ICCJ. Decizia nr. 351/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 351/2013
Dosar nr. 911/88/2011
Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată:
Reclamanta SC C. SRL Tulcea prin cererea adresată instanţei la data de 8 martie 3011 a chemat în judecată pe pârâta SC S.R. SRL Bucureşti şi a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 57.660,37 euro, din care 24.500 euro reprezintă penalităţi pentru neîndeplinirea obligaţiei de a menţine spaţiul comercial închiriat, iar suma de 33.160,37 euro constituind chirie, cheltuieli cu serviciile şi de promovare pentru intervalul 1 ianuarie 2010 din 3 martie 2010, precum şi diferenţă pozitivă dintre chiria datorată în baza contractului de închiriere şi chiria cu care s-a reînchiriat spaţiul, calculată pentru 4 amrtie 2010 din 4 martie 2011, perioada de valabilitate a noului contract.
În apărare, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia de necompetenţă teritorială, după care s-a invocat excepţia nulităţii absolute a clauzei leonine inserată în art. 15.7 din contractul de închiriere din 18 august 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 4420 din 4 noiembrie 2011, Tribunalul Tulcea a admis acţiunea reclamantei SC C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC S.R. SRL. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 24.500 euro reprezentând penalităţi pentru neîndeplinirea obligaţiei de a menţine închiriat spaţiul comercial ce a format obiectul contractului de închiriere din 18 august 2008 şi suma de 33.160,37 euro reprezentând chirie neachitată, cheltuieli cu serviciile şi de promovare, respectiv diferenţă de chirie.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de închiriere din 18 august 2008 prin care SC C. SRL Tulcea, în calitate de locator a transmis dreptul de folosinţă asupra spaţiului comercial situat în Centrul comercial C.P.M. către SC S.R. SRL Bucureşti, în calitate de locatar, pe o durată de 5 ani, pentru o chirie determinată potrivit modalităţii de calcul detaliată în art. 4.3 din înţelegerea stabilită.
Prin actul adiţional nr. X1 din 21 noiembrie 2008, părţile au modificat art. 4.3, art. 5.1 şi art. 9.6 din contract, respectiv modalitatea de calcul a chiriei, constituirea de garanţii şi lucrările realizate de chiriaşi, cu durata limită de realizare.
În actul adiţional nr. X2din 6 aprilie 2009, ce şi-a produs efectele de la 1 ianuarie 2009, s-a stipulat că, întrucât chiriaşul a solicitat proprietarului acordarea unor facilităţi financiare temporare, expres limitate în timp şi fără a putea fi interpretate ca având caracter repetitiv, menite să sprijine chiriaşul în eforturile sale de redresare financiară, proprietarul a fost de acord cu modificarea unor prevederi ale contractului relativ la cuantumul chiriei ce urmează a fi plătită de chiriaş în perioada 1 februarie 2009-30 iunie 2009.
În concret, art. 4.3 şi art. 4.4 au fost completate cu un nou paragraf iar penultimul paragraf din art. 4.4 a fost modificat, aceste modificări intervenite având aplicabilitate temporară, pe intervalul 1 ianuarie 2009-30 iunie 2009.
În continuare, părţile au încheiat şi actul adiţional nr. X3 din 7 iulie 2009 în care, în preambul, s-au reluat cele statuate şi în actul adiţional nr. X2, modificarea vizând cuantumul chiriei ce urmează a fi plătită de chiriaş proprietarului în perioada 1 iulie 2003 din 31 decembrie 2009.
În paragraful introdus în art. 4.3 din contract, teza finală, părţile au prevăzut că, în prima parte a lunii decembrie, părţile vor renegocia condiţiile contractuale pentru perioada următoare.
S-a reţinut că este evident că părţile au avut în vedere modalitatea de determinare a chiriei pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2009 până la care funcţiona înţelegerea cuprinsă în actul adiţional nr. X3, fără a se insera vreo obligaţie în acest sens şi fără a fi prevăzută vreo consecinţă, în contextul redresării financiare a pârâtei de care aceasta s-a prevalat şi nu condiţiile denunţării unilaterale, aşa cum s-a solicitat de pârâtă.
