ICCJ. Decizia nr. 4001/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4001/2013

Dosar nr. 4137/1/2013

Şedinţa publică din 25 septembrie 2013

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 28 martie 2008, sub Dosar nr. 5241/325/2008, reclamanta K.I., în nume propriu şi ca moştenitoare după defunctul I.K., a chemat în judecată pârâţii Statul Român, reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, B.V., B.L., B.A. şi A.R., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către Statul Român a imobilului înscris în CF nr. C1. col, Timişoara şi în CF nr. C2. ind. Timişoara, respectiv în CF nr. C3. ind. Timişoara, compus din casă, curte şi grădină, aflat la adresa str. C.; drept consecinţă a nevalabilităţii titlului statului, să se constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de Statul Român cu pârâta B.V. pentru apartamentul X1., a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâta B.V. şi pârâţii B.L. şi B.A. pentru acelaşi apartament, să se constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de Statul Român cu pârâta A.R. pentru apartamentul nr. X2. din imobilului în litigiu, să se dispună rectificarea CF în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor şi reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, condiţionat de restituirea despăgubirii de 9,296 RON primită pentru construcţiile în litigiu, actualizată cu rata inflaţiei.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, în esenţă, că a cumpărat imobilul ce face obiectul acţiunii împreună cu soţul său, I.K., înainte de a se căsători. În anul următor celui în care s-au căsătorit, respectiv în 1979, cei doi soţi au emigrat în Germania, ocazie cu care imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974. În anul 1977, imobilul a fost apartamentat, iar cele două apartamente nou formate au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 pârâtei B.V., în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1, şi pârâtei A.R., în ceea ce priveşte apartamentul nr. X2.

Pârâta B.V. a înstrăinat apartamentul nr. 1 pârâţilor B.L. şi B.A.

Terenul de 355 mp, aferent parcelei top. T1. şi terenul de 715 mp, aferent parcelei P1., au rămas până în prezent în proprietatea Statului Român.

Transmiterea dreptului de proprietate de la statul român la pârâţii B. şi A. nu a fost valabilă, încălcându-se prevederile art. 1 din primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 966 - 968 C. civ., art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată.

Reclamanta şi-a completat acţiunea, în sensul că a lărgit cadrul procesual cu pârâta D.S., solicitând să se constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat între această pârâtă şi pârâţii B.L. şi B.A. pentru apartamentul nr. 1, să se constate nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu privire la apartamentul nr. X2. între A.R. şi B.L. şi B.A., iar ulterior între B.L. şi B.A. şi D.S., să se dispună rectificarea corespunzătoare a situaţiei de carte funciară.

În subsidiar, s-a solicitat rectificarea CF doar cu privire la terenul aferent parcelelor cu nr. top. T1. şi nr. top. P1.

Prin întâmpinările depuse, pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara şi D.S. au solicitat respingerea acţiunii.

Pârâţii B.L., B.A., B.V. şi A.R. nu au depus întâmpinare.

La termenul de judecată din 02 septembrie 2008, reclamanta K.I., prin mandatar, a depus o declaraţie de renunţare parţială la judecată, respectiv în privinţa pretenţiilor îndreptate împotriva pârâţilor B.V., B.L., B.A., A.R. şi D.S., precizând totodată că înţelege să-şi menţină pretenţiile îndreptate împotriva Statului român, reprezentat prin Consiliul local Timişoara, şi Municipiului Timişoara, reprezentat prin primar, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului dedus judecăţii, iar, pe cale de consecinţă, să se dispună rectificarea CF C1. col. Timişoara, nr. top. T1. şi P1., în sensul radierii dreptului de proprietate al statului asupra terenului aferent clădirii şi al reînscrierii dreptului său de proprietate, cu titlu de restabilire a situaţiei anterioare şi de moştenire. Subsidiar, s-a solicitat ca, în măsura în care nu se poate restitui terenul în întregime, să se dispună radierea dreptului de proprietate al statului asupra terenului care excede suprafeţei aferente casei de locuit şi reînscrierea dreptului său de proprietate.

Prin sentinţa civilă nr. 11022 din 16 septembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosar nr. 5241/325 din 28 martie 2008, s-a luat act că reclamanta K.I. a renunţat la judecata acţiunii civile formulate împotriva pârâţilor B.V., B.L., B.A., A.R., D.S. şi a fost declinată în favoarea Tribunalului Timiş, secţia civilă, competenţa de soluţionare a acţiunii precizate formulate de reclamanta K.I. împotriva pârâţilor Statul Român, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, şi Municipiul Timişoara, reprezentat de Primar.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria Timişoara a luat act, în baza art. 246 C. proc. civ., de renunţarea la judecată faţă de pârâţii B.V., B.L., B.A., A.R. şi D.S.

