ICCJ. Decizia nr. 4112/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4112/2013
Dosar nr. 60857/3/2011
Şedinţa publică din 27 septembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la 4 decembrie 2009, reclamanta B.P.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.T.I., obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în Bucureşti, sector 1.
La 22 septembrie 2010, S.C.R. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, arătând că împreună cu reclamanta este proprietarul imobilului revendicat.
La 26 noiembrie 2010, la solicitarea reclamantei, a fost citat în calitate de pârât M.R.H., coproprietar al imobilului în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 14404 din 25 august 2011, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, având în vedere că, la data sesizării instanţei, valoarea imobilului determinată pe baza de expertiză era de 929.600 RON, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1164 din 28 mai 2012, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins, ca inadmisibile, atât cererea principală formulată de reclamantă, cât şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.C.R.
Motivându-şi soluţia pe excepţia inadmisibilităţii, tribunalul a reţinut următoarele argumente:
Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Rezultă că foştii proprietari au deschisă acţiunea în revendicare pentru bunurile preluate fără un titlu valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, fără a distinge dacă bunurile respective au fost înstrăinate sau nu către terţe persoane.
Constatând că imobilul revendicat intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că reclamanta şi intervenientul aveau posibilitatea formulării notificării în temeiul acestei legi, procedură pe care de altfel reclamanta a înţeles să o urmeze, putând solicita restituirea în natură şi în subsidiar despăgubiri. Pentru redobândirea bunului în natură, reclamanta şi intervenientul aveau posibilitatea formulării acţiunii de declarare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cererea urmând a fi analizată prin raportare la dispoziţiile din Legea nr. 10/2001.
Aprecierea ca inadmisibilă a unei astfel de acţiuni impune a se analiza dacă, în primul rând, se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanţă şi dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat şi prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, ce garantează protecţia dreptului de proprietate.
Analizând fiecare condiţie în parte, tribunalul a concluzionat că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acţiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 paragraful din Convenţie.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanta B.P.L. şi intervenientul S.C.R., Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 3A din 15 ianuarie 2013, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la tribunal.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că soluţia tribunalului de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, a fost pronunţată cu încălcarea deciziei nr. 33/ 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Referindu-se la considerentele din decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, instanţa de apel a reţinut că în concursul dintre legea specială şi legea generală se acorda preferinţă legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Analiza acestei decizii date în recurs în interesul legii relevă faptul că în raporturile juridice dintre fostul proprietar şi cumpărătorul de la stat în baza Legii nr. 112/1995 prioritatea legii speciale nu semnifică de fapt respingerea de plano a cererii în revendicare formulate în condiţiile dreptului comun printr-un fine de neprimire care să ţină de inadmisibilitatea cererii, ci mai degrabă soluţionarea cererii în acord cu prevederile legii speciale, iar nu a dreptului comun reglementat de art. 480 C. civ.
Inadmisibilitatea unei cereri reprezintă o sancţiune care intervine pentru nerespectarea unor reguli procedurale, anume apelarea la o cale procedurala nedeschisă părţii sau demararea unei proceduri fără respectarea condiţiilor legale.
Or, decizia nr. 33/2008 nu consacră imposibilitatea apriorică a formulării cererii în revendicare de drept comun împotriva cumpărătorilor de la stat, ci vizează mai degrabă modul de soluţionare în fond a unei asemenea cereri, stabilind că la momentul soluţionării acestei cereri instanţa nu mai poate proceda la o judecată în acord cu dreptul comun şi cu principiile consacrate de dreptul comun, ci va trebui să judece cererea în raport de Legea nr. 10/ 2001.
Mