ICCJ. Decizia nr. 3724/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3724/2013
Dosar nr. 3510/30/2010
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2013
Prin acţiunea înregistrată la 5 mai 2011 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta U.A. SA (fostă U.V.l.) a solicitat obligarea pârâtei SC D.L. SRL Timişoara obligarea acesteia la plata sumei de 416.349,50 RON contravaloarea despăgubirii achitate de reclamantă asiguratului său SC D.M. SRL Oradea în temeiul asigurării facultative CARGO, cu dobândă legală de la data introducerii acţiunii şi până Ia achitarea integrală, cu cheltuieli de judecată.
În drept s-au invocat prevederile art. 22 din Legea nr. 136/1995, Convenţia Internaţională CMR din 19 mai 1956, art. 998, 999 C. civ. şi O.G. nr. 9/2000.
În motivarea cererii arată că pârâta a efectuat un transport pentru asiguratul său, că a intervenit riscul asigurat, iar culpa în producerea acestuia îi revine pârâtei, de la care solicită suma plătită asiguratului său pe baza acţiunii în regres.
Prin sentinţa civilă nr. 89/PI din 20 martie 2012, în baza probatoriului administrat, Tribunalul Timiş a respins acţiunea, reţinând în motivare că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale, lipsind vinovăţia pârâtei.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 190 din 22 octombrie 2012, care a schimbat în tot hotărârea apelată şi pe fond a admis acţiunea aşa cum a fost formulată obligând pârâta la plata sumei de 416.349,50 RON, cu dobânda legală de la data de 22 octombrie 2012, până la achitarea integrală a debitului, şi, la plata sumei de 11.040 RON cheltuieli de judecată.
În considerentele deciziei instanţa de apel a acordat valoare probantă constatărilor de la locul producerii incendiului bunului transportat de pârâtă ale corpului pompierilor din Cehia, care au ajuns la faţa locului imediat după producerea evenimentului asigurat, înlăturând probele testimoniale şi expertiza administrate în primă instanţă, pe considerentul că nu sunt concludente în raport de circumstanţele speţei.
Curtea a concluzionat că pârâta poartă răspunderea în calitate de transportator în baza art. 17 din CMR pentru deteriorarea pe parcursul transportului a utilajului transportat şi a admis acţiunea asigurătorului.
Împotriva deciziei pârâta a declarat recurs prin care a solicitat modificarea acesteia, respingerea apelului reclamantei şi menţinerea sentinţei primei instanţe.
Criticile recurentei se referă la lipsa motivării pe care se sprijină soluţia dată în apel, greşita aplicare a legii, respectiv a Convenţiei CMR, a prevederilor Legii nr. 136/1995 şi a dispoziţiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998, 999 C. civ. şi vor fi încadrate la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs se arată că nu s-a argumentat înlăturarea utilităţii concluziilor expertizei şi a probelor testimoniale, instanţa rezumându-se Ia sublinierea că aceştia sunt angajaţii pârâtei, în condiţiile în care a refuzat administrarea altor probe, fără a argumenta şi acest aspect.
Se mai arată că a fost răsturnată sarcina probei conform art. 1169 C. civ., reclamanta având obligaţia de a face dovada atât a prejudiciului, cât şi a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei, fiind aplicate greşit dispoziţiile CMR în mod automat, fără o cercetare judecătorească corespunzătoare.
Recurenta susţine că în mod greşit nu s-a avut în vedere la întinderea prejudiciului faptul că o parte a acestuia a fost recuperată de pârâtă, prin valorificarea epavei bunului transportat la fier vechi.
Prin întâmpinarea înregistrată la 24 octombrie 2013 intimata a solicitat respingerea recursului.
A invocat excepţia nulităţii recursului, care a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din 5 noiembrie 2013, potrivit considerentelor expuse în cuprinsul practicatei.
Pe fond a susţinut în esenţă că decizia este legală, fiind aplicabile speţei dispoziţiile art. 17 pct. 1 din Convenţia Internaţională CMR din 19 mai 1956, conform cărora transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală sau parţială sau pentru avarie produse între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia, cât şi pentru întârzierea în eliberare.