Instanţa de fond a reţinut că petitul principal al acţiunii, astfel cum a fost precizat în urma renunţării parţiale la judecată, este constatarea nevalabilităţii preluării de către Statul Român a imobilului din Timişoara, str. C., compus din casă, curte şi grădină, celelalte capete de cerere având caracter accesoriu.

După scopul urmărit, petitul principal are ca obiect constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului sus menţionat, cererea făcând parte din categoria celor evaluabile în bani, după cum s-a stabilit prin decizia civilă nr. 32 din 9 iunie 2008, dată în recursul în interesul legii, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, întrucât valoarea acestui imobil este mai mare de 200.000 euro, respectiv mai mare de 500.000 RON, (conform extrasului CF, numai apartamentul nr. X2. din acest imobil a fost vândut pentru preţul de 200.000 euro, în anul 2007), devin incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., care prevăd competenţa tribunalului de soluţionare a cauzei în primă instanţă. La Tribunalul Timiş cauza a fost înregistrată sub nr. 5241/325 din 10 octombrie 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 3713/PI din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi şi a fost respinsă acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta K.I., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, şi Municipiul Timişoara, reprezentat de Primar, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a arătat că acţiunea dedusă judecăţii este inadmisibilă prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi la dezlegările cuprinse în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008.

S-a avut în vedere că reclamantei nu i s-a recunoscut un drept protejat de convenţie, din cuprinsul dispoziţiei nr. 177 din 28 ianuarie 2004 emisă de Primarul Municipiului Timişoara rezultând că reclamanta a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care a fost soluţionată în mod nefavorabil, prin respingerea notificării formulate. Deşi în motivarea dispoziţiei au fost reţinute ca motive de respingere a notificării prevederile art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003, reclamanta avea posibilitatea de a contesta şi de a obţine anularea acestei hotărâri, textul de lege fiind contrar dispoziţiilor art. 1, 9, 12 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la acel moment.

În acest context, au fost apreciate ca incidente dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, dar numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Apelul, declarat de reclamanta K.I. împotriva acestei sentinţe, a fost admis prin decizia civilă nr. 74/A din 06 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 5241/325/2008, care a desfiinţat hotărârea apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a constatat că deşi, atât art. 6 din Legea nr. 213/1998, decizia nr. 1351/2008 a Curţii Constituţionale, precum şi decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consacră caracterul special al Legii nr. 10/2001 şi implicit, caracterul special al procedurii administrative, care derogă de la normele dreptului comun, totuşi, acestea nu exclud şi nu pot elimina posibilitatea de care trebuie să se bucure foştii proprietari ale căror imobile au fost naţionalizate în regimul comunist, de a se adresa unei instanţe, care să analizeze modul de naţionalizare a bunurilor care le-au aparţinut şi să se pronunţe cu privire la posibilele compensaţii de care trebuie să beneficieze victimele naţionalizărilor.

Deşi reclamanta-apelantă a renunţat la judecarea capetelor de cerere privind constatarea nulităţii titlurilor foştilor chiriaşi şi s-a mărginit doar la constatarea naţionalizării abuzive şi obţinerea unei compensaţii, alta decât restituirea în natură a apartamentelor vândute foştilor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, atunci aceasta trebuie să se bucure de mijlocirea unei instanţe şi de o judecată de fond, aspect care nu contravine caracterului special al Legii nr. 10/1001, nici deciziei nr. 1351 /2008 a Curţii Constituţionale şi nici deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. S-a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să se poată adresa unei instanţe care va avea datoria să se pronunţe asupra caracterului naţionalizării şi să acorde în mod direct compensaţii/despăgubiri, în măsura în care se va dovedi existenţa unei privări de proprietate în lipsa acordării unei despăgubiri, ori aceasta presupune în mod necesar o judecată pe fond.

Pricina a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub Dosar nr. 5241.1/325/2008 la data de 21 februarie 2010.

