ICCJ. Decizia nr. 4110/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4110/2013

Dosar nr. 16839/3/2011

Şedinţa publică din 27 septembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 342 din 22 februarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 16839/3/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III -a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul D.B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti; în prealabil, a respins ca neîntemeiate excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei B.R.L.S. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Analizând cu prioritate excepţiile ridicate de pârâta B. prin întâmpinare şi puse în discuţia părţilor la termenul din 08 februarie 2012, tribunalul le-a apreciat ca fiind neîntemeiate.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în considerarea valorii obiectului cererii ce depăşeşte 500.000 RON, valoare a fost calculată prin însumarea tuturor capetelor de cerere.

Tribunalul a apreciat că excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale active sunt neîntemeiate, deoarece motivele invocate în susţinerea acestora reprezintă apărări de fond, urmând a fi analizate la soluţionarea pe fond a cererii.

Totodată, tribunalul a apreciat că pârâta B.R.L.S. are calitate procesuală pasivă în cauză, faţă de dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi de statutul acesteia de calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, căreia îi revine obligaţia despăgubirii chiriaşilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, conform alin. (1), indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a constatat că termenul de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 9484 din 04 octombrie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin care reclamantul din prezenta cauză a fost obligat să predea pârâtei B.R.L.S., în deplină proprietate şi posesie, apartamentul nr. X1. situat în Bucureşti, Bd. N.B., colţ cu str. D.I.D., sector 1. Această dată este 3 decembrie 2009, când s-a pronunţat decizia nr. 1226 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei menţionate (irevocabilă prin decizia nr. 1209 din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă).

În aceste condiţii, cererea în pretenţii, datată 4 martie 2011, a fost formulată înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat primele capete de cerere pe dispoziţiile art. 974 C. civ., care reglementează acţiunea oblică, însă, având în vedere condiţiile necesare pentru intentarea acestei acţiuni, tribunalul a constatat că, în prezenta cauză, reclamantul nu a făcut dovada că debitorul este insolvabil şi nici dovada că are împotriva acestuia o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Motivul pentru care reclamantul a formulat prezenta cerere a fost faptul că a fost evins de pârâta B.R.L.S. în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară introduse de aceasta din urmă şi soluţionată prin sentinţa civilă nr. 9484 din 04 octombrie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.

Or, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către reclamant, acesta nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitorilor săi.

Faptul că reclamantul a obţinut dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu prin adjudecarea definitivă a acestuia, ca urmare a executării silite imobiliare îndreptate împotriva debitorilor C. în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 733 din 03 mai 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu înseamnă că, la momentul formulării prezentei cereri, reclamantul mai deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva aceloraşi debitori, întrucât titlul executoriu reprezentat de sentinţa penală şi-a produs efectele prin adjudecarea definitivă a imobilului din litigiu. Abia după obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile împotriva pârâţilor - debitori, reclamantul poate formula o acţiune oblică, cu îndeplinirea, în mod corespunzător, şi a celorlalte condiţii impuse de art. 974 C. civ.

Ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulată de pârâta B.R.L.S., acţiunea pe care reclamantul o avea la dispoziţie era numai cea întemeiată pe art. 522 C. proc. civ., acţiune pe care, însă, nu a promovat-o.

Faptul că reclamantul, în motivarea prezentei cereri, face referire la prevederile art. 522 C. proc. civ. nu înseamnă că a şi înţeles să uzeze în cauză de aceste dispoziţii legale, aspect ce rezultă fără putinţă de tăgadă din modul în care acesta a formulat capetele de cerere, solicitând obligarea Ministerului Finanţelor Publice a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi/sau a Municipiului Bucureşti şi/sau a Primăriei Municipiului Bucureşti la plata preţului de piaţă al imobilului, nu a pârâţilor - debitori C.

De asemenea, tribunalul a constatat că nici precizarea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a prevederilor art. 1337 şi urm. C. civ. nu sunt de natură să conducă la o altă soluţie decât aceea a respingerii cererii de chemare în judecată, faţă de specificitatea părţilor din cadrul dosarului de revendicare imobiliară.

În susţinerea acestui punct de vedere, s-a constatat că reclamantul a beneficiat de apărare calificată pe tot parcursul procesului, iar cererea de chemare în judecată cu care a fost învestit tribunalul a fost soluţionată potrivit principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil.

Întrucât reclamantul nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitorilor C., aceasta înseamnă că nu poate formula, în numele acestora, prezenta cerere nici împotriva persoanelor juridice şi nici împotriva pârâtei B.R.L.S., situaţie în care acţiunea a fost respinsă ca fiind neîntemeiată. În ceea ce o priveşte pe pârâta B., tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 459 din 18 decembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate, pe care a anulat-o în parte şi a trimis cauza pentru judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătăţirilor aduse apartamentului nr. X1. din Bucureşti, Bd. N.B. colţ cu str. D.I.D., sector 1. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că este legală şi temeinică soluţia adoptată în privinţa capetelor 1 şi 2 din acţiunea reclamantului, privitoare la acordarea acestuia ori debitorilor săi, C.V. şi C.F., fie a valorii de piaţă (fără îmbunătăţiri) a apartamentului nr. X1. din Bd. N.B., colţ cu str. D.I.D. nr. X1., sector 1, Bucureşti, fie a preţului acestuia din contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 16 octombrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reactualizat cu indicele de inflaţie.

S-a apreciat, în esenţă, că intervenirea prescripţiei extinctive a creanţei sale izvorâtă din sentinţa penală nr. 733 din 3 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, se opune recunoaşterii posibilităţii actuale a reclamantului de a acţiona în baza şi pentru valorificarea părţii din creanţa sa nestinsă prin executarea silită anterioară, finalizată la 9 mai 2001. Pe de altă parte, partea de creanţă recuperată pe seama apartamentului în litigiu ce a fost adjudecat de creditor în contul creanţei sale, s-a stins prin executare, neputându-se considera că aceasta renaşte automat, consecinţă a evicţiunii suferite de adjudecatar.

În plus, aşa cum a semnalat şi prima instanţă, reclamantul nu a dovedit că debitorul/debitorii săi sunt insolvabili şi în prezent, când el urmăreşte realizarea creanţei proprii pe seama drepturilor de care aceştia ar putea dispune, dar pe care refuză să şi le valorifice.

Prin urmare, după cum corect a stabilit prima instanţă, numai după obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile împotriva pârâţilor debitori, în urma promovării unei acţiuni în condiţii oferite de dispoziţiile art. 522 C. proc. civ., reclamantul poate formula o acţiune oblică, cu îndeplinirea corespunzătoare şi a celorlalte condiţii impuse de art. 974 C. civ.

Curtea a apreciat, însă, ca fiind deplin îndreptăţite criticile apelantului îndreptate împotriva soluţiei primei instanţe adoptate în privinţa capetelor 3 şi 4 din acţiune, prin care a pretins pârâtei B.R.L.S. plata îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu prin contractul de consolidare încheiat cu Municipiul Bucureşti şi prin lucrările ulterioare de amenajare, dar şi instituirea unui drept de retenţie asupra apartamentului, până la plata efectivă a sumelor care vor rezulta.

Potrivit precizărilor sale de la finalul judecăţii în apel, ca şi dovezilor existente în dosarul de fond, acest din urmă capăt de cerere a rămas fără obiect, deoarece între timp a predat intimatei pârâte B. posesia imobilului.

Prima instanţă a respins ca neîntemeiate şi aceste capete de cerere, cu aceeaşi justificare ca şi în privinţa acţiunii oblice constituite din capetele 1 şi 2 ale acţiunii reclamantului, respectiv inexistenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva debitorilor C., ceea ce îl împiedică să formuleze în numele acestora şi pretenţii împotriva pârâtei B.R.L.S.

Soluţia şi motivarea acesteia sunt eronate, prima instanţă neobservând că aceste ultime două pretenţii din acţiunea reclamantului au fost formulate în nume propriu, iar nu pe calea acţiunii oblice, în numele şi în temeiul unui eventual drept al debitorilor C. împotriva actualei titulare a dreptului de proprietate şi posesoare a apartamentului.

Întemeierea în fapt şi în drept a acestor pretenţii conduce spre aceeaşi concluzie, reclamantul solicitând recunoaşterea dreptului său propriu la despăgubire pentru îmbunătăţirile pe care personal le-a adus imobilului pe perioada cât a avut proprietatea şi posesia acestuia, pe de o parte a celor efectuate în temeiul contractului de consolidare încheiat cu Municipiul Bucureşti, iar pe de altă parte a celor efectuate la cererea reclamantului cu alţi executanţi. Reclamantul şi-a justificat în drept această cerere atât pe principiul despăgubirii pentru îmbogăţire fără justă cauză consacrat prin mai multe dispoziţii ale C. civ., cât şi pe dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă indicarea acestui din urmă temei de drept a fost de natură a crea confuzie primei instanţe, ea ar fi trebuit să observe că, totuşi, reclamantul solicită prin aceste pretenţii recunoaşterea unui drept propriu, astfel că dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 - privind dreptul chiriaşilor de a fi despăgubiţi pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile - nu îşi găsesc aplicabilitatea în raporturile juridice litigioase dintre reclamant şi pârâta B.R.L.S.

Totuşi, instanţa a avut indicat şi celălalt temei de drept pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză, care reprezintă temeiul real şi corect al acestei cereri, dată fiind inexistenţa oricărui raport juridic legal ori convenţional dintre reclamant şi actuala proprietară şi posesoare a apartamentului în litigiu.

Dat fiind că prin modul greşit în care a tratat aceste pretenţii din cererea reclamantului, consecinţa a fost aceea a neexaminării în fond a capătului de cerere nr. 3 din acţiunea reclamantului, Curtea a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma de după modificarea adusă acestora prin Legea nr. 202/2010.

În privinţa capătului de cerere privitor la instituirea unui drept de retenţie, în judecarea căruia apelantul a arătat, practic, că nu mai insistă dată fiind împrejurarea că nu se mai află în posesia imobilului, Curtea a menţinut soluţia primei instanţe de respingere ca neîntemeiat, ca şi în cazul soluţiilor adoptate celorlalte capete de cerere.

Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâta B.R.L.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a interpretat greşit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, pe care a recalificat-o pentru prima oară în apel, împotriva manifestării de voinţă a reclamantului şi fără a o pune în discuţia contradictorie a părţilor.

Deşi asistat de avocat, reclamantul a întreţinut cu rea-credinţă o confuzie, menţinând mai multe temeiuri juridice enumerate prin utilizarea sintagmei „şi/sau”. Acest aspect denotă nesiguranţa părţii sau a apărătorului în identificarea corectă a temeiului de drept.

Împrejurarea că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu se poate aplica în speţă - astfel cum a considerat instanţa de apel - conduce către respingerea acţiunii ca neîntemeiată, după cum, în mod corect, a procedat tribunalul în cauză, deoarece instanţa nu este datoare să determine cu ce titlu se datorează o sumă de bani, în prezenţa unei indicări precise a unor texte legale şi în virtutea principiului disponibilităţii, care operează şi sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată.

Respingând cererea, prima instanţă a făcut, în realitate, aplicarea regulii specialia generalibus derogant, atât timp cât dispoziţiile legii speciale privind retrocedarea imobilelor preluate abuziv de către stat se aplică cu prioritate faţă de cele ale C. civ. De altfel, prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 consacră un caz expres de îmbogăţire fără justă cauza. Invocând aceste norme, reclamantul a înţeles să insereze şi o trimitere la îmbogăţirea fără justă cauză, ca un artificiu de redactare.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a observat că prima instanţă a dat valoare principiului disponibilităţii, întrucât nu putea examina pretenţiile reclamantului prin prisma altor texte de lege, în prezenţa manifestării de voinţă neîndoielnice a părţii, în sensul invocării art. 48 din Legea nr. 10/2001.

După cum în mod clar s-a arătat în considerentele sentinţei, respingerea cererii a fost determinată de maniera defectuoasă în care aceasta a fost redactată, prin stabilirea unui cadru procesual greşit sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată. În condiţiile în care reclamantul a beneficiat în tot cursul judecăţii de servicii de asistenţă juridică şi reprezentare prin avocat, prima instanţă s-a văzut nevoită să se limiteze la temeiurile de drept cu care a fost învestită.

Recalificarea cererii de chemare în judecată, ca manifestare a rolului activ al instanţei, nu este posibilă dacă partea nu este de acord cu aceasta, întrucât s-ar încălca dreptul acesteia de a dispune. A admite contrariul înseamnă a lăsa fără sancţiune şi, în consecinţă, inaplicabile, toate textele de lege ce instituie în sarcina reclamantului obligaţia de a determina cadrul procesual, de a urmări finalizarea procesului şi de a-şi dovedi pretenţiile. Instanţa este ţinută să se pronunţe pe ceea ce a cerut reclamantul, neputând acorda o sumă de bani cu alt titlu.

