ICCJ. Decizia nr. 4111/2013. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4111/2013
Dosar nr. 43183/3/2006
Şedinţa publică din 27 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2207 din 18 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 43183/3/2006, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC G.R.B.G. SRL, în contradictoriu cu SC P. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane - respectiv a SC C. SA, prin lichidator judiciar P.B.R.S. IPURL, fiind admisă cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenienta SC C.C.P.C. SRL.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 noiembrie 2003, SC G. SA, reclamantă în cauză, a vândut către SC E.T. SRL toate drepturile patrimoniale, reale şi de creanţă, inclusiv drepturile litigioase existente în patrimoniul său, iar cumpărătoarea, prin contractul de dare în plată autentificat sub nr. A1. din 05 mai 2004, a cedat către SC G.R.B.G. SRL dreptul litigios ce face obiectul cauzei de faţă, astfel încât excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes au fost respinse ca neîntemeiate.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâta SC P. SA, s-a constatat că este întemeiată, deoarece această pârâtă nu este posesor al spaţiului vizat de acţiunea în revendicare.
Astfel, prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995 s-a aprobat transmiterea, fără plată, din patrimoniul unor societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială, în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate de producţie din domeniile: morărit şi panificaţie, carne şi produse din carne, lapte şi produse din lapte, peşte şi produse din peşte, a spaţiilor comerciale, precum şi a terenurilor, dotărilor, utilităţilor şi a altor bunuri aferente acestora, prevăzute în anexele nr. 1-4 la hotărâre.
La poziţia nr. 25 Bucureşti Anexa 3 - Lista spaţiilor comerciale cu obiect de activitate desfacerea cărnii şi produselor din carne, care se transmit fără plată -, spaţiul ce face obiectul revendicării, respectiv magazinul W1., apare ca fiind transmis fără plată de către societatea pârâtă către SC C. SA Timiş. Pe de alta parte, prin sentinţa civilă nr. 3061 din 14 martie 1997, a fost admisă acţiunea formulată de SC C. SA şi s-a dispus evacuarea SC P. SA din spaţiul comercial magazinul W1. din Bucureşti, str. B.M.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de către reclamantă, s-a reţinut că are drept obiect: constatarea nulităţii absolute a Protocolului nr. P1. din 04 iulie 1996 prin care SC P. SA a transmis imobilul către SC C. SA, pentru lipsă de obiect; constatarea nulităţii absolute, pentru lipsa de obiect şi pentru cauză ilicită, a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate între SC C. SA şi SC C.C.P.C. SRL; obligarea acestor două societăţi sa lase reclamantei, în deplină şi liniştită posesie, spaţiul comercial din Bucuresti, str. B.M., sector 1.
Este întrunită ipoteza în care reclamanta şi intervenienta SC C. SA invocă un titlu privind imobilul în litigiu.
S-a reţinut că prin H.G. nr. 1687/1990 s-a înfiinţat Întreprinderea Abatorul Bucureşti care, la data de 31 octombrie 1990, s-a scindat în I.I.C. Bucureşti Glina şi I.P.C. Bucureşti Splai.
Prin Protocolul semnat la data de 1 februarie 1991, între SC P. SA (fosta I.C.L. A. 1) şi Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei I.I.C. Glina, în baza H.G. nr. 765/1990, activitatea unor unităţi comerciale, specializate în desfacerea cărnii şi a produselor din carne a trecut din subordinea I.C.L. A. sector 6 la I.I.C. Glina.
Titlul reclamantei se constituie din Protocolul încheiat la data de 1 februarie 1991 în temeiul H.G. nr. 765/1990, iar al SC C. SA - din Protocolul nr. P1. din 04 iulie 1996 încheiat în condiţiile art. 4 din H.G. nr. 391/1995.
Din analiza art. 1 şi 2 din H.G. nr. 765/1990, precum şi a Protocolului încheiat la data de 1 februarie 1991, tribunalul a apreciat că transferul s-a referit numai la utilaje şi personal, neexistând nicio menţiune concretă cu privire la imobilul din Bucureşti, str. B.M. (3-5), cu excepţia unităţilor cuprinse în adresa nr. 1189 din 29 ianuarie 1991 care făceau parte din patrimoniul SC P. SA. Transmiterea unităţilor a fost reglementată ulterior prin H.G. nr. 391/1995, unitatea W1. fiind transmisă cu titlu gratuit de către SC P. SA către SC C. SA - Anexa 3.
Tribunalul a apreciat că titlul SC C. SA prevalează faţă de titlul autoarei SC G. SA, în cauză neexistând motive de nulitate absoluta în ceea ce priveşte Protocolul nr. P1./1996 şi Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată la data de 17.12.2003 de către SC C.C.P.C. SRL, tribunalul a constatat că aceasta este fondată, deoarece intervenienta deţine spaţiul ce face obiectul revendicării, fostul magazin W1., în baza contractului de închiriere nr. I1. din 30 mai 1997 şi a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. V1., încheiat cu SC C. SA.
Prin decizia nr. 154 din 28 martie 2012, Curtea de Apel, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamantei privind necompetenţa primei instanţe, faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., aspect stabilit şi prin decizia nr. 2705 din 30 octombrie 2006, pronunţată de, secţia a V a civilă, a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă.
S-a considerat că excepţia lipsei calităţii procesuale active, reiterată prin întâmpinarea depusă de către SC C. SA, prin lichidator judiciar, a fost în mod corect respinsă de către prima instanţă, care a reţinut că SC G.R.B.G. SRL a preluat dreptul litigios ce face obiectul acestei cauze prin contractul de dare în plată autentificat sub nr. A1. din 5 mai 2004, de la cedenta SC E.T. SRL (care la rândul său, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 12 noiembrie 2003, a cumpărat de la reclamanta iniţială SC G. SA toate drepturile reale şi de creanţă, inclusiv drepturile litigioase, existente în patrimoniul său).
De asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale a SC P. SA a fost în mod corect admisă de prima instanţă, faţă de prevederile H.G. nr. 391/1995 şi faţă de sentinţa civilă nr. 3061 din 14 martie 1997, prin care a fost admisă acţiunea formulată de SC C. SA şi s-a dispus evacuarea SC P. SA din spaţiul în litigiu, situat în Bucureşti, str. B.M.
A fost înlăturată susţinerea reclamantei în sensul că SC G. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiului revendicat, în baza H.G. nr. 765/1990 şi a Legii nr. 15/1990, dar şi a Protocolului - fără număr - din data de 1 februarie 1991 (încheiat între SC P. SA şi I.I.C. Glina Bucureşti, prin reorganizarea căreia s-a înfiinţat SC G. SA, în baza H.G. nr. 135/1990), deoarece Legea nr. 15/1990 a intrat în vigoare anterior hotărârii de guvern prin care s-a înfiinţat SC G. SA, astfel că dispoziţiile acesteia nu sunt incidente în cauză.
În plus, după cum se menţionează şi în raportul de expertiză tehnică efectuat de către arhitect R.M., SC G.R.B.G. SRL nu a prezentat niciun document legal, cu privire la modul în care este deţinătoarea actuală a spaţiului respectiv.
Cu privire la Protocolul din 1 februarie 1991, acesta nu are număr de înregistrare, poartă doar semnăturile conducerii societăţilor semnatare, fără a avea aplicată vreo ştampilă şi nu indică magazinele specializate transferate către I.I.C. Bucureşti Glina. Prin asemenea înscrisuri, reclamanta nu a reuşit să dovedească dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Cea care şi-a dovedit, însă, dreptul de proprietate a fost SC C. SA care, prin H.G. nr. 391/1995 a preluat, cu titlu gratuit de la SC P. SA, Unitatea W1. (în condiţiile în care prin H.G. nr. 765/1990 s-a realizat doar un transfer de utilaje şi personal, nefiind nicio menţiune privitoare la imobilul situat în Bucureşti, Bd. B.M., cu excepţia celor cuprinse în adresa nr. A1. din 29 ianuarie 1991, care făceau parte din patrimoniul SC P. SA).
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta SC G.R.B.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea H.G. nr. 765/1990, a Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 1353/1990, instanţa de apel neţinând cont de faptul că, la data reorganizării în societate comercială, I.I.C. Bucureşti Glina deţinea în patrimoniu dreptul de administrare directă asupra imobilului în litigiu, astfel încât, la data înfiinţării sale, SC G. SA a dobândit şi dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, drept pe care l-a transmis SC E.T. SRL, a cărei succesoare este reclamanta din cauză.
Contrar considerentelor deciziei de apel, în baza H.G. nr. 765/1990 s-a realizat o triplă operaţiune de transmitere: a unităţilor în cauză în subordinea administrativă a Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, a indicatorilor economico - financiari şi a contractelor economice.
Această interpretare a fost făcută de către Guvernul României, prin adresa nr. A2. din 25 noiembrie 1993 emisă de Secretariatul General - Direcţia de analiză şi avizare juridică 15B/1015, ceea ce echivalează cu o interpretare oficială asupra efectelor H.G. nr. 765/1990 dată chiar de către emitentul actului normativ.
Din respectiva adresă, confirmată prin adresa nr. A3. din 28 iulie 1998 emisă de către aceeaşi autoritate, reiese că H.G. nr. 765/1990 a vizat chiar transmiterea fondurilor fixe, iar în lipsa unei distincţii exprese, utilizarea acestei noţiuni în textul hotărârii are în vedere atât bunuri mobile, cât şi bunuri imobile.
Prin Protocolul încheiat între SC P. SA (fosta ICL A. 1) şi Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei - IIC Bucureşti Glina) s-a adus la îndeplinire ordinul cuprins în hotărârea Guvernului, respectiv triplul transfer (imobile, activitate economică şi personal), inclusiv a imobilului în litigiu.
Reclamanta iniţială SC G. SA a luat fiinţă prin H.G. nr. 1353/1990, emisă în aplicarea art. 57 din Legea nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării întreprinderii industrializare a Cărnii Bucureşti Glina.
În baza art. 7 din H.G. nr. 1353/1990 şi a art. 20 din Legea nr. 15/1990, SC G. SA, în calitate de succesoare în drepturile şi obligaţiile întreprinderii de Industrializare a Cărnii Bucureşti Glina, a dobândit dreptul de proprietate al imobilului revendicat.
La data înfiinţării G., capitalul său includea toate centrele de carne, iar prin publicarea în M. Of. s-a realizat şi o formă iniţială de publicitate imobiliară, prin faptul că statul unic acţionar a subscris şi vărsat capitalul provenit din dreptul de administrare iniţial transformat în baza Legii nr. 15/1990 în drept de proprietate imobiliară.
Acest fapt este dovedit şi prin cele două rânduri de inventarieri şi reevaluări, urmate de majorările de capital, înregistrate la ORC şi publicate în M. Of.
Mai mult, Ministerul comerţului şi turismului - Direcţia Generală pentru gestionarea patrimoniului şi privatizare emite Circulara nr. C1. din 7 noiembrie 1991, obligatorie pentru autorităţile administraţiei de stat, din care rezultă că, potrivit Legii nr. 15/1990 art. 20 societăţile comerciale cu capital de stat sunt proprietare asupra terenurilor din patrimoniul lor, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu, în condiţiile în care, prin efectul art. 20, ca urmare a reorganizării întreprinderilor în societăţi comerciale, dreptul preexistent de administrare directă a fost transformat în drept de proprietate pentru toate bunurile ce făceau obiectul dreptului de administrare a fostelor întreprinderi de stat reorganizate.
Recurenta a făcut referire şi la prevederile H.G. nr. 500/1995, privind procedura de majorare a capitalului social al societăţilor cu capital stat prin reevaluarea mijloacelor fixe ale societăţii, procedură îndeplinită de către reclamantă inclusiv cu privire la imobilul revendicat.