De altfel, după cum s-a arătat, în acelaşi act adiţional s-a menţionat că facilităţile financiare temporare nu vor putea fi interpretate ca având caracter repetitiv, precum şi că nicio modificare adusă contractului prin actul adiţional nr. X3 nu va putea fi interpretată ca având caracter repetitiv, precum şi că nicio modificare adusă contractului prin actul adiţional nr. X3 nu va putea fi interpretată ca modificând implicit, parţial sau integral, orice altă prevedere a contractului, aşa cum a fost amendat prin actul adiţional nr. X1.
În condiţiile date, eşuarea renegocierii condiţiilor contractuale după 1 ianuarie 2010 nu putea avea niciun efect asupra înţelegerii iniţiale a părţilor întrucât reclamanta, în calitate de locator, nu s-a obligat la un anumit rezultat al renegocierii, acordarea facilităţilor fiscale şi sprijinirea redresării financiare a locatorului fiind strict o facultate, şi nu o obligaţie a proprietarului spaţiului.
De asemenea, eşuarea negocierii nu poate fi calificată ca o neîndeplinire a obligaţiilor de către proprietar, în mod substanţial şi continuu, în sensul dispoziţiilor art. 18.3 din contract pentru a putea opera rezilierea întrucât o atare renegociere nu presupune neapărat şi automat o scădere a chiriei, putând însemna, în acelaşi timp, şi o creştere a contravalorii folosinţei în contextul în care locatorul a dovedit flexibilitate şi, pentru o durată, a acceptat o reducere a chiriei fixată iniţial.
În consecinţă, argumentele prezentate impun concluzia că nu a operat rezilierea începând cu 31 decembrie 2009, nesemnarea procesului-verbal de predare-primire din 31 decembrie 2009 neputând avea un atare rezultat în sensul invocat, ci abia la 22 februarie 2010, când s-a şi predat spaţiul comercial către proprietar, conform notificării nr. 226 din 16 februarie 2010.
Instanţa de fond a reţinut că nu se verifică încălcarea vreunei obligaţii contractuale de către proprietarul locator, în timp ce locatarul, deşi contractul nu fusese reziliat, conform situaţiei învederate, a închis spaţiul comercial şi nu a mai achitat chiria aferentă.
În acest context, este de subliniat că SC C. SRL Tulcea a încheiat cu SC P. SRL Tulcea contractul de închiriere din 2 martie 2010 pentru acelaşi spaţiu comercial, pe o durată de 1 an, chiria fiind rezultatul înmulţirii suprafeţei cu o sumă egală cu 3 euro/m.p./lună.
Potrivit art. 15.7 din contractul de închiriere din 18 august 2008, în cazul în care proprietarul reînchiriază spaţiul către o terţă persoană, după survenirea unui eveniment prevăzut de art. 15.1, şi înaintea expirării duratei închirierii, chiriaşul va plăti sumele datorate în baza contractului, plus toate cheltuielile proprietarului pentru perioada dintre data de încetare şi până la prima plată a chiriei în baza unui nou contract de închiriere, precum şi diferenţa pozitivă dintre suma chiriei plătibilă în baza prezentului contract şi chiria plătibilă în baza noului contract de închiriere, până la expirarea duratei închirierii, după cum va fi cazul.
În acelaşi contract, este prevăzut că proprietarul va avea dreptul de a reţine o sumă cu titiu de penalitate contractuală, în funcţie de angajamentul/obligaţia contractuală încălcată în cuantum de 500 euro/zi pentru nerespectarea obligaţiei contractuale de a menţine deschis spaţiul, fără întrerupere, în timpul orarului de funcţionare, cu excepţia cazurilor în care această întrerupere nu durează mai mult de 1 oră/zi într-un interval de 7 zile consecutive ori pe perioada sărbătorilor legale [art. 16.2 lit. i)].
