregistrată şi repartizată ca şi recurs deoarece sentinţa recurată a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care înlătură calea de atac a apelului în materia Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 954 din 23 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta B.C.R.
Împotriva menţionatei decizii, irevocabile, cât şi a încheierii din 28 martie 2012, recurenta-pârâtă B.C.R. S.A .a exercitat din nou calea de atac a recursului.
Recurenta a arătat, referitor la greşita calificare a căii de atac, că se impune a fi judecată calea de atac a apelului, faţă de obiectul acţiunii, respectiv obligaţia de a face, iar art. 2821 C. proc. civ. se referă la cereri de complexitate redusă, constituind o excepţie care trebuie aplicată în mod restrictiv. De asemenea, recurentul a adus critici şi cu privire la fondul litigiului.
La data de 30 ianuarie 2013, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii acestei căi de atac invocate de intimata-reclamantă B.M.V., prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
Analizând cu prioritate această excepţie datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte critica vizând greşita recalificare de către Curtea de Apel Bucureşti a căii de atac din apel în recurs, Înalta Curte observă că motivarea respingerii cererii de recalificare a căii de atac s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 202/2010, astfel cum rezultă din motivarea încheierii de şedinţă din 28 martie 2012, însă recurenta combate acest temei juridic apreciind că, faţă de obiectul acţiunii, respectiv obligaţia de a face, se impune a fi aplicat dreptul comun care stabileşte regula exercitării celor două căi de atac: apelul şi recursul.
O astfel de susţinere nu poate fi primită câtă vreme, în materia cererilor care au ca obiect bunuri care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, inclusiv a cererilor privind obligaţia de a face cu privire la aceste bunuri, există o reglementare specială, respectiv Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, care se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun, în temeiul principiului „specialia generalibus derogant”- legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate.
Astfel, art. XII al Legii nr. 202/2010 stabileşte că „alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001 se modifică şi va avea următorul cuprins: decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel”.
Această regulă se aplică şi acţiunii având ca obiect obligaţia de a emite dispoziţia la care face referire art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, deoarece nu se poate concepe ca acţiunea prin care se solicită obligarea la emiterea dispoziţiei să fie judecată în mai multe grade de jurisdicţie decât contestaţia împotriva dispoziţiei înseşi, o interpretare contrară derogând de la scopul Legii nr. 202/2010, acela de a reduce numărul căilor de atac pentru anumite tipuri de cauze, printre care şi cele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, pentru reducerea duratei proceselor.
Constatându-se că a fost corect calificată calea de atac prin încheierea de şedinţă atacată, Înalta Curte apreciază că recursul declarat împotriva deciziei nr. 954 din 23 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi, implicit, a încheierii premergătoare acesteia, urmează a fi respins ca inadmisibil, pentru argumentele următoare:
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile susceptibile de a fi atacate cu recurs sunt hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Enumerarea menţionată în art. 299 alin. (1) C. proc. civ. este una limitativă, motiv pentru care calea extraordinară de atac a recursului nu poate fi exercitată împotriva altor hotărâri, deci nici împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs, care nu este enumerată în cuprinsul art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Formulând prezentul recurs împotriva unei hotărâri pronunţate în calea de atac a recursului, recurentul a înţeles să declare aceeaşi cale de atac de două ori cu eludarea prevederilor legale menţionate privind posibilitatea de a declara recurs.
Au fost astfel încălcate principiile legalităţii şi unicităţii căilor de atac, astfel că recursul de faţă este inadmisibil şi urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta B.C.R. S.A. împotriva deciziei nr. 954 din 23 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a încheierii din 28 martie 2012 pronunţată de aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 345/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 344/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