Spre deosebire de recurenta - reclamantă, patrimoniul intimatei SC P. SRL nu a mai cuprins magazinul în litigiu ulterior producerii efectelor H.G. nr. 765/1990, astfel încât era imposibil ca această societate să predea magazinul intimatei SC C. SRL în 1995.
Recurenta a susţinut că există prezumţie legală absolută a dobândirii dreptului de proprietate în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, fiind aplicabile prevederile C. civ. referitoare la prezumţii.
- Instanţa de apel a considerat în mod greşit că intimata SC C. SA deţine un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în baza H.G. nr. 391/1995, deoarece acesta nu este un act normativ care să transmită prin sine însuşi un drept de proprietate asupra imobilelor, ci numai corelat cu o lege organică. Mai mult, chiar art. 4 alin. (2) prevede că „Transferul proprietăţii asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va face în condiţiile legii”.
Or, o astfel de lege organică care să consfinţească transferul actului de proprietate în baza H.G. nr. 391/1995 nu a existat.
Pe de altă parte, dispoziţiile H.G. nr. 391/1995 nu reprezintă un titlu de proprietate al intimatei, deoarece la data apariţiei hotărârii de guvern, bunurile erau deja în proprietatea societăţii reclamante, astfel încât statul nu mai putea dispune de ele.
Recurenta a susţinut incidenţa H.G. nr. 457/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedurile de privatizare şi condiţiile de organizare şi desfăşurare a vânzărilor de acţiuni, de părţi sociale şi de active, derulate în baza Legii privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991, care, în art. 7, prevede că „statul nu poate transfera cu titlu gratuit dreptul de proprietate asupra unor active din patrimoniul societăţilor comerciale la care este acţionar, în patrimoniul unei instituţii publice sau a altei societăţi comerciale la care statul deţine acţiuni, sub sancţiunea nulităţii actului de transfer”.
Aşadar, în baza acestei dispoziţii legale, este nul art. 1 alin. (1) al H.G. nr. 391/1995, care dispunea transmiterea fără plată a magazinului către intimata SC C. SRL.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la 22 februarie 2013, intimata pârâtă SC P. SA a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., reţinută spre soluţionare odată cu recursul declarat în cauză.
Analizând cu prioritate această excepţie procesuală, Înalta Curte apreciază că nu este fondată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., neîncadrarea susţinerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 C. proc. civ. atrage nulitatea recursului, întrucât echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul prevăzut de art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ.
Această sancţiune nu operează, însă, dacă din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că este posibilă încadrarea acestora în vreunul dintre cazurile descrise de art. 304.
În cauză, criticile formulate vizează nelegalitatea deciziei recurate, în raport de modul de interpretare şi aplicare a actelor normative indicate în motivarea recursului, astfel încât acestea pot fi analizate în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum se va arăta prin considerentele ce vor fi expuse.
În consecinţă, excepţia nulităţii recursului este nefondată şi va fi respinsă ca atare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Motivele de recurs au vizat modul de comparare a titlurilor de proprietate pretinse de către părţile cu interese contrare asupra aceluiaşi imobil, în cadrul procesual presupus de cererea în revendicare ce a făcut obiectul învestirii instanţei de judecată în prezenta cauză.
Este de precizat că cererea în revendicare a fost introdusă împotriva pârâtei SC P. SA, iar această cerere a fost respinsă în primă instanţă ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală, dispoziţia fiind menţinută ca atare în apel, fără ca reclamanta să formuleze motive de recurs pe acest aspect.
În consecinţă, respingerea cererii în revendicare împotriva SC P. SA a intrat în puterea lucrului judecat, nefăcând obiectul controlului judiciar exercitat de către această instanţă de recurs.
Pe calea cererii de intervenţie forţată prevăzută de art. 57 C. proc. civ. (cererea de chemare în judecată a altor persoane), reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu SC C. SA şi SC C.C.P.C. SRL, constatarea nulităţii absolute a Protocolului nr. P1. din 4 iulie 1996, încheiat în baza H.G. nr. 391/1995 între pârâta SC P. SA şi SC C. SA, a promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare încheiate la data de 26 iunie 1998 între SC C. SA şi SC C.C.P.C. SRL, precum şi revendicarea imobilului în litigiu de la cele două interveniente.
Fără a analiza admisibilitatea formulării unor asemenea pretenţii pe calea cererii de chemare în judecată a altor persoane, ambele instanţe de fond în cauză au evaluat comparativ titlurile de proprietate pretinse de către reclamantă, respectiv interveniente, asupra aceluiaşi imobil, astfel încât, pentru a nu se agrava situaţia reclamantei în propria cale de atac, urmează a cerceta legalitatea deciziei recurate în raport de considerentele instanţei de apel şi din perspectiva indicată prin motivele de recurs.
Se impune a se menţiona, de asemenea, că recurenta nu a formulat critici referitoare la menţinerea în apel a dispoziţiei primei instanţe de respingere a cererii în constatarea nulităţii absolute a celor două acte juridice la încheierea cărora au participat intervenientele. Susţinerile privind nulitatea titlurilor de proprietate pretinse de către interveniente au fost formulate în legătură cu cererea în revendicare şi au vizat chiar H.G. nr. 391/1995, pe baza căreia a fost încheiat Protocolul nr. P1. din 4 iulie 1996.
Acţiunea în revendicare imobiliară este o acţiune petitorie, prin intermediul căreia reclamantul tinde, în primul rând, la stabilirea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul său, redobândirea posesiei reprezentând doar un efect accesoriu al acestei acţiuni petitorii.
Ca atare, în operaţiunea de comparare presupusă de cererea în revendicare imobiliară, este necesar a se determina prioritar dacă reclamantul este titularul dreptului de proprietate pretins, pentru ca abia ulterior să se stabilească dacă şi pârâtul în această acţiune deţine, la rându-i, un drept de proprietate asupra aceluiaşi imobil.
Se constată, în acest context, că ambele instanţe de fond au ajuns în mod corect la concluzia inexistenţei unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantei din cauză asupra imobilului situat în Bucureşti, Bd. B.M. (fost centru de carne W1. din Bd. B.M. nr. 3 - 5), pentru considerente ce urmează a fi completate cu cele ce vor fi expuse, în susţinerea soluţiei legal adoptate.
Instanţa de apel a constatat, astfel, că Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale a intrat în vigoare anterior H.G. nr. 1353/1990 prin care s-a înfiinţat SC G. SA (prin reorganizarea Întreprinderii de industrializare a cărnii Bucureşti), astfel încât Legea nr. 15/1990 nu este incidentă în cauză, aşadar, nici prevederile art. 20 alin. (2) - invocate de către reclamantă -, potrivit cărora „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale (…)” (reorganizate din unităţi economice de stat), „(…)sunt proprietatea acesteia”.
Cu toate că această concluzie este corectă, argumentarea sa este insuficientă, deoarece H.G. nr. 1353/1990 a fost adoptată chiar în aplicarea Legii nr. 15/1990, relevantă pentru determinarea dreptului de proprietate în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 fiind existenţa, la data înfiinţării SC G. SA, a unui drept de administrare directă asupra imobilului în litigiu, pentru ca, prin efectul legii, acest drept real să se convertească într-un drept de proprietate, după cum a susţinut reclamanta în cauză.
Este de precizat că raţionamentul juridic construit de reclamantă în legătură cu aplicarea Legii nr. 15/1990 a pornit de la premisa că art. 20 alin. (2) din acest act normativ are în vedere doar drepturile de administrare existente la data înfiinţării unei societăţi comerciale prin reorganizare dintr-o unitate economică de stat, nu şi pe cele eventual dobândite ulterior.