Modul în care a procedat instanţa de apel, prin eliminarea unor texte şi identificarea altora, cu consecinţa stabilirii în mod fals a obligaţiei primei instanţe de a analiza întreaga cauză prin prisma acestora, este de natură a înfrânge echilibrul procesual, instanţa substituindu-se poziţiei procesuale a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia, complinind pe cale de interpretare lipsurile şi netemeinicia acţiunii formulate.

Mai mult, instanţa de apel nu a pus în discuţie recalificarea cererii de chemare în judecată şi raportarea la temeiul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, astfel cum rezulta în mod clar din încheierea de dezbateri, încălcând, astfel, principiul contradictorialităţii cu privire la stabilirea concreta a temeiului cererii introductive. Aceasta recalificare s-a produs direct în apel, deşi în faţa primei instanţe reclamantului i se pusese în vedere să-şi precizeze temeiul de drept.

Recurenta a susţinut, totodată, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit faptul că tribunalul ar fi analizat capătul III al cererii de chemare în judecată prin prisma formulării sale pe calea acţiunii oblice, şi nu în nume propriu de către intimatul-reclamant.

Motivarea sentinţei se întemeiază pe alte elemente în respingerea acestui capăt de cerere, respectiv neîntrunirea calităţii reclamantului de chiriaş al imobilului redobândit de pârâta B.R.L.S. pe calea acţiunii în revendicare imobiliară, pentru a fi aplicabile condiţiile impuse de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Acesta reprezintă considerentul decisiv pentru prima instanţă în respingerea pretenţiilor reclamantului, nicidecum neîndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea acţiunii oblice.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că prima instanţă nu ar fi observat că ultimele două pretenţii din acţiunea reclamantului au fost formulate în nume propriu. În repetate rânduri, sentinţa pronunţată cuprinde ample enumerări ale temeiurilor de drept invocate, iar instanţa îşi întemeiază hotărârea pe aplicarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Instanţa nu se află în nicio confuzie cu privire la temeiul de drept al fiecărui capăt de cerere în parte, în sentinţă menţionându-se explicit reclamantul şi-a întemeiat primele capete de cerere pe dispoziţiile art. 974 C. civ. care reglementează acţiunea oblică. per a contrario, instanţa recunoaşte împrejurarea că cel de-al treilea şi cel de-al patrulea capăt de cerere nu sunt întemeiate pe prevederile ce reglementează acţiunea oblică, ci sunt formulate în nume propriu.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Obiectul învestirii acestei instanţe de recurs îl reprezintă verificarea legalităţii deciziei exclusiv cu privire la dispoziţia de anulare a sentinţei şi de trimitere a cauzei spre judecarea celui de-al treilea capăt de cerere din acţiunea introductivă, având ca obiect obligarea pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu.

Soluţia primei instanţe de respingere ca neîntemeiate a celorlalte trei capete de cerere, menţinută ca atare în apel, a intrat în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care reclamantul nu a declarat recurs.

Prin motivele de recurs formulate, pârâta B.R.L.S. a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că tribunalul ar fi analizat cel de-al treilea capăt de cerere pornind de la premisa că ar avea drept cauză creanţa reclamantului împotriva debitorilor C.V. şi C.F., şi nu un drept propriu al reclamantului, totodată, că recalificarea juridică a pretenţiilor reclamantului de către instanţa de apel este nelegală.

Din cuprinsul motivelor de recurs, rezultă că pârâta nu contestă faptul că, prin cel de-al treilea capăt de cerere, reclamantul a invocat un drept propriu, respectiv dreptul de creanţă constând în contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobilul în litigiu (apartamentul nr. X1. din imobilul situat în Bucureşti, str. D.I.D.).

Anulând sentinţa, cu trimiterea cauzei pentru judecarea acestor pretenţii, instanţa de apel a reproşat primei instanţe faptul că nu a intrat în cercetarea fondului, în sensul că nu a analizat dacă reclamantul este, într-adevăr, îndreptăţit la restituirea contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la imobil ca urmare a admiterii cererii în revendicare formulate de pârâta B.R.L.S. împotriva sa şi, în cazul unui răspuns afirmativ, nu a stabilit cuantumul acestora, pe baza probatoriului administrat.