În rejudecare, prin înscrisul depus la dosar la termenul de judecată din 15 februarie 2011 (dosar fond), reclamanta şi-a exprimat voinţa de a-şi susţine acţiunea formulată, completată şi precizată, cu toate capetele de cerere şi împotriva tuturor pârâţilor chemaţi iniţial în judecată. În plus, pentru a putea obţine o reparaţie reală, a chemat în judecată, în calitate de pârât, şi Statul român, prin M.F.P., solicitând ca, în subsidiar, acesta să fie obligat la plata de despăgubiri materiale echivalente cu valoarea actuală de piaţă a întregului imobil, diminuată cu valoarea actualizată cu rata de inflaţie a despăgubirilor pe care le-a încasat în temeiul decretului nr. 223/1974.

La termenul din 12 aprilie 2011 instanţa de fond a apreciat că este învestită cu soluţionarea acţiunii precizate de la dosar de fond judecătorie, precizările depuse în acest ciclu procesual, după casare, prin care se revine la acţiunea iniţială, apreciindu-se că sunt inadmisibile. Raportat la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., prima instanţă s-a considerat ţinută să soluţioneze şi acţiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş, având ca obiect plata despăgubirilor constând în valoarea actuală de piaţă a imobilului, diminuată cu valoarea actualizată a despăgubirilor încasate de reclamantă şi defunctul ei soţ, în baza decretului nr. 223/1974.

Judecând în acest cadru procesual, Tribunalul Timiş a pronunţat sentinţa civilă nr. 5997 din 20 decembrie 2011, prin care a admis în parte acţiunea precizată, a constatat nevalabilitatea titlului de preluare de către Statul Român a imobilului teren în suprafaţă de 715 mp înscris în CF nr. C1. col. Timişoara, nr. top P1., a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului asupra terenului menţionat şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei cu titlu de restabilire situaţie anterioară şi moştenire şi a respins, în rest, acţiunea (petitele vizând acordarea de despăgubiri băneşti, constatarea nevalabilităţii titlului de preluare pentru construcţii şi diferenţa de teren, rectificarea cărţii funciare pentru terenul rămas în proprietatea statului). De asemenea, a obligat pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, la plata sumei de 2.653 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa în acest sens, tribunalul a reţinut că este învestit cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, pe calea dreptului comun, a unui imobil, teren şi construcţii, preluat în baza Decretului nr. 223/1974. Din cartea funciară nr. C1. Timişoara rezultă că imobilul construcţie a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, fiind ulterior înstrăinat succesiv.

Prin sentinţa civilă nr. 11022 din 16 septembrie 2008 s-a luat act că reclamanta K.I. a renunţat la judecata acţiunii vizând restituirea apartamentelor ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, fiind justificat dreptul de renunţare al mandatarului prin procura depusă la dosar judecătorie. Au fost apreciate ca nefondate susţinerile reclamantei privind lipsa oricărui drept al mandatarului de a renunţa la unele dintre petitele formulate.

Cu titlu subsidiar, s-a remarcat că pentru acţiunea în nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 a intervenit şi prescripţia, întrucât a expirat termenul de 1 an prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Cum terenul ce face obiectul cauzei a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, fără plata vreunei despăgubiri, tribunalul a apreciat că actul administrativ de preluare a fost unul abuziv, fiind nerespectate dispoziţiile art. 481 C. civ. şi ale Constituţiei din anul 1965 cu privire la dreptul de proprietate.

În consecinţă, s-a apreciat că se impune, în temeiul art. 315 C. proc. civ., constatarea nevalabilităţii titlului de preluare de către Statul Român a imobilului teren în suprafaţă de 715 mp, înscris în CF nr. C1. col. Timişoara, nr. top P1., cu privire la care expertul a constatat faptul că este liber.

Tribunalul nu a analizat valabilitatea titlului în ce priveşte terenul ocupat de construcţii, nici în ceea ce priveşte construcţiile, cu motivarea că reclamanta nu poate obţine restituirea terenului de 355 mp în natură, fiind aferent construcţiilor înstrăinate iniţial în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru construcţii, reclamanta a renunţat la pretenţiile în legătură cu restituirea, renunţând la judecată în raport cu proprietarii persoane fizice. Din acest motiv, nu mai există un interes pentru a se constata nevalabilitatea titlului statului, pentru că reclamanta nu mai poate obţine în cadrul legislativ actual nici un folos practic din admiterea petitului menţionat.

S-a mai reţinut că pentru terenul aferent construcţiilor reclamanta a solicitat, în cazul în care nu se restituie în natură (ipoteză confirmată de raportul de expertiză, aşa cum a fost completat) acordarea de despăgubiri calculate la valoarea de piaţă a imobilului, însă acest petit, ca şi pentru construcţii, nu poate fi admis dacă se are în vedere decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat inadmisibilitatea acţiunilor având ca obiect despăgubiri pentru imobilul preluat, formulate pe calea dreptului comun.

La alegerea debitorului obligaţiei de executat, încorporată în soluţia adoptată, tribunalul a avut în vedere faptul că imobilul teren se află în proprietatea unităţii administrativ teritoriale, şi, prin urmare, s-a considerat că doar acest pârât are obligaţii cu privire la partea din acţiune ce a fost admisă.

Faţă de soluţia adoptată, tribunalul a apreciat că este superfluă analizarea celorlalte excepţii invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş, cu privire la calitatea sa procesual pasivă şi admisibilitatea acţiunii.

Împotriva acestei decizii au declarat apel pârâţii Statul român, prin Ministerul Finanţelor publice, prin D.G.F.P. Timiş, Statul român, prin Consiliul local Timiş şi reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 22 din 14 februarie 2013 pronunţată de Curtea de apel Timişoara, au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de pârâţi şi a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte hotărârea apelată, în sensul că s-a dispus retrocedarea în natură, în favoarea acesteia, şi a suprafeţei de 111 mp, nr. top.T1./2, conform variantei II din raportul de contraexpertiză.

Considerentele care au stat la baza adoptării acestei soluţii, au avut în vedere că reclamanta a investit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, precizată ulterior (în sensul renunţării la petitul privind restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995), solicitând restituirea în natură a terenului liber de construcţii.

Contraexpertiza topo efectuată în cauză a stabilit că imobilul în litigiu este situat în zona mediană a Municipiului Timişoara, fiind împrejmuit cu gard din plasă de sârmă, că suprafaţa măsurată a imobilului este de 974 mp (mai mică cu 96 mp decât suprafaţa tabulară), că suprafaţa parcelei cu nr. top T1. este de 372 mp, iar cea a parcelei cu nr. top P1. este de 685 mp.

Pe terenul aferent parcelei cu nr. top T1. sunt edificate două construcţii: casa cu nr. de conscriere XX., având o suprafaţă construită la sol de 120 mp, respectiv o anexă cu o suprafaţă construită la sol de 35 mp, în timp ce pe terenul aferent parcelei cu nr. top P1., nu este edificată nicio construcţie.

Apreciind că varianta de dezmembrare propusă în Planşa 4, varianta II, respectă exigenţele art. 615 C. civ., potrivit cu care „Este obligatorie păstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri între fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparţinând proprietarului vecin şi fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către acest fond”, instanţa de apel a considerat că şi parcela cu nr. top T1./2, delimitată prin conturul poligonal 14-141-15-16-19-20-21, în suprafaţă de 111 mp, poate fi restituită în natură reclamantei, aceasta fiind o suprafaţă de teren liberă de construcţii, neafectată de utilităţi subterane, fiind lipită de parcela nr. top P1., măsura restituirii neafectând buna utilizare a construcţiilor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În aceste limite, având în vedere şi precizarea de acţiune depusă de reclamantă la termenul de judecată din 02 septembrie 2008 (Dosar nr. 5241/325/2008 al Judecătoriei Timişoara), dar şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a considerat întemeiat apelul reclamantei, în ceea ce priveşte posibilitatea restituirii în natură şi a top T1./2, teren în suprafaţă de 111 mp, conform variantei a II-a din raportul de contraexpertiză efectuat în cauză.

Excepţia invocată în apărare de pârâţi, privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară de drept comun, a fost apreciată ca neavenită, de vreme ce aceasta a fost deja tranşată prin decizia civilă nr. 74/A/06 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, nerecurată de pârâţi, care cu putere de lucru judecat a statuat că, acţiunea introdusă de reclamantă trebuie să beneficieze de o judecată în fond.

Prin decizia civilă nr. 77 din 16 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în aceeaşi cauză, a fost admisă cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 22A/14 februarie 2013 şi s-a dispus completarea dispozitivului menţionatei hotărâri judecătoreşti, în sensul obligării pârâţilor D.G.F.P. Timiş şi a Statului român, prin Consiliului local Timişoara să plătească reclamantei 8.050 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa în acest sens, s-a constatat de către instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 281 ind.2 C. proc. civ., dar şi faptul că la dosar, prin notele sale scrise, reclamanta K.I. a prezentat un decont al cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în apel, constând în onorariu de avocat - 4.960 RON, avans onorariu pentru experţii S.I., A.C. şi R.M. - 750 RON (câte 250 pentru fiecare) şi diferenţa de onorariu pentru aceiaşi experţi, în sumă de 2.340 RON (câte 780 RON pentru fiecare expert), totalul cheltuielilor fiind în sumă de 8.050 RON.

Anexat decontului de cheltuieli, au fost depuse documente justificative, respectiv chitanţe şi recipise CEC - în copie, care fac dovada achitării de către reclamantă a sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 22 din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în termen legal, au declarat recurs reclamanta K.I. şi pârâţii Statul român, prin Consiliul local Timişoara, Municipiul Timişoara, prin Primar, D.S. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiş.

1. Prin recursul declarat de reclamanta K.I., întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici de recurs:

- în mod greşit instanţa de apel i-a admis apelul declarat doar sub aspectul restituirii în natură a suprafeţei de teren de 111 mp, din parcela cu nr. top. P1., considerându-l nefondat în rest şi menţinând implicit soluţia primei instanţe, care a apreciat că nu ar avea interes în constatarea nevalabilităţii titlului statului şi pentru acea parte din imobil reprezentată de construcţii şi de terenul de sub construcţii, urmare a renunţării sale la judecarea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil.

Recurenta susţine că, faţă de caracterul unitar al imobilului, dar şi întrucât decizia de desfiinţare cu trimitere nr. 74 A/6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara nu a făcut nici o distincţie legată de obiectul acţiunii, atunci când a stabilit că instanţa de rejudecare urmează să se pronunţe pe fondul cauzei, nu exista nici o justificare de a nu-i fi analizată cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra întregului imobil, aşadar şi asupra parcelei cu nr. top. T1., în suprafaţă de 355 mp.

Soluţia instanţei de apel, care a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură şi a suprafeţei de 111 mp, dar care a păstrat constatarea nevalabilităţii titlului statului doar asupra parcelei cu nr. top. P1., contravine dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

- instanţa de apel a menţinut în mod greşit soluţia primei instanţe de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor pentru construcţii şi partea din teren ce nu a fost restituită în natură.

Recurenta a susţinut că decizia nr. 27/2011 pronunţată de Î.C.C.J., în soluţionarea unui recurs în interesul legii, nu putea fi aplicată în cauză deoarece încă nu devenise opozabilă erga omnes, prin publicare în M. Of., la data soluţionării cauzei în primă instanţă, dar şi întrucât această decizie se referă la acei subiecţi care au primit decizii/dispoziţii cu propunere de acordare de despăgubiri, dar pe care nu le-au încasat de la Fondul Proprietatea, situaţie în care ea nu se află, deoarece notificarea ce a fost formulată pentru imobilul în cauză a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 177 din 28 ianuarie 2004, în sensul respingerii pentru motivul că preluarea realizată de către stat nu s-a realizat în mod abuziv.

- în mod greşit instanţa de apel nu i-a soluţionat nici critica din apel, prin care critica acordarea doar parţială, în limita unei cote de 1/3 din cheltuielile efectuate în primă instanţă, de către Tribunalul Timiş.

- în mod greşit instanţa de apel nu i-a acordat cheltuielile de judecată efectuate în apel, cu toate că a admis calea de atac pe care aceasta a declarat-o împotriva hotărârii de primă instanţă şi a depus dovezi în privinţa realizării acestor cheltuieli.

Recurenta-reclamantă a mai solicitat şi judecarea cauzei în lipsă.

2. Prin recursul declarat de Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, şi Municipiul Timişoara, prin Primar, întemeiat pe dispoziţiile art. 304. pct. 7 şi 9 , 312 pct. 3 C. proc. civ., s-au invocat următoarele critici de recurs:

- acţiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă. Pornind de la dezlegările cuprinse în decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală, se aplică legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acest aspect nu este prevăzut în legea specială, dar şi de la jurisprudenţa C.E.D.O. din cauza M. Atanasiu ş.a. contra României, recurenţii-pârâţi au susţinut că acţiunea reclamantei nu se întemeiază pe un bun actual, astfel încât, ea nu ar putea obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Întrucât reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui bun în patrimoniul pârâţilor şi efectuarea comparaţiei titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J.

- trecerea imobilului în proprietatea statului s-a tăcut în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ în vigoare la acea dată, care respecta prevederile Constituţiei sub imperiul căreia acesta a fost adoptat, astfel ca imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale doar acele imobile trecute în baza unui titlu care era valabil în momentul preluării de către stat. Prin titlu, în accepţiunea art. 6 din lege, se înţelege orice act sau fapt juridic prin care statul a dobândit dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, atât prin unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate de drept comun reglementate de C. civ., cât şi prin moduri specifice perioadei 06 martie 1915 - 22 decembrie 1989. Aşadar, statul este proprietar, ca urmare a aplicării la situaţia concreta a legislaţiei specifice perioadei respective.

Prin urmare, instanţa nu putea admite capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului şi situat în Timişoara, C. în suprafaţă de 715 m.p. (parcela nr. top. P1.), înscrisă în CF col. C1. Timişoara, întrucât reclamanta nu poate face dovada prin acte în acest sens.

- instanţa de apel nu putea dispune restituirea în natură a unei parcele de teren afectate de construcţii şi incluse în domeniul public al Municipiului Timişoara, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Sub acest aspect, recurenţii-pârâţi au susţinut că imobilul-teren înscris în CF col. C1. Timişoara, cu nr. top. T1. în suprafaţa de 355 mp, respectiv nr. top. P1. cu suprafaţa de 715 mp a fost inclus în domeniul public al municipiului Timişoara, atestat prin H.G. nr. 849/2009, la poziţia 4.170 din M.Of. 99bis/2009, conform adresei A1. /13 februarie 2012 a Serviciului de Date Urbane din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara.

De altfel, varianta agreată de instanţa de apel din raportul de contraexpertiză nu este conformă cu dispoziţiile art. 615 C. civ., astfel cum a precizat instanţa, deoarece nu se respectă distanţa de 2 m faţă de clădire pe porţiunea delimitată de punctele 18-6 din raportul de expertiză ales de instanţă, astfel că măsura restituirii în natură afectează buna utilizare a construcţiilor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.

Nu pot fi legalizate nici una din variantele 1 şi 2 ale raportului de expertiză, deoarece acestea nu respectă normativele privind Regulamentul General de Urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996 cu privire la frontul stradal şi la Procentul de Ocupate al terenului, recurenţii opinând cu totul subsidiar, pentru cazul în care s-ar considera că se impune retrocedarea unei parcele de teren către reclamantă, să fie avută în vedere varianta 4 a raportului de expertiză, (opinia separată R.).

Recurenţii au mai solicitat şi judecarea cauzei conform art. 242 C. proc. civ.

3. Prin recursul formulat de pârâta D.S., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi pe art. 312 C. proc. civ., s-a solicitat ca, în urma rejudecării, să fie respinsă cererea reclamantei de restituire în natură a terenului de sub nr. top. P1., în suprafaţă de 715 mp sau casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, având în vedere că aceasta nu s-a pronunţat asupra apelului pe care l-a declarat împotriva hotărârii de primă instanţă. În motivarea recursului declarat, au fost formulate următoarele critici de recurs:

- reclamanta este decăzută din dreptul de a exercita revendicarea terenurilor, pe calea dreptului comun, având în vedere că a formulat deja notificare în temeiul Legea nr. 10/2001, asupra căreia s-a pronunţat instituţia deţinătoare şi s-a emis dispoziţia PMT nr. 177 din 28 ianuarie 2004, care a rămas definitivă prin neatacare. Dispoziţia de desfiinţare a sentinţei de primă instanţă, ce a respins iniţial, ca inadmisibilă acţiunea reclamantei, conţinută în decizia Curţii de Apel Timişoara, nu poate înlătura dispoziţiile instanţei supreme din deciziile date în soluţionarea recursului în interesul legii şi care au o forţa superioara, fiind obligatorii.

- în faza judecăţii de apel, deşi reclamanta a solicitat în mod expres acordarea de despăgubiri pentru terenul şi construcţiile nerestituite în natură, i s-a acordat restituirea în natura o unei suprafeţe de teren de 111 mp, soluţie care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Soluţia este nelegală şi întrucât terenul restituit în natura ca fiind liber, nefolosit, neaferent construcţiilor din str. C., este, în realitate, el însuşi afectat în parte de construcţii. De altfel, întregul teren de la această adresă este afectat şi destinat folosinţei construcţiilor existente, fiind imposibil accesul la teren fără a tulbura liniştita posesie şi folosinţa a proprietarului construcţiilor.

Prin soluţia instanţei de apel, inclusiv terenul din jurul construcţiilor este restituit, creându-se o situaţie de îngrădire a accesului la construcţii şi de tulburare de posesie.

Soluţia adoptată încalcă şi regimul juridic al domeniului public deoarece terenul restituit aparţine domeniului public de interes local iar reclamanta nu a atacat şi nu a desfiinţat hotărârea de guvern prin care terenul în discuţie a fost trecut în domeniul public.

4. Prin recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au formulat următoarele critici de recurs:

- Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuala pasiva în cauză, având în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991, imobilul în litigiu a fost trecut din proprietate publica în proprietate privată, astfel încât în prezent se afla în administrarea Municipiului Timişoara, prin Primar. Această situaţie juridică rezultă şi din cartea funciara in extenso a imobilului, potrivit căreia imobilul face parte din administrarea operativa a Statului Roman, prin Consiliul Local Timişoara şi nicidecum a Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice.

- soluţia restituirii în natură a unei părţi a imobilului dedus judecăţii, este nelegală, în condiţiile în care acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe dreptul comun, dovedindu-se că acesta a uzat anterior, fără succes, şi de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001. Or, prin adoptarea acestui act normativ, legiuitorul a reglementat toate şi situaţiile ce privesc restituirea în natura sau masuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, context în care se impune a concluziona ca toate celelalte dispoziţii pe care îşi întemeiază cererea reclamanta au rămas fără aplicabilitate, acţiunea sa fiind introdusa după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentul-pârât a solicitat judecarea cauzei şi conform art. 242 C. pen.

De asemenea, împotriva deciziei civile 77 din 16 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, au formulat recurs pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.

Prin recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, s-a solicitat, în principal, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, iar în subsidiar reducerea cheltuielile de judecată stabilite de instanţa de apel la cuantumul de 8.050 RON, având în vedere faptul că suma este foarte mare în comparaţie cu obiectul cauzei şi că instanţa a admis doar în parte calea de atac formulată.

Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, s-a susţinut nelegalitatea deciziei atacate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. faţă de împrejurarea că acest pârât nu are calitate procesuala pasivă în cauză, potrivit argumentărilor expuse în cuprinsul recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 22 din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara.

Prin urmare, întrucât această instituţie nu se află în culpa procesuală prevăzută de art. 274 C. pen. şi întrucât instanţa de fond a reţinut cheltuieli de judecata doar în sarcina Consiliul Local Timişoara prin Primar, nu se justifica obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 20 septembrie 2013, recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare la recursurile formulate de pârâţi, solicitând respingerea acestora, ca nefondate şi ca inadmisibil a recursului declarat de recurenta-pârâtă D.S., faţă de împrejurarea renunţării la judecată în raport cu această parte. Ataşat întâmpinării, aceasta a depus la dosar copie a notificării formulate cu privire la imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001, a dispoziţiei nr. 177 din 28 ianuarie 2004 emisă de Primarrul Municipiului Timişoara şi a cărţii funciare nr. C1., Timişoara.

Înalta Curte a calificat drept concluzii scrise întâmpinarea, ce a fost depusă la dosar cu nerespectarea termenului legal prevăzut de dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând criticile de recurs formulate, în raport de modalitatea de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate sunt întemeiate în considerarea următoarelor aspecte.

Curtea de Apel Timişoara a fost învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului (calificat ca atare prin încheierea acestei instanţe pronunţate la 26 aprilie 2012), pe care mai multe părţi litigante au formulat-o împotriva hotărârii de primă instanţă.

Astfel, se reţine că împotriva sentinţei civile nr. 5997 din 20 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în rejudecare, au declarat apel deopotrivă reclamanta K.I., pârâţii Statul român, prin Consiliul local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara prin primar, Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, dar şi pârâta D.S., actuala titulară a dreptului de proprietate asupra celor două apartamente din imobilul situat în Timişoara, str. C. şi a dreptului de folosinţă asupra terenului aferent, cu nr. top T1. şi P1. din CF C1. col. Timişoara.

Prin decizia dată în soluţionarea apelurilor declarate, nr. 22 din 14 ianuarie 2013, mărginindu-se la a da curs exclusiv celei de-a doua critici a apelului reclamantei - prin care s-a pus în discuţie posibilitatea restituirii în natură a întregului teren sau şi a aceluia ce excede construcţiilor imobilului din str. C. - instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care a respins ca nefondate apelurile pârâţilor Statul român, prin Consiliul local al Municipiului Timişoara, Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a admis apelul reclamantei, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate, prin retrocedarea în natură, către reclamantă, şi a suprafeţei de teren de 111 mp aferent nr. top T1./2, identificată potrivit variantei II a raportului de contraexpertiză, probă administrată în apel.