Această premisă este corectă, avându-se în vedere domeniul de aplicare al Legii nr. 15/1990, anume reorganizarea fostelor unităţi economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, situaţie în care s-a conturat prin lege exclusiv regimul juridic a bunurilor din patrimoniul existent la data înfiinţării (pentru drepturile ulterior dobândite aplicându-se prevederile Legii nr. 31/1990).
Interesează, aşadar, dacă, la data înfiinţării SC G. SA, exista în patrimoniul fostei întreprinderi de stat un drept de administrare directă asupra imobilului în litigiu (care să fi fost preluat de societatea nou constituită), fiind relevant raportul dintre H.G. nr. 1353/1990, emisă în aplicarea Legii nr. 15/1990, şi H.G. nr. 765 din 9 iulie 1990, prin care reclamanta pretinde că a operat transferul dreptului de administrare în patrimoniul său, din patrimoniul SC P. SA, din perspectiva aplicării acestora în timp.
În conformitate cu art. 107 alin. (4) din Constituţia 1991, hotărârile adoptate de Guvern se publică în M. Of. al României, iar nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii.
Ca atare, actele cu caracter normativ emise de către Guvern produc efecte juridice doar prin publicarea în M. Of.
De asemenea, art. 79 alin. (2) din Constituţia 1965 prevedea că „Hotărârile cu caracter normativ se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România” şi, chiar dacă nu se menţiona expres, finalitatea publicării era tot aceea a producerii de efecte juridice.
Se observă, în acest context, că H.G. nr. 1353/1990 a fost publicată în M. Of. nr. 31 din 8 februarie 1991, în timp ce H.G. nr. 765 din 9 iulie 1990 a fost publicată abia la data de 9 noiembrie 1992, în M. Of. nr. 280, ceea ce înseamnă că, şi în ipoteza în care s-ar admite că prin H.G. nr. 765/1990 s-ar fi transmis în patrimoniul reclamantei un drept asupra imobilului în litigiu, acest drept a fost dobândit ulterior înfiinţării SC G. SA, fără a mai intra sub incidenţa art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în sensul unei convertiri a dreptului de administrare într-un drept de proprietate, instanţa de apel înlăturând, în mod corect, susţinerile reclamantei pe acest aspect.
Este de menţionat că instanţa de apel a constatat, în susţinerea concluziei privind inexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantei, şi faptul că Protocolul datat 1 februarie 1991 nu are număr de înregistrare, poartă doar semnăturile conducerii societăţilor semnatare, fără a avea aplicată vreo ştampilă şi nu indică magazinele specializate transferate către I.I.C. Bucureşti Glina. Prin asemenea înscrisuri, reclamanta nu a reuşit să dovedească dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Aceste considerente nu au făcut obiectul vreunei critici prin motivele de recurs, ca atare, nu pot fi cenzurate de către această instanţă de control judiciar, fiind relevant a se preciza doar că, în absenţa unui protocol legal încheiat, chiar dacă s-ar considera că H.G. nr. 765 din 9 iulie 1990 a fost de natură a transfera dreptul de administrare asupra imobilului în litigiu, acest efect nu s-a produs în mod efectiv, atât timp cât transferul dreptului opera, în puterea legii, doar din momentul încheierii protocolului între părţi, conform art. 2 alin. ultim din această hotărâre de guvern.
În aceste condiţii, urmează a fi înlăturate motivele de recurs referitoare la existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantei, însă şi cele referitoare la greşita interpretare a prevederilor H.G. nr. 765/1990, în sensul efectului transmiterii unui drept de administrare, prin prisma interpretării autentice oferite chiar de către emitentul actului normativ, cât timp acest act nu a fost susceptibil de a conduce la dobândirea de către autoarea reclamantei a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru considerentele expuse.
Inexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei (drept pe care autoarea însăşi nu îl avea în patrimoniu) este suficientă pentru conturarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii în revendicare, fără a fi necesar a se verifica dacă, la rândul lor, intervenientele deţin un drept de proprietate asupra imobilului.