Este de precizat faptul că recurenta nu a formulat critici în legătură cu modul de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât urmează a se verifica doar legalitatea aprecierii privind necercetarea fondului, din perspectiva motivelor de recurs, fără a fi posibilă cenzurarea a înseşi soluţiei adoptate în acest context, respectiv aceea de trimitere a cauzei la prima instanţă pentru judecarea acestor pretenţii.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect faptul că tribunalul a considerat că a fost învestit cu o acţiune oblică, întemeiată pe dispoziţiile art. 974 C. civ., în privinţa tuturor capetelor de cerere, toate considerentele expuse în sentinţă vizând condiţiile de exerciţiu ale unei asemenea acţiuni.

Astfel, constatând că reclamantul nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitorilor C., a conchis în sensul că întreaga acţiune este neîntemeiată, arătând în mod explicit că reclamantul nu poate formula prezenta cerere, în numele debitorilor, nici împotriva persoanelor juridice şi nici împotriva pârâtei B.R.L.S.

Aşadar, tribunalul nu a făcut nicio distincţie între pretenţiile reclamantului, formulate împotriva unor pârâţi diferiţi, din perspectiva dreptului dedus judecăţii şi a cauzei acestuia (causa debendi), aşadar a fundamentului dreptului subiectiv, din moment ce a analizat exclusiv condiţiile acţiunii oblice, considerând că, prin intermediul tuturor capetelor de cerere, reclamantul a intenţionat valorificarea creanţei pe care o avea împotriva debitoarei C.V., conform titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 733 din 3 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.

Este adevărat, astfel cum se arată în motivele de recurs, faptul că tribunalul a constatat, în ceea ce priveşte pe pârâta B., că nu sunt îndeplinite nici condiţiile impuse de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamantul nu are calitatea de chiriaş al imobilului redobândit de pârâta B.R.L.S. pe calea acţiunii în revendicare imobiliară.

Contrar susţinerilor recurentei, această constatare nu relevă o analiză pe fond a pretenţiilor reclamantului din perspectiva dreptului propriu invocat, acela decurgând din efectuarea îmbunătăţirilor în perioada în care a avut proprietatea şi posesia imobilului, aşadar după pronunţarea ordonanţei de adjudecare nr. 5199 din 9 mai 2001. În absenţa vreunei referiri la un asemenea drept de creanţă, rezultă că acest considerent a fost inserat în contextul arătat anterior, acela al unei acţiuni oblice, ca un argument suplimentar pentru respingerea acţiunii, în ceea ce o priveşte pe pârâta persoană fizică, dovadă fiind faptul că acest argument a fost introdus prin sintagma „mai mult decât atât”.

Tribunalul s-a referit în continuare la efectele acţiunii oblice, precizând că este vorba despre acelaşi context.

Singura referire din sentinţă la un drept propriu al reclamantului a vizat o eventuală creanţă rezultată dintr-o subrogaţie în drepturile debitorilor săi (constatând că nu sunt întrunite nici condiţiile acesteia), considerente ce nu au, aşadar, legătură cu creanţa rezultată din îmbunătăţirile efectuate de către reclamantul însuşi.

Nici constatarea din sentinţă privind capetele de cerere care au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 974 C. civ., ce reglementează acţiunea oblică, nu confirmă susţinerile recurentei, deoarece tribunalul a reţinut că „primele capete de cerere” au fost astfel întemeiate în drept, şi nu doar primele două petite, astfel cum pretinde recurenta. Or, din analiza ulterioară efectuată prin sentinţă, reiese fără echivoc faptul că acea constatare a vizat primele trei capete de cerere, fiind exclus doar ultimul petit (privind dreptul de retenţie, care decurgea din modul de soluţionare a celui de-al treilea capăt de cerere).

Din cele expuse, rezultă că, într-adevăr, tribunalul nu a analizat pretenţiile reclamantei împotriva pârâtei persoană fizică prin prisma dreptului de creanţă invocat prin cererea de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului dreptului dedus judecăţii.

Nu se poate considera că aprecierea din sentinţă privind modul defectuos în care reclamantul a înţeles să-şi formuleze pretenţiile, în condiţiile în care a beneficiat de apărare calificată pe tot parcursul procesului, ar justifica necercetarea fondului dreptului.

