ICCJ. Decizia nr. 4109/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4109/2013
Dosar nr. 11474/3/2010
Şedinţa publică din 27 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 4 martie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii C.S. şi C.I.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 5, în soluţionarea notificărilor din 11 iunie 2001 (Dosar nr. 3169/2001) şi din 13 noiembrie 2001 (Dosar nr. 19706/2001), aflate în raport de conexitate având acelaşi obiect, faţă de imposibilitatea restituirii în natura a bunului.
Totodată, au solicitat să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de piaţa a imobilului ce face obiectul notificărilor, valoare ce urmează a fi stabilită pe baza raportului de expertiză.
În drept au invocat dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte primul capăt al cererii, reclamanţii au arătat că, prin notificarea din 11 iunie 2001, au solicitat, în virtutea art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, restituirea în natura a imobilului, iar, în cazul în care nu este posibil, să se dispună restituirea prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti stabilite potrivit art. 26 şi urm. din acelaşi act normativ.
Prin sentinţa civilă nr. 5671 din 3 octombrie 2005, rămasa definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a dispus ca Municipiul Bucureşti prin Primarul General să se pronunţe asupra notificării în cauză prin decizie/dispoziţie motivată.
Până în prezent reclamanţii nu au primit nicio informare cu privire la stadiul de soluţionare a notificării, astfel că poziţia pârâtului de mai sus echivalează cu un refuz nejustificat al acestuia, în calitatea sa de unitate deţinătoare, de a răspunde cererii formulate, caz în care se aplică decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite (a se vedea şi decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Paicu împotriva României).
Referitor la dreptul de proprietate, reclamanţii au precizat că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea numitei S.E., în conformitate cu actul de schimb încheiat cu P.I., autentificat din 1 august 1938 de Tribunalul Ilfov Secţia notariat şi transcris în registrul de transcripţiuni din 1 august 1938.
Acest imobil se compunea din teren în suprafaţă de 223 mp, construcţii cu suprafaţă construită la sol de 160 mp, suprafaţă construită desfăşurată=183 mp, suprafaţă utilă=139.20 mp, suprafaţă locuibilă=81,70 mp şi avea ca vecinătăţi: la Est - str. P.A.R.; la Vest - proprietăţi ale Ministerului de Război; la Sud - proprietatea I.B.; la Nord - proprietatea C.C.
Prin procesul-verbal întocmit la data de 21 aprilie 1950, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul menţionat a fost trecut abuziv în proprietatea statului. Ulterior, a fost propus pentru demolare în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980.
Conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expert tehnic judiciar ing. S.I., imobilul avea ca suprafaţă construită desfăşurată 203,45 mp, iar terenului era de 223 mp.
În prezent, pe amplasamentul imobilului desfiinţat există acum Casa Parlamentului. Drept consecinţa, nu se mai poate proceda la restituirea în natură, singura posibilitate fiind cea de acordare de despăgubiri în echivalent bănesc în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Au mai arătat reclamanţii că de pe urma numitei S.E. a rămas ca unică moştenitoare C.O. (certificat de moştenitor din 3 iulie 1996), iar succesorii acesteia sunt C.S. şi C.I.M., în conformitate cu certificatul de moştenitor din 23 februarie 2007 eliberat de către Biroul Notarial Public S.C.D.
Drept urmare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent este evidentă, reclamanţii fiind moştenitorii lui C.O.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt al cererii, reclamanţii au menţionat că, în ipoteza în care instanţa va admite primul petit al acţiunii şi va statua asupra dreptului de a se primi despăgubiri pentru imobilul notificat imposibil de restituit în natură, plata solicitată urmează a fi realizată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care va fi obligat în mod direct prin hotărâre judecătoreasca, întrucât regimul de calculare şi de plata a indemnizaţiilor reglementat în prezent prin Legea nr. 247/2005 nu este eficace şi util.
Astfel, urmează a se constata că reclamanţii au o „creanţă patrimonială” certă, irevocabilă şi exigibilă, care intră sub incidenţa noţiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar nerestituirea imobilului până în prezent, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor lor. Ingerinţa constă în absenţa îndelungată şi nejustificată într-un termen rezonabil a oricărei despăgubiri. Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent, pentru ca instanţa să considere că dreptul reclamanţilor la despăgubire a devenit un drept efectiv.
Au fost invocate: cauza Kopecky împotriva Slovaciei (GC); cauza Broniowski împotriva Poloniei (GC); cauza Viaşu împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008; cauza Păduraru împotriva României, decembrie 2005; cauza Suciu Werle contra României, hotărârea din 13 decembrie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1246 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea, a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. P.A.R. şi a dispus restituirea în echivalent prin măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul VII; totodată, instanţa a respins capătul doi al cererii, formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că temeiul principal de drept al cererii îl constituie art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu interpretarea stabilită prin decizia nr. XX din 10 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Astfel, în ceea ce priveşte capătul unu al cererii introductive, tribunalul este învestit cu acţiunea reclamanţilor privind refuzul nejustificat al Municipiului Bucureşti prin Primar General de a răspunde la notificare.
Imobilul în litigiu a fost proprietatea numitei S.E., în conformitate cu actul de schimb autentificat din 1 august 1938 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat şi transcris în registrul de transcripţiuni din 1 august 1938.
Potrivit expertizei din dosarul administrativ, necontestată de pârât, acest imobil se compunea din teren în suprafaţa de 223 mp, construcţii cu suprafaţă construită la sol=160 mp, suprafaţă construită desfăşurată=183 mp, suprafaţă utilă=139.20 mp, suprafaţă locuibilă=81,70 mp, cu vecinătăţile indicate de reclamanţi.
Aşa cum a rezultat din procesul-verbal întocmit la 21 aprilie 1950, în baza decretului nr. 92/1950, imobilul situat la adresa de mai sus a fost trecut abuziv în proprietatea statului. Construcţia a fost propusă pentru demolare în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 152 din 7 mai 1980, anexa 2, unde este înscrisă o construcţie cu suprafaţa desfăşurata de 203,45 mp, ce se scoate din funcţiune ca fond fix în vederea dezafectării.
Conform raportului de expertiza tehnică judiciară întocmit de către expert tehnic judiciar ing. S.I., imobilul avea ca suprafaţă construită desfăşurată 203.45 mp, iar suprafaţa terenului era de 223 mp. Pe amplasament există acum în zonă terenurile şi construcţiile din ansamblul fosta Casa Poporului, în prezent Casa Parlamentului.
S-a probat, aşadar, că modul de preluare a imobilului a fost unul abuziv, în sensul reglementat de art. 2 din Legea nr. 10/2001.
În speţă, s-a făcut şi dovada dreptului de proprietate al numitei S.E., a cărei unică moştenitoare a fost C.O., autoarea reclamanţilor, calitate constată prin certificatul de moştenitor din 3 iulie 1996 eliberat de către Biroul Notarial Public G.R., dar şi cea de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 pentru reclamanţi.
Cât priveşte modalitatea despăgubirii pentru imobilul care nu poate fi restituit în natură, tribunalul a apreciat că se impune restituirea prin echivalent bănesc în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, fără a se realiza o evaluare a acestuia de către instanţă, faţă de dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din lege, notificarea reclamanţilor nefiind soluţionată anterior intrării în vigoare a legii.
Cererea privind obligarea pârâtului Statului Român la plata de despăgubiri băneşti pentru întregul imobil preluat de stat, sub motiv că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu ar asigura o despăgubire efectivă, nu a fost primită, întrucât judecata cauzei se desfăşoară în cadrul procesual prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu acest pârât.
De asemenea, tribunalul a apreciat că, în raport de limitele învestirii pe capătul unu al cererii, care îmbracă caracterul unei căi de atac îndreptată împotriva actului emis în procedura prealabilă, nu este permisă, din punct de vedere procesual, alăturarea unei cereri subsidiare, în despăgubire bănească formulată împotriva unei alte persoane decât emitentul dispoziţiei ce face obiectul contestaţiei (respectiv a celui care se impunea să soluţioneze notificarea); nu operează prorogarea de competenţă în favoarea instanţei cu privire la această cerere.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii C.S., C.I.M. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea apelului, reclamanţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat greşit natura cererii introductive, asimilând-o cu o contestaţie formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001, că, prin soluţia pronunţată, a încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, cât şi considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În apelul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, precum şi că măsurile reparatorii se acordă doar de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Prin decizia civilă nr. 383-A din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile, ca nefondate, reţinând că imobilul solicitat de apelanţii reclamanţi nu mai poate fi restituit în natură, deoarece pe amplasamentul acestuia a fost construită Casa Poporului, actuala casă a Parlamentului României. Prin urmare, în reglementare legislativă de la data soluţionării de prima instanţă sunt incidente dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ce modifică Legea nr. 10/2001, orice altă susţinere de aplicare a altei modalităţi de acordare a despăgubirilor nefiind posibilă, cum corect a apreciat şi instanţa de fond.
Pe de altă parte, apărările fundamentate pe dispoziţiile C.E.D.O. nu pot primi altă rezolvare, în contextul existenţei Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005. Drept urmare, şi apelul Statului Român, ce vizează excepţia lipsei calităţii procesuale şi, de asemenea, plata despăgubirilor (capăt de cerere respins corect la fond), nu poate fi primit.
În termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând următoarele:
1. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că în considerente instanţa s-a limitat doar Ia a reţine că „apelul Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi mai ales privind despăgubirile nu poate fi primit”, ceea ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În cauză, motivarea este ambiguă, lapidară şi contradictorie, ceea ce echivalează cu o nemotivare. Or, potrivit practicii judecătoreşti, considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. De asemenea, hotărârea va arăta fiecare capăt de cerere, apărările părţilor, probele care au fost administrate, motivele pentru care unele dintre acestea au fost reţinute, iar altele au fost înlăturate, excepţiile invocate de părţi sau de către instanţa de judecată din oficiu şi modul în care au fost soluţionate, textele de lege aplicate Ia situaţia de fapt stabilită.
2. În mod greşit recurentul de faţă a fost menţinut în calitate de pârât, cât timp primul capăt de cerere (admis de instanţa de fond) a fost formulat de către reclamanţi doar în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar cel de-al doilea (respins ca neîntemeiat) cu Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.
Întrucât reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual, în baza principiului disponibilităţii, instanţa nu putea să treacă peste voinţa părţii care a înţeles să solicite soluţionarea primului capăt al cererii doar faţă de Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Referitor la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, se poate observa că prevederile legale care reglementează aceasta situaţie sunt clare şi nu lasă loc de interpretări. Astfel, dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 prevăd că măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, prin decizie sau dispoziţie motivată, şi nu de către Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, neexistând niciun text de lege care să stabilească în sarcina acestuia o astfel de obligaţie. De asemenea, în Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 131, se stipulează că „Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, precum şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar”.
Or, în speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, obligarea Statului Roman la plata de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat nu poate fi primită atâta timp cât judecata se desfăşoară în cadrul procesual prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Mai mult, prin decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că, în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea Statului Roman să acorde despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, Statul Roman nu are calitate procesuală pasivă.
În consecinţă, se impune admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi respingerea şi a primului capăt de cerere.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
1. Primul motiv de recurs este fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care prevăd că modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
În speţă, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice susţine că motivarea instanţei de apel este „ambiguă, lapidară şi contradictorie”, ceea ce conduce la o nemotivare a hotărârii pronunţate.
Înalta Curte observă, raportat la criticile din apelul acestui pârât, că în considerentele deciziei pronunţate Curtea de Apel Bucureşti reţine incidenţa prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care restituirea imobilului ce face obiectul notificării reclamanţilor nu mai poate fi dispusă în natură, de asemenea, că apărările întemeiate pe dispoziţiile C.E.D.O. nu pot primi o altă rezolvare în contextul existenţei legilor speciale de reparaţie şi că, drept consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în situaţia respingerii capătului subsidiar al acţiunii (indicat a fi soluţionat în contradictoriu cu această parte) nu se impune a fi analizată.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevăd obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi argumentele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Or, în cauză, aceste cerinţe au fost îndeplinite, chiar dacă într-o procedură sumară, contrar celor susţinute de recurent, astfel încât eventualele lacune ale motivării urmează să fie suplinite ori remediate prin prezentele considerente.
Drept consecinţă, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat, nefiind aplicabile prevederile legale citate.
2. Cea de-a doua critică din recurs vizează problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât acţiunea nu putea fi promovată în contradictoriu cu această parte.
Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 1246 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii C.S. şi C.I.M. (ceea ce implică o soluţionare parţială a pretenţiilor deduse judecăţii), a constatat calitatea acestora de persoane îndreptăţite cu privire la imobilul prezentului litigiu, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a dispus restituirea prin echivalent a bunului în temeiul Legii nr. 247/2005, Titlul VII, şi a respins, ca neîntemeiat, capătul doi al cererii formulat în contradictoriu cu Statul Român (privind obligarea la plata valorii de piaţă a imobilului ce face obiectul notificării).
În considerentele acestei hotărâri, care explicitează dispozitivul de mai sus, se reţine că tribunalul a fost învestit, pe de o parte, cu acţiunea formulată de reclamanţi, în calitate de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001, împotriva refuzului nejustificat al pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General de a răspunde la notificarea acestora, iar, pe de altă parte, cu cererea de obligare a pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat abuziv.
Aşadar, se observă că acţiunea a fost analizată distinct faţă de cei doi pârâţi, în raport de obiectul cererilor deduse judecăţii prin cele două petite, astfel că nu se susţine teza recurentului, aspect sesizat şi de instanţa de apel, privind menţinerea sa în calitate de parte în cauză.
În speţă, instanţa nu a dispus nicio măsură în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel încât orice critică legată de modalitatea de soluţionare, prin acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile legilor speciale pentru imobilul notificat, a primului capăt de cerere este lipsită de interes. Judecata s-a desfăşurat, în această situaţie, în cadrul procesual determinat de Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3)].
Prin urmare, raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. [cel de-al doilea motiv de recurs încadrat astfel a fi analizat din perspectiva art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], Înalta Curte apreciază că nu se impune admiterea prezentei căi de atac, cu consecinţa respingerii pe fond şi a primului capăt al acţiunii pendinte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 383-A din 29 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4107/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4112/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