Nu se va analiza, aşadar, natura operaţiunii juridice de „ transmitere fără plată” ce a făcut obiectul H.G. nr. 391/1995 privind transmiterea unor spaţii comerciale în patrimoniul societăţilor comerciale cu activitate de producţie din domeniile: morărit şi panificaţie, carne şi produse din carne, lapte şi produse din lapte, peşte şi produse din peşte - în care imobilul în litigiu figurează ca fiind preluat de către SC C. SA de la SC P. SA, poziţia 25 anexa 3 - şi nici condiţiile legale ale transferului proprietăţii asupra bunurilor imobile, la care se face referire în art. 4 alin. (2) din acest act normativ.
Cât timp reclamanta nu este ea însăşi titulara unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, existenţa eventuală a acestui drept în patrimoniul deţinătorilor succesivi (pârâta SC P. SA, intervenientele SC C. SA şi SC C.C.P.C. SRL) interesează exclusiv desocotirea acestora din perspectiva efectelor actului normativ menţionat şi a actelor juridice emise ulterior, nu şi prezenta cerere în revendicare.
Este de precizat doar faptul că, pe parcursul litigiului de faţă, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 391/1995 - poziţia 25 din anexa 3 -, excepţie ce a fost respinsă prin sentinţa nr. 2822 din 10 iunie 2010, pronunţată de, secţia a VIII-a a Curţii de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 9119/2/2009, irevocabilă prin decizia nr. 3921 din 28 septembrie 2010 pronunţată de Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Or, prin susţinerile referitoare la încălcarea, la momentul adoptării acestei hotărâri de guvern, a altor prevederi legale, recurenta - reclamantă tinde să repună în discuţie nulitatea actului normativ menţionat, ceea ce este inadmisibil, atât timp cât aceste motive de nulitate au fost invocate şi în susţinerea excepţiei de nelegalitate, iar aceasta a fost respinsă cu putere de lucru judecat, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Pe de altă parte, susţinerile vizând pretinsa încălcare a dispoziţiilor H.G. nr. 457/1997 prin adoptarea H.G. nr. 391/1995 nu ar fi putut declanşa sesizarea instanţei de contencios administrativ competente, în condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (cu atât mai puţin pot fi cercetate de către această instanţă de recurs), dat fiind că, prin sentinţa nr. 2822 din 10 iunie 2010, anterior menţionată, s-a statuat deja în mod irevocabil faptul că excepţia de nelegalitate nu poate fi primită în privinţa H.G. nr. 391/1995, deoarece este un act administrativ unilateral emis anterior Legii nr. 554/2004. Nu este, aşadar, întrunită această cerinţă de admisibilitate a sesizării instanţei de contencios administrativ, iar în plus, H.G. nr. 457/1997 nu mai este în vigoare, abrogat fiind prin H.G. nr. 55/1998.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În conformitate cu art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta reclamantă la 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata intervenientă SC C.C.P.C. SRL, conform chitanţei H1. din 21 februarie 2013 aflate la dosarul de recurs.
De asemenea, în aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va obliga pe recurenta - reclamantă la 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC P. SA, prin reducerea cuantumului de 6.552 RON reprezentând cheltuieli de judecată solicitate şi dovedite pentru această fază procesuală (conform facturii nr. F1. din 10 aprilie 2012 - dosar recurs), ţinând cont, pe de o parte, de faptul că motivele de recurs nu au vizat dispoziţiile adoptate în contradictoriu cu această parte, însă, pe de altă parte, că, astfel cum a fost fixat, în mod necontestat, cadrul procesual în prezentul recurs a presupus şi participarea pârâtei, ceea ce a ocazionat efectuarea de cheltuieli de judecată, constând în onorariul serviciilor prestate de apărătorul ales.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL împotriva deciziei nr. 154 din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă pe recurenta reclamantă la 3.000 RON cheltuieli de judecată reduse către intimata pârâtă SC P. SA şi la 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata intervenientă SC C.C.P.C. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4110/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4152/2013. Civil → |
|---|