Procedând astfel, se constată că instanţa de apel a omis să cerceteze şi să se pronunţe asupra apelului pe care pârâta D.S. l-a formulat împotriva aceleiaşi sentinţe, nr. 5997 din 20 decembrie 2011 a Tribunalului Timiş, ce a făcut obiectul controlului său judiciar, împrejurare ce atrage adoptarea soluţiei de casare a hotărârii atacate atât în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar şi pentru a asigura părţii exercitarea deplină a dreptului său la apărare în prezenta cauză, spre a nu o priva pe aceasta de o cale de atac.

Recursul pe care pârâta D.S. l-a exercitat împotriva deciziei civile nr. 22A din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara nu este inadmisibil, aşa după cum a pretins recurenta- reclamantă, prin întâmpinarea ce a fost calificată drept note scrise, întrucât simpla sa calitate de titulară a apelului împotriva sentinţei civile nr. 5997 din 20 octombrie 2011 a Tribunalului Timiş, dovedită cu înscrisurile de la dosarul de apel, deschide acestei părţi accesul la exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii pronunţate în apel, fie şi doar spre a se plânge faţă de omisiunea examinării căii de atac a apelului pe care a formulat-o împotriva soluţiei primei instanţe. De asemenea, se reţine că hotărârea de primă instanţă dată în rejudecarea cauzei, a fost pronunţată inclusiv în contradictoriu cu această parte.

Găsind recursul acestei părţi întemeiat şi, date fiind consecinţele admiterii acestuia, Înalta Curte va admite şi recursurile celorlalte părţi formulate împotriva atât a deciziei civile nr. 22A/ 14 februarie 2013, cât şi a deciziei civile nr. 77 din 16 mai 2013, date în completarea dispozitivului celei din dintâi decizii, sub aspectul suportării cheltuielilor de judecată efectuate în apel, în vederea asigurării unei judecăţi unitare a cauzei, faţă de toate părţile implicate şi sub toate aspectele care ţin de rezolvarea completă a litigiului.

În vederea unei juste şi legale soluţionări a prezentei cauze, instanţa de rejudecare va avea în vedere dispoziţiile art. 315 alin. (3) din C. proc. civ., dar şi criticile celorlalte părţi formulate prin recursurile declarate, urmând să ţină seama în examinarea acestora de dezlegarea cu caracter obligatoriu conţinută în decizia de desfiinţare nr. 74A din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, rămasă irevocabilă, care a dat dezlegare doar problemelor de drept privitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, a necesităţii asigurării accesului la justiţie şi a caracterului real al acţiunii în revendicare, îndrumând la asigurarea unei judecăţi în fond a litigiului, îndrumare care însă nu trebuie înţeleasă, aşa cum au făcut-o instanţele de rejudecare, ca pe o statuare şi asupra temeiniciei dreptului.

De asemenea, urmează a fi avut în vedere contextul legal al promovării prezentei acţiuni în revendicare a reclamantei, ce a fost introdusă la 28 mai 2008 şi care a fost întemeiată pe dreptul comun, fiind promovată ulterior epuizării procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, finalizată prin emiterea dispoziţiei nr. 177 din 28 ianuarie 2004 a Primarului Municipiului Timişoara, de respingere a notificării nr. N1. din 13 august 2001 vizând restituirea imobilului din Timişoara, str. C., înscris în CF C1. Timişoara, dispoziţie care are un caracter definitiv, prin neatacarea sa.

Ca acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unui imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta urmează a fi soluţionată în raport de dezlegările obligatorii cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de jurisprudenţa C.E.D.O. de dată recentă, conturată în cauza M. Atanasiu ş.a împotriva României, având a se aprecia inclusiv asupra consecinţelor pe care decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie le are asupra cererii subsidiare a reclamantei, de acordare a despăgubirilor băneşti, pentru cazul imposibilităţii redobândirii posesiei imobilului dedus judecăţii, dar şi asupra apărărilor reclamantei prin care aceasta a susţinut că menţionata deciziei nu este aplicabilă acţiunii sale, fiind adoptată ulterior promovării acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta K.I. şi de pârâţii Consiliul Local Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar, D.S. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş împotriva deciziei nr. 22 din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, precum şi recursurile declarate de pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş împotriva deciziei nr. 77 din 16 mai 2013 a aceleiaşi Curţi de Apel .

Casează deciziile atacate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi Curţi de Apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3938/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4110/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4001/2013. Civil