De asemenea, arată că pârâta şi-a recunoscut culpa prin procesul-verbal de conciliere.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Potrivit comenzii de transport din 3 iulie 2008, SC D.M. SRL Oradea a comandat de la transportatorul SC D.L. SRL Timişoara un trailer pentru efectuarea unui transport de 24 tone pe ruta Erwite, Germania-Oradea, România, respectiv a unei macarale pe roţi.
Rezultă din actele de constatare ale Corpului Pompierilor Regiunii Cehiei Centrale, Departamentul local Benesov, că Ia data de 09 iulie 2008 s-a înregistrat evenimentul, care a dus la incendierea semiremorcii de marfă, de pe raza localităţii Loket, Raionul Benesov, cu consecinţa deteriorării totale a remorcii ataşate, precum şi a mărfii - automacaraua de tipul D.
Raportul privind apariţia şi cauzele incendiului prezintă drept cauză probabilă a incendiului, o defecţiune tehnică la remorcă, cel mai probabil la roata conducătoare a semiremorcii care, în timpul mersului, din cauza frecării s-a ajuns la supraîncălzirea butucului roţii şi deteriorarea anvelopei, rezultatul fiind propagarea incendiului şi la a doua roată, la întreaga semiremorcă şi la utilajul transportat.
Această ipoteză este combătută de expertul tehnic judiciar auto, M.O., prin expertiza administrată în prima instanţă, care consideră că incendiul ar fi putut izbucni în zona cabinei macaralei, zonă care este puternic afectată, fiind dotată cu materiale inflamabile şi pentru alte considerente arătate detaliat în raport.
Din depoziţiile martorilor audiaţi, şoferi ai celor două utilaje, respectiv T.V.D. şi C.A. reiese că incendiul a fost cauzat de un scurtcircuit la macara, mai exact la mijlocul acesteia în care se afla cabina, cauciucurile fiind intacte. S-a menţionat şi faptul că macaraua nu a fost golită de carburant, firma din Germania intenţionând să predea carburantul pe bază de proces-verbal, ceea ce şoferii au refuzat, iar golirea rezervorului nu a mai avut loc.
În acest context probator, administrat doar în faţa primei instanţe, instanţa de apel a acordat prevalenţă concluziilor raportului corpului de pompieri cehi de la faţa locului, necoroborat cu nicio altă probă, care a stabilit cu caracter probabil, incert, cauza producerii evenimentului drept „o posibilă defecţiune la roata conductoare a semiremorcii".
Instanţa de apel a înlăturat fără nicio motivare probele testimoniale, iar cu privire la concluziile expertizei tehnice le invalidează doar pentru motivul timpului scurs de la eveniment, respingând o contraexpertiză şi neluând , în seamă faptul că utilajul nu mai există din cauza societăţii asigurate care l-a predat la fier vechi, conform avizului de însoţire a mărfii din 13 octombrie 2009 şi facturii din 13 octombrie 2009, încasând poliţa de asigurare fără a se realiza de către societatea asigurătoare o expertiză de evaluare a prejudiciului, care a apreciat că dauna este totală. Nu este de ignorat nici împrejurarea că pârâta a fost convocată la conciliere ulterior dispariţiei fizice a bunului.
Din analiza considerentelor care au stat la baza pronunţării deciziei din apel rezultă că argumentele expuse nu sunt suficiente pentru a susţine soluţia pronunţată, iar starea de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, motiv de casare de art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Se impune astfel suplimentarea probatoriului, eventual cu administrarea unei expertize în procese pirotehnice, urmând a fi analizate apărările prin care transportatorul încearcă să răstoarne prezumţia de vinovăţie prevăzută de reglementările Convenţiei CMR.
Se vor analiza, elementele răspunderii civile delictuale, conform art. 998, 999 C. civ., iar Ia întinderea prejudiciului, dacă e cazul se va avea în vedere şi diminuarea acestuia cu suma de bani recuperată prin valorificarea epavei la fier vechi.
Pentru toate aceste considerente, în lumina dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9, coroborat cu art. 312 alin. (5) şi art. 315 alin. (3) C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta SC D.L. SRL Timişoara împotriva deciziei civile nr. 190 din 22 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, care va fi casată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC D.L. Timişoara împotriva deciziei civile nr. 190/2012 din 22 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3722/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3728/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