Pentru că nu a operat rezilierea contractului începând cu 1 ianuarie 2010, rezultă că pârâta datorează penalităţile de 500 euro/zi pentru intervalul 1 ianuarie 2010 din 19 februarie 2010: când nu şi"-a îndeplinit obligaţia de a menţine deschis spaţiul comercial închiriat (în total 24.500 euro); diferenţa pozitivă dintre chiria datorată în temeiul contractului din 2008 şi chiria cu care a fost reînchiriat spaţiul către SC P. SRL Tulcea, calculată pentru perioada de derulare a contractului încheiat cu noul locator, respectiv 4 martie 2010 din 4 martie 2011 (suma de 26.509,42 euro, diferenţa de la 30.901,41 euro la 4.391,99 euro); cuantumul chiriei calculată conform art. 4.3, pentru perioada 1 ianuarie 2010-19 februarie 2010, dar şi în continuare până la reînchirierea spaţiului, potrivit art. 15.7, respectiv 3 martie 2010 (5116,12 euro); 1.534,83 euro, cheltuielile cu serviciile şi costuri de promovare determinate potrivit art. 4.8 şi 4.12 din contract şi datorate prin aplicarea prevederilor art. 15.7 lit. i) şi art. 15.8.
În ce priveşte clauza leonină, clauză prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor şi, în acelaşi timp, este scutit de participarea la pierderi, este de relevat că atrage nulitatea, în condiţiile art. 1513 C. civ.
Pe lângă faptul că acea,stă clauză leonină este circumscrisă contractelor de societate, în speţă, prin inserarea în contractul părţilor, a prevederilor art. 15.7 ce reglementează modalitatea de acoperire a prejudiciului locatorului in situaţia în care intervine nerespectarea obligaţiilor chiriaşului înainte de expirarea contractului, nu se încalcă principiul egalităţii părţilor pentru că, în acelaşi contract, sunt prevăzute, în mod corelativ, şi obligaţii pentru proprietar, iar prevederile privind încetarea şi rezilierea contractului în caz de neîndeplinire a obligaţiilor asumate se aplică ambelor părţi.
Drept urmare, contractul nu cuprinde doar avantaje pentru proprietar, ci şi obligaţii a căror nerespectare atrage sancţiunea convenită de părţi, iar clauza prevăzută de art. 15.7 reprezintă expresia libertăţii contractuale, a înţelegerii părţilor, caz în care nu poate fi calificată drept clauză leonină, lovită de nulitate, potrivit C. civ.
Fiind o apărare de fond ce nu se verifică în cauză, instanţa a dat eficienţă celorlalte aspecte relevate a căror incidenţă şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor menţionat a fi datorale, din categoria şi în cuantumul învederat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtă SC S.R. SRL, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Constanţa a apreciat că apelul este nefondat.
În cauză, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, situaţia de fapt şi de dispoziţiile legale aplicabile, se constată că prima instanţă, analizând şi susţinerile părţilor, legal a admis-o.
S-a reţinut că toate criticile aduse hotărârii sunt nefondate.
Astfel, contractul de închiriere însuşit de părţi, modificat prin actele adiţionale (în referire la cuantumul chiriei), ultimul nr. X3 din 14 iulie 2009 însuşit de părţi prin semnare fără obiecţiuni, nu şi-a încetat efectele la 31 decembrie 2009 cum susţine apelanta, deoarece în adiţionalul nr. X3 s-a convenit: „în prima parte a lunii decembrie părţile vor negocia condiţiile contractuale pentru perioada următoare”. Ori, actul adiţional referindu-se la perioada „până la 31 decembrie 2010”, este firesc că acestea se refereau doar la clauzele negociate prin adiţional şi nu la toate clauzele contractuale, deoarece încetându-şi aplicabilitatea (din adiţional), în situaţia neînţelegerii părţilor pentru ce va urma, modificat faţă de contractul iniţial, firesc activându-se vechile clauze ale contractului încheiat pentru o perioadă de 5 ani deci până în 2013 (25 august 2013, pct. 4 act adiţional nr. X3 din 14 martie 2009).
Nicăieri nu este cuprinsă vreo înţelegere a părţilor sau vreo manifestare de voinţă din partea acestora cu privire la încetarea efectelor contractului de închiriere în cazul lipsei înţelegerii cu privire la renegocierea chiriei, ci dimpotrivă, clauzele contractului în referire la încetare sunt cu totul altele şi din cauze cu totul diferite, notificarea apelantei în acest sens fiind de aceea fără efecte juridice, scopul adiţionalului nr. X3 fiind expres prevăzut: acordarea la solicitarea apelantei „a unor facilităţi financiare temporare, expres limitate în timp şi fără a putea fi interpretate ca având caracter repetitiv, menite să sprijine chiriaşul în eforturile sale de redresare financiară", perioada fiind expres prevăzută la pct. c) din preambulul actului din 14 iulie 2009 (1 iulie 2009-31 decembrie 2009), la pct. 8 al actului adiţional nr. 3 din 14 iulie 2009 arătându-se expres că: nici o altă modificare nu va putea fi interpretată ca modificând implicit, parţial sau integral, orice prevedere a contractului, astfel cum a fost amendat prin actul adiţional nr. X1 din 18 noiembrie 2008.
Prin urmare, contrar susţinerilor apelantei, contractul de închiriere îşi produce efecte după data de 31 decembrie 2009, conform clauzelor convenite de părţi, eşuarea renegocierii chiriei neputând avea nici un efect asupra înţelegerii iniţiale a părţilor, care au determinat iniţial şi modalitatea de calcul a chiriei şi după 31 decembrie 2009, denunţarea unilaterală a contractului de închiriere fiind interzisă expres ambelor părţi prin art. 18.2 din contract.
În ce priveşte suma de 24.500 euro reprezentând penalităţi pentru încălcarea obligaţiei de a menţine deschis spaţiul închiriat pentru perioada 1 ianuarie 2010 (data părăsirii spaţiului) şi 19 februarie 2010 data rezilierii contractului de închiriere şi suma de 1.534,83 euro reprezentând cheltuieli cu serviciile şi costurile de promovare calculate conform art. 4.12 şi 4.8 din contract pentru perioada 1 ianuarie 2010-4 martie 2010 data reînchirierii spaţiului şi despre care se susţine că nu sunt datorate deoarece apelanta nu se află în culpă, contractul nemaifiind în vigoare de la 31 decembrie 2009, s-a arătat că acesta este în vigoare. împrejurarea că apelanta a înregistrat rezultate financiar-economice negative (pierderi substanţiale) nu reprezintă un motiv pentru neîndeplinirea obligaţiilor, apelanta fiind notificată în mai multe rânduri în scopul revenirii, fiindu-i prezentate şi consecinţele pe cale le va suporta conform contractului, în caz contrar, consecinţele contractuale fiind acestea: 500 euro pe zi pentru 49 de zile calculate pentru perioada 1 ianuarie 2010 părăsirea spaţiului, 19 februarie 2010 data rezilierii contractului, pentru nerespectarea obligaţiei de a menţine deschis spaţiul închiriat, calculate conform art. 16.2 pct. i) şi 1.534,83 euro reprezentând cheltuieli cu serviciile şi costurile de promovare, calculate pentru perioada de 1 ianuarie 2010-4 martie 3010 când s-a reînchiriat spaţiul calculată conform art. 15.8 şi 15.7 pct. i) din contract şi în baza şi a art. 1453 C. civ.
Cu privire la susţinerea conform căreia sumele reprezentând chiria pentru perioada 1 ianuarie 2010-4 martie 2010 şi diferenţa pozitivă dintre chiria datorată de apelantă şi chiria cu care a fost reînchiriat spaţiul şi care nu sunt datorate întrucât încetarea contractului nu s-a produs din culpa apelantei, iar clauzele contractuale din art. 15.7 şi 15.8 sunt lovite de nulitate absolută datorită lipsei cauzei contractului şi scopul ilicit urmărit, ca şi aplicabilitatea teoriei impreviziunii, s-a constatat de către instanţa de control judiciar că sunt nefondate şi vor fi înlăturate.
Aceasta, deoarece în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre prin care să se constate nulitatea totală sau parţială a contractului de închiriere, acesta fiind un contract încheiat cu consimţământul valabil, liber exprimat al părţilor, fiind unul sinalagmatic, cu drepturi şi obligaţii recunoscute pentru ambele părţi.
Clauzele 15.7 şi 15.8 sunt clauze în care părţile au înţeles a sancţiona încălcarea obligaţiilor privind plata chiriei şi constituirea (prelungirea garantei bancare) de către chiriaş, acestea nefiind lipsite de cauză şi nici nu au un scop ilicit care să fi fost urmărit de locator, art. 1066 C. civ. reglementând expres dispoziţia părţilor de a reglementa clauza penală încă din 1864.
Dimpotrivă, chiriaşul şi-a exprimat acordul de voinţă cu privire la toate clauzele contractuale, contractul clerulându-se fără incidente majore în perioada august 2008-31 decembrie 2009.
Nici susţinerile referitoare la aplicabilitatea teoriei impreviziunii nu sunt întemeiate, deoarece în contextul social, economic, istoric nu s-au produs schimbări excepţionale care să nu poată fi prevăzute de părţi la încheierea contractului şi care să facă excesiv de oneroasă executarea acestuia.
Referitor la critica potrivit căreia clauza 15.7 din contract este lovită de nulitate absolută, operând doar în cazul materializării unei condiţii suspensive pur potestativă şi aceasta este nefondată, deoarece condiţia pus potestativă este „acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de un clement exterior acestuia (fapt exterior sau voinţa unei persoane nedeterminate), deoarece în cauză reînchirierea spaţiului nu putea depinde, interveni exclusiv din voinţa proprietarului spaţiului, fără atitudinea contractantului, locatarul, care a şi determinat subînchirierea, prin neîndeplinirea propriei obligaţii contractuale de a plăti chiria, între cele două contracte existând, pe lângă urgenţa determinată de contextul financiar al proprietarului şi o diferenţă de timp de 3 ani, care în actualul contest economic explică diferenţa dintre valoarea chiriilor.
Pentru considerentele arătate, prin decizia civilă nr. 68 din 3 mai 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, a respins apelul declarat de pârâtă ca nefondat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC S.R. SRL, care a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului, în esenţă, recurenta a expus următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate, pe care Ie-a subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.:
În mod eronat nu s-a reţinut că a încetat la 31 decembrie 2009 contractul de închiriere, în absenţa unui consens al părţilor cu privire la condiţiile în care să colaboreze ulterior acestei date. Prin urmare, intimata nu avea dreptul să pretindă penalităţi de întârziere pentru încălcarea obligaţiei de a menţine deschis spaţiul comercial, în cadrul programului de funcţionare şi nici cheltuieli cu serviciile şi costuri de promovare, ambele calculate pentru perioada 1 ianuarie 2010-19 februarie 2010.
Sumele de 24.500 euro penalităţi pentru încălcarea obligaţiei de a menţine deschis spaţiul comercial şi suma de 1.534,83 euro reprezentând cheltuieli cu serviciile şi costurile de promovare calculate de SC C. SRL nu sunt sume datorate deoarece SC S.R. SRL nu se află în culpă contractuală.
Şi pretenţiile având ca obiect suma de 5.116,12 euro reprezentând chirie calculată pentru perioada 1 ianuarie 2010-3 martie 2010 şi suma de 26.509,42 euro reprezentând diferenţa pozitivă între chiria încasată de SC C. SRL de la SC P. SRL sunt neîntemeiate, deoarece alăturat motivului că nu are nici o culpă contractuală, pretenţiile reclamantei sunt întemeiate pe clauze contractuale lovite de nulitate absolută, (pct. 15.7 şi 15.8) în absenţa cauzei (condiţia de valabilitate a acestora), întrucât, SC C. SRL a urmărit să îşi asigure costuri financiare exorbitante fără însă a presta absolut nimic în schimbul acestor sume, practic, prin impunerea acestor clauze, reclamanta şi-a garantat încasarea chiriei indiferent dacă locatarul desfăşoară sau nu activităţi comerciale în spaţiu, ori dacă acesta se închiriază sau nu.
Prin urmare, rezilierea contractului de închiriere de către proprietar determină o obligaţie de plată în sarcina chiriaşului egală cu aceea pe care ar fi avut-o în situaţia în care contractul de închiriere s-ar fi executat, deşi proprietarul nu mai datorează nici o contra prestaţie.
S-a arătat că prevederile contractuale în acest sens sunt lovite de nulitatea absolută întrucât lipseşte cauza, scopul, constând în contraprestaţia i s-ar datora în schimbul plăţilor pretinse.
În subsidiar, s-a arătat că scopul urmărit de SC C. SRL prin aceste prevederi este unul ilicit, ceea ce conduce, de asemenea, la nulitatea absolută a prevederilor contractuale menţionate, conform art. 966 C. civ. SC C. SRL obţinerea unor câştiguri exorbitante în dauna patrimoniului SC S.R. SRL, fără o justificare concretă a unei îmbogăţiri a SC C. SRL, ceea ce contravine echităţii şi ordinii publice.
În ce priveşte suma de 26.509,42 euro reprezentând diferenţă pozitivă de chirie, prevederea contractuală pe care s-a bazat pretenţia reclamantei intimate SC C. SRL este lovită de nulitate absolută întrucât aceasta operează doar în cazul materializării unei condiţii suspensive pur postestativă, conform art. 1010 C. civ.
Recurenta a invocat şi încălcarea şi aplicarea greşită a principiilor de drept aplicabile contractului şi actelor adiţionale, respectiv a dispoziţiilor art. 969, art. 977, art. 978 şi art. 982 C. civ.
Recursul a fost legal timbrat.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.
Astfel, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit întrucât hotărârea instanţei de apel este motivată în fapt şi în drept, problemele supuse dezbaterii au fost examinate în mod real, iar în considerentele hotărârii se regăsesc argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia. Motivarea hotărârii presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază hotărârea în urma examinării probelor administrate, iar decizia recurată răspunde acestor cerinţe.
Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită întrucât motivul de recurs invocat se referă la situaţia în care judecătorii au procedat la interpretarea actului juridic dedus judecăţii cu toate că nu aveau dreptul să o facă în condiţiile existenţei unor clauze precise.
Critica referitoare la încetarea contractului de închiriere la data de 31 decembrie 2009 nu subzistă în condiţiile în care neacordarea de noi facilităţi ulterior datei de 31 decembrie 2009 nu are semnificaţia încetării contractului, acesta fiind în vigoare până la data de 25 august 2013, potrivit pct. 4 din actul adiţional nr. X3, interpretarea dată de judecătorii apelului fiind corectă.
Întrucât s-a stabilit în mod judicios că nu a încetat contractul încheiat de părţi în luna decembrie 2009, criticile recurentei referitoare la împrejurarea că nu datorează sumele de 24.500 euro şi 1.534,83 euro, ca urmare a încetării contractului, nu vor mai fi analizate.
De asemenea, se constată că clauzele convenite de părţi nu sunt afectate de nulitate întrucât în contract ambele părţi au drepturi şi obligaţii asumate în mod clar, iar posibilitatea părţilor de a reglementa clauza penală este expres prevăzută de art. 1066 C. civ., fiind un mijloc de evaluare a prejudiciului suferit de creditor.
Mai mult decât atât, nici criticile privitoare la condiţia pur potestativă nu pot fi primite în condiţiile în care reînchiderea spaţiului nu depinde exclusiv de voinţa proprietarului acestuia, ci şi de voinţa locatarului care, prin neplata chiriei, a determinat subînchirierea.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este incident nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât considerentele deciziei recurate permit identificarea textelor de lege pe care este fundamentată soluţia instanţei, iar instanţa de apel nu a aplicat norme juridice care nu sunt incidente în speţă.
Nerespectarea dispoziţiilor legale se raportează de către recurentă mai degrabă la modalitatea în care instanţa a interpretat clauzele contractuale, iar acest aspect reprezintă o chestiune de apreciere care nu poate fi cenzurată în recurs atât timp cât în apel nu s-a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.
Faţă de considerentele expuse pe larg mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 68 din 3 mai 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 160/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 383/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