Tribunalul a inserat în motivarea sentinţei această apreciere cu scopul de a justifica neanalizarea cererii de chemare în judecată prin prisma dispoziţiilor art. 522 C. proc. civ., care ar fi reprezentat, potrivit raţionamentului juridic expus în sentinţă, temeiul juridic viabil al despăgubirilor pe care adjudecatarul evins le-ar putea pretinde de la debitorul urmărit, în acelaşi timp, temeiul unei acţiuni ce ar fi trebuit exercitate de către creditor în prealabil formulării unei acţiuni oblice.

Sancţiunea pe care tribunalul a aplicat-o, în acest context, reclamantului pentru formularea defectuoasă a cererii de chemare în judecată din perspectiva temeiului juridic nu a fost aceea a respingerii cererii pentru neîndeplinirea obligaţiilor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., ci aceea a respingerii cererii prin raportare la temeiurile juridice indicate în cererea introductivă.

Analizând dispoziţiile legale indicate, tribunalul, însă, a pornit de la o premisă unică pentru toate capetele de cerere, respectiv creanţa reclamantului împotriva debitorilor persoane fizice, fără să observe că cel de-al treilea capăt de cerere are o motivare în fapt diferită, respectiv o cauză juridică distinctă de primele două cereri, în raport de care era necesară o altă analiză decât aceea a condiţiilor acţiunii oblice.

Această omisiune a fost sancţionată de către instanţa de apel prin anularea sentinţei, care a observat, în mod corect, că reclamantul a indicat prin cererea de chemare în judecată temeiul juridic pe baza căruia trebuiau evaluate pretenţiile din cel de-al treilea capăt de cerere.

Instanţa de apel nu a reproşat tribunalului lipsa rolului activ printr-o corectă calificare juridică a pretenţiilor, astfel cum pretinde recurenta, ci că nu s-a raportat la dreptul dedus judecăţii indicat în cerere, respectiv la dreptul propriu al reclamantului decurgând din îmbunătăţirile efectuate, caz în care ar fi trebuit să evalueze temeiul juridic regăsit în cerere.

Astfel, reclamantul a invocat îmbogăţirea fără justă cauză, iar acest temei juridic este suficient pentru analiza pretenţiilor, în contextul raporturilor juridice create între reclamant şi recurenta - pârâtă în urma admiterii cererii în revendicare imobiliară formulate de B.R.L.S.

Îmbogăţirea fără justă cauză nu este consacrată printr-un text de lege în C. civ. din 1864, fiind recunoscut în literatura de specialitate şi în practica judiciară ca izvor de obligaţii, reprezentând un fapt juridic licit producător al unor astfel de efecte.

Ca atare, nu i se poate pretinde reclamantului să invoce un anume text de lege, cât timp a făcut referire la un principiu de drept consacrat doctrinar şi jurisprudenţial, cu diferite aplicaţii practice, printre care şi efectele admiterii acţiunii în revendicare în privinţa desocotirii între proprietar şi posesorul care a efectuat anumite cheltuieli cu imobilul revendicat, situaţie ce reprezintă motivul de fapt al pretenţiilor, indicat în cererea de chemare în judecată.

Nu sunt fondate, în aceste condiţii, susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi sancţionat lipsa de rol activ a primei instanţe, cât timp sancţiunea a fost aplicată pentru necercetarea fondului, în raport de motivele de fapt şi de drept invocate în cererea introductivă, însă nici cele referitoare la pretinsa recalificare juridică a pretenţiilor în faza apelului, în condiţiile în care temeiul juridic se regăseşte în cererea de chemare în judecată, însă nu a fost analizat ca atare, prin prisma dreptului subiectiv invocat de către reclamant.

Nu se poate reţine, în consecinţă, nici vreo încălcare a principiului disponibilităţii - sens în care recurenta a invocat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. -, întrucât instanţa de apel nu a cercetat ea însăşi fondul cauzei, caz în care decizia recurată ar fi conţinut o analiză a temeiniciei pretenţiilor reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, ci a constatat doar că prima instanţă nu a evaluat fondul dreptului dedus judecăţii, făcând aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.R.L.S. împotriva deciziei nr. 459/A din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4001/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4111/2013. Civil. Acţiune în revendicare.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4110/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs