ICCJ. Decizia nr. 4152/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4152/2013
Dosar nr. 2768/99/2009**
Şedinţa publică din 1 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 102 din 27 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, s-a respins apelul formulat de reclamanta SC C.J. SA Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 2573 din 23 noiembrie 2011 a Tribunalului Iaşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2573 din 23 noiembrie 2011 a Tribunalului Iaşi s-a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâţii Judeţul Iaşi şi Consiliul Judeţean Iaşi şi s-a respins pentru lipsa calităţii procesuale active acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC C.J. SA, prin lichidator judiciar, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul de Finanţe reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, AVAS, Judeţul Iaşi şi Consiliul Judeţean Iaşi.
În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele:
Prin Hotărârea nr. 10 din 28 ianuarie 1998, Consiliul Judeţean Iaşi a aprobat preluarea imobilului situat în Iaşi, str. V.A. compus din 2.547 m.p. suprafaţă construită şi 1.181 m.p. suprafaţă teren din patrimoniul SC M.I. SA, SC R. SA şi SC C.J. SA în domeniul public de interes judeţean, în administrarea Consiliului Judeţean Iaşi, iar legalitatea acesteia a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1767/2001.
Ulterior, la data de 20 decembrie 2001, s-a emis Hotărârea nr. 162 prin care s-a aprobat încheierea contractului de închiriere pe o durată de 3 ani către persoane juridice care îşi desfăşoară activitatea în imobilul proprietatea publică de interes judeţean din Iaşi, str. V.A. - legalitatea acestei hotărâri fiind, de asemenea, confirmată irevocabil.
Prin H.G. nr. 1354/2001 a fost atestat domeniul public al judeţului Iaşi precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor judeţului Iaşi, imobilul în litigiu fiind înscris în anexa 1 cuprinzând inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al judeţului Iaşi - Consiliului judeţean Iaşi, poziţia RR.
Reclamanta nu a depus nici un fel de înscrisuri din care să rezulte dreptul său de administrare directă asupra imobilului în litigiu şi nici certificat de atestare a dreptului de proprietate privind terenul pretins deţinut şi, în consecinţă, aceasta nu a fost niciodată proprietara acestuia, ceea ce atrage respingea acţiunii pe excepţia lipsei calităţii procesuale active.
În analiza apelului declarat de reclamantă, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta a solicitat despăgubiri în sumă de 6.510.000 RON ca urmare a exproprierii imobilului proprietatea sa şi preluat de Consiliul Judeţean Iaşi, precum şi stabilirea în favoarea sa a unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea integrală a sumei datorate de pârâţi şi a unui drept de servitute de trecere pe terenul proprietatea Judeţului Iaşi pentru a avea acces la construcţia proprietatea sa.
Hotărârea nr. 10 din 28 ianuarie 1999 a Consiliului Judeţean Iaşi prin care s-a dispus preluarea imobilului în litigiu situat în Iaşi, str. V.A. compus din 2.547 m.p. suprafaţă construită şi 1.181 m.p. suprafaţă teren şi H.G. nr. 1354/2001 privind atestarea domeniului public al Judeţului Iaşi, în care la poziţia RR din lista anexă figurează imobilul în litigiu au fost suspuse controlului de legalitate.
Prin decizia nr. 1767 din 10 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie s-a statuat că imobilul din Iaşi, str. V.A. este proprietate publică de interes judeţean ce nu poate fi gestionat sau administrat de o societate comercială, înscris pe lista monumentelor istorice şi de arhitectură, fiind exclus de la activitate productivă.
Prin decizia nr. 1123 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au respins acţiunea reclamantei SC M.I. SA Iaşi ca neîntemeiată, precum şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de SC C.J. SA şi SC R. SA Iaşi, reţinându-se că acestea nu au depus acte din care să rezulte dreptul de administrare directă asupra unor bunuri imobile şi nici certificate de atestare a dreptului de proprietate privind terenurile deţinute sau hotărâri judecătoreşti, precum şi faptul că în cauză nu a avut loc o expropriere, bunurile incluse în hotărârea de guvern nefiind proprietatea societăţii comerciale intimate.
Prin urmare, în mod corect tribunalul a constatat că, neprobându-şi calitatea de proprietar asupra imobilului pretins expropriat, reclamanta nu şi-a legitimat procesual activ calitatea în nici unul din capetele de cerere cu care a învestit instanţa şi, ca atare, acţiunea sa a fost respinsă pe excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C.J. SA, criticând-o pentru următoarele motive:
1. S-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ..
Prin neluarea în considerare a modului de transmitere a patrimoniului, în baza unor dispoziţii legale şi acte ale puterii executive, considerate nevalabile deşi sunt întocmite în conformitate cu legislaţia aplicabilă la data emiterii lor, instanţele au depăşit atribuţiile ce le revin şi au încălcat principiul separaţiei puterilor în stat. În acest fel s-a procedat la anularea dreptului patrimonial al autorilor, care au dobândit clădirea din Iaşi str. V.A., ca element de patrimoniu, din autor în autor.
2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prin considerentele deciziei s-a făcut referire doar la documentele prin care imobilul construcţie situat în Iaşi, str. V.A., judeţul Iaşi a fost scos din patrimoniul societăţii reclamante şi trecut în domeniul public de interes judeţean, fără a se raporta la nici un document anterior anului 1991. Totodată, nu s-a indicat care ar fi dispoziţiile legale care au creat convingerea instanţei că reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă prin raportare la situaţia de fapt constatată.
3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3.a. Justificarea calităţii procesuală nu presupune cu necesitate existenţa unui drept subiectiv într-un raport de drept material, ci se raportează la acele împrejurări de fapt sau de drept care conferă unei persoane dreptul de a participa la activitatea judiciară. Legitimarea procesuală nu se raportează cu necesitate la raportul juridic dedus judecăţii, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată. Aceasta nu se confundă cu dreptul subiectiv dedus în justiţie, acesta din urmă reprezentând o condiţie distinctă, necesară pentru admisibilitatea în fond a acţiunii.
De altfel, C. proc. civ. nu impune o altă condiţie pentru ca o parte să stea în judecată, decât aceea de a avea folosinţa drepturilor sale, aşa cum prevede art. 41 C. proc. civ.
3.b. Ca titular al unor drepturi subiective şi interese legitime, se consideră vătămată prin Hotărârea Consiliului judeţean Iaşi nr. 10/1999 şi H.G. nr. 1354/2001, modificată şi completată prin H.G. nr. 48/2007, întrucât s-a înfiinţat prin reorganizarea fostei I.J.P.I.P.S. Iaşi, preluând patrimoniul fostei unităţi economice de stat, respectiv imobilul (construcţie) situat în Iaşi, str. V.A., în condiţiile Cap.III, art. 16-24 din Legea nr. 15/1992. În temeiul art. 20 alin. (2) din această lege „patrimoniul societăţii comerciale este proprietatea acesteia”.
Prin modul de soluţionare a cauzei au fost încălcate principiile garantării proprietăţii private indiferent de titular şi inviolabilităţii acesteia (protejate de art. 44 şi art. 136 alin. (5) din Constituţie), precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului , potrivit căruia trebuie păstrat un anumit echilibru pentru respectarea dreptului individual şi interesului general.
3.c. S-au încălcat dispoziţiile art. 49 din Decretul nr. 31/1954, care se referă la transmiterea patrimoniului unei persoane juridice supusă reorganizării prin divizare.
Omiterea actelor existente la dosar, de dinainte de anul 1989 şi cele din aprilie 1990, subliniază neluarea în considerare a dispoziţiilor legale sus-menţionate şi a determinat o altă interpretare a actelor care emană de la organele competente.
3.d. Niciuna dintre instanţe nu au luat în calcul, anulând practic efectele deciziei nr. 179 din 6 martie 1991 a Prefecturii Iaşi, prin care, odată cu reorganizarea I.J.P.I.P.S. Iaşi în baza Legii nr. 15/1990, s-a dispus ca predarea/primirea patrimoniului întreprinderii care se desfiinţează să se facă de o comisie numită de SC M.I. SA Iaşi, una dintre noile societăţi comerciale înfiinţate, precum şi dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 referitor la transmisiunea drepturilor şi obligaţilor în caz de divizare.
A dobândit clădirea de la I.J.P.I.P.S. Iaşi - Întreprinderea judeţeană de producţie industrială şi prestări servicii, alături de SC M.I. SA şi SC R. SA, în cote ca element de patrimoniu, prin decizia nr. 171/1991 Prefecturii Iaşi şi a deciziilor nr. 180, 185 şi 186/1991, toate emise de Prefectura Iaşi, în baza Legii nr. 15/1990. Se detaliază modul de transmitere a imobilului din autor în autor, subliniindu-se că din mai 1983 şi până în martie 1991 niciunul dintre deţinătorii clădirii cu titlu de administrare directă nu au înstrăinat-o, aceasta nu a făcut obiectul vreunui act schimb, după cum niciunul dintre autori nu a fost supus fenomenului de dizolvare, astfel încât bunurile rămase după lichidare să fi fost trecute la stat, potrivit art. 53 din Decretul nr. 31/1954.
Instanţa reţine că imobilul aparţine domeniului public, deşi nu există la dosar vreun act de declarare a utilităţii publice care să dateze din 1993 - martie 1991.
Dacă s-ar fi avut în vedere prevederile O.U.G. nr. 68/1994, art. 7 şi 14 din Legea nr. 213/1998 şi dacă s-ar fi dat atenţia cuvenită dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţele nu ar fi ajuns să se substituie autorităţilor executive centrale sau locale.
Pârâţii Judeţul Iaşi şi Consiliul Judeţean Iaşi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi constatarea legalităţii ambelor hotărâri pronunţate în cauză, cu referire la litigiile existente între părţi; s-a subliniat şi formularea omisso medio a primului motiv de recurs. Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
a. Prin întâmpinarea formulată în dosar, pârâtele au invocat în apărare şi soluţiile pronunţate în Dosarul nr. 8861/99/2010 aflat pe rolul Tribunalului Iaşi (soluţionat prin sentinţa civilă nr. 447 din 23 septembrie 2011, decizia nr. 58 din 27 aprilie 2012 a Curţii de Apel Iaşi şi decizia nr. 531 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi nr. 3838/99/2009 aflat pe rolul aceleiaşi instanţe (soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2533 din 20 decembrie 2010, decizia nr. 102 din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi şi decizia nr. 3824 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă).
Din hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acestor dosare rezultă, în esenţă, următoarele:
a.1. În Dosarul nr. 8861/99/2010, reclamanta SC C.J. SA a solicitat în contradictoriu cu autorităţi ale statului, printre care şi doi pârâţi din dosarul de faţă - Judeţul Iaşi şi Consiliul Judeţean Iaşi, să se stabilească parcurgerea etapelor exproprierii şi faptul că imobilul ce urmează a fi expropriat - construcţie în suprafaţă de 1.085 mp se află în proprietatea sa de drept până ce expropriatorul va face dovada unei hotărâri judecătoreşti privind exproprierea şi îndeplinirea întocmai a obligaţiilor impuse prin hotărâre.
În motivarea acestor cereri reclamanta a susţinut calitatea sa de proprietar asupra imobilului, cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 15/1990.
Ca şi în cauza de faţă, în considerente se face referire la Hotărârea Consiliului Judeţean Iaşi de preluare a imobilului nr. 10/1999, supusă controlului de legalitate la cererea SC M.I. SA, cererea fiind respinsă irevocabil prin decizia nr. 1767/2001 pronunţată de fosta Curte Supremă de Justiţie - prin care s-a reţinut că imobilul situat în Iaşi, str. V.A. este proprietate publică de interes judeţean ce nu poate fi gestionat sau administrat de o societate comercială, fiind inclus pe lista monumentelor istorice şi de arhitectură şi fiind exclus de la activitatea productivă.
Atât hotărârea nr. 10/1999 cât şi cea nr. 162/2001 au fost supuse controlului de legalitate la iniţiativa reclamantei din dosarul de faţă - ulterior fiind conexate şi cererile formulate de SC R. SA împotriva hotărârii nr. 162/2001 şi de SC M.I. SA împotriva hotărârii nr. 10/1999. Aceste cereri au fost soluţionate irevocabil prin decizia nr. 1199 din 17 noiembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosar nr. 2512/2002, în sensul respingerii.
În justificarea soluţiei din Dosarul nr. 8861/99/2010 s-a făcut referire la această succesiune de hotărâri judecătoreşti, constatându-se că reclamanta, aceeaşi din prezentul dosar, nu justifică calitatea sa procesuală activă, ea nefiind titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în contextul Legii nr. 33/1994, act normativ pe care şi-a întemeiat cererea.
a.2. În Dosarul nr. 3838/99/2009, reclamanta SC C.J. SA a formulat acţiune în constatarea existenţei dreptului de administrarea directă asupra imobilului în litigiu în favoarea autorului Întreprinderea Judeţeană de Producţie Industrială şi Prestări Servicii, la momentul înfiinţării sale, prin decizia nr. 179/1991 a Prefecturii Iaşi.
În motivare s-a invocat dobândirea dreptului de administrare directă de la autorul său Întreprinderea de Prestări Servicii Construcţii şi Industrie Mică Iaşi încă din anul 1983, aşa cum rezultă din dispoziţia nr. 233 din 14 aprilie 1983 a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu SC R. SA Iaşi, solicitând constatarea existenţei aceluiaşi drept, ca urmare a reorganizării autorului său Întreprinderea Judeţeană de Producţie Industrială şi Prestări Servicii.
Ambele cereri au fost respinse prin sentinţa civilă nr. 2533 din 20 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi, soluţia fiind confirmată în urma respingerii apelurilor formulate de reclamantă şi intervenientă prin decizia nr. 102 din 19 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi şi a recursurilor formulate de aceleaşi părţi, prin decizia nr. 3824 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Prin cererile de recurs formulate s-au invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Decretul nr. 31/1954 şi dispoziţia nr. 233/1983 a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, iar Înalta Curte, analizând dispoziţia şi modul de transmitere a imobilului a constatat că instanţa de apel a reţinut în mod pertinent că aceasta nu face dovada dreptului de administrare sau de proprietate asupra imobilului.
b. Instanţa de apel a mai reţinut că H.G. nr. 1354/2001 a făcut obiectul cenzurii instanţei la solicitarea SC M.I. SA – fiind formulate cereri de intervenţie în interes SC C.J. SA şi SC R. SA, cauza fiind soluţionată irevocabil prin decizia nr. 1123 din 21 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin această decizie s-a infirmat soluţia pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, constatându-se că aceasta se întemeiază pe aplicarea greşită a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi completările ulterioare - reţinându-se că reclamanta şi intervenientele nu au depus nici un act din care să rezulte dreptul de administrare directă asupra unor bunuri imobile şi nici certificate de atestare a dreptului de proprietate privind imobilele deţinute sau hotărâri judecătoreşti pronunţate în eventuale acţiuni în constatare ce ar fi fost admise. Nu se pune problema nerespectării procedurii de expropriere prevăzută de Legea nr. 33/1994 şi a dispoziţiilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, deoarece în speţă nu a avut loc o expropriere, bunurile incluse în hotărârea de guvern nefiind proprietatea societăţilor comerciale.
c. În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.- ipoteza nemotivării hotărârii, se invocă faptul că prin considerentele deciziei s-a făcut referire doar la documentele prin care imobilul construcţie situat în Iaşi, str. V.A., judeţul Iaşi a fost scos din patrimoniul societăţii reclamante şi trecut în domeniul public de interes judeţean, fără a se raporta la nici un document anterior anului 1991, precum şi că nu s-au indicat dispoziţiile legale care au creat convingerea instanţei că reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă prin raportare la situaţia de fapt contestată.
Critica nu vizează motivul invocat, care are în vedere nemotivarea deloc a hotărârii, ci pe cel prevăzut de art. 304 pct. 5 - prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv nerespectarea dispoziţiilor procedurale ce reglementează conţinutul unei hotărâri judecătoreşti, art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a făcut referire la aceste apărări întrucât, după cum rezultă din considerente, a dat relevanţă efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior, din perspectiva puterii de lucru judecat a dezlegărilor instanţelor asupra calităţii reclamantei de proprietar asupra imobilului, care beneficiază de efectele unei prezumţii legale, conform art. 1020 alin. (4) C. civ. (în forma anterioară, în vigoare la data naşterii raportului juridic dedus judecăţii) - considerente completate şi prin celelalte apărări formulate pe calea întâmpinării, cu referire la litigii având ca părţi şi pe reclamanta şi o parte dintre pârâţii din dosarul de faţă.
Reclamanta-recurentă nu a contestat modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel, astfel cum a fost acesta redat mai sus, în condiţiile în care art. 299 C. proc. civ. prevede că pe calea recursului este criticată hotărârea instanţei de apel, ceea ce înseamnă că sunt criticate inclusiv considerentele, mai ales cele care susţin dispozitivul.
Procedând în acest fel, reclamanta-recurentă a încălcat dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impune ca cererea de recurs să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate sau menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat. Se impunea astfel ca prin cererea de recurs să se arate greşeala săvârşită de instanţa de apel în conferirea efectelor hotărârilor judecătoreşti din litigiile promovate de reclamantă şi de celelalte două societăţi înfiinţate odată cu aceasta, în urma reorganizării fostei întreprinderi de stat.
În aceste condiţii, modul de dezlegare a pricinii de către instanţa de apel se bucură de putere de lucru judecat şi face inutilă analiza celorlate critici de nelegalitate, care nu au astfel legătură cu acesta.
Deşi în motivarea deciziei nu s-au indicat dispoziţiile legale care susţin soluţia prin raportare la situaţia de fapt constatată, acest lucru nu este de natură a duce la casarea deciziei în condiţiile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - această deficienţă putându-se suplini prin prezenta decizie, nu numai prin casarea hotărârii, aşa cum prevede art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere motivul de recurs precizat.
Legitimarea procesuală activă, cât şi cea pasivă, trebuie justificate de către reclamant, obligaţie impusă de art. 112 C. proc. civ., care la alin. (1) pct. 4 prevede că în cererea de chemare în judecată trebuie arătate motivele de fapt şi de drept pe care aceasta se întemeiază.
Aceasta presupune identitatea dintre reclamant şi cel ce se pretinde titularul dreptului încălcat şi pârât, cel care ar fi încălcat obligaţia corelativă - în acest fel justificându-se dreptul de a se apela la instanţa de judecată, aşa cum impun dispoziţiile procedurale susmenţionate.
De acelaşi efect al puterii de lucru judecat se bucură şi dezlegarea dată în raport de decizia nr. 1123 din 21 februarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul preluarea imobilului în litigiu nu s-a făcut prin procedura exproprierii - acesta fiind unul dintre temeiurile juridice invocate în susţinerea acţiunii, completată şi precizată ulterior, motiv pentru care a şi participat la judecată reprezentantul Ministerului Public.
d. Primul motiv de recurs nu este formulat omisso medio împotriva deciziei de apel - apărarea formulată pe calea întâmpinării fiind pertinentă în ceea ce priveşte sentinţa primei intanţe, pe calea recursului criticându-se modul de soluţionare a cauzei în dosarul de apel, aşa cum prevăd art. 299 alin. (1) şi art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Aspectele invocate nu atrag însă incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin exces de putere, intervine atunci când judecătorul a depăşit atribuţiile conferite prin legi, când are loc incursiunea acestuia în domeniul altor puteri, în afara constituţionalităţii şi a interesului public. Mai concret, se consideră că există exces de putere în cazul în care puterea judecătorească săvârşeşte un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face, atribuie valoare legală unor texte abrogate, sau când tăgăduieşte orice valoare unui text care are forţă legală.
Dintre elementele invocate în susţinerea acestui motiv, poate fi discutat cel referitor la neluarea în considerare a dispoziţiilor legale despre care se susţine că ar legifera modul de transmitere a patrimoniului din autor în autor, până la reclamanta-recurentă. Numai că, în privinţa acestora nu a avut loc o contestare, argumentele instanţei fiind cele reţinute mai sus, cu privire la care nu s-au formulat critici de nelegalitate, cu încălcarea art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.J. SA împotriva deciziei civile nr. 102 din data de 27 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4111/2013. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 4158/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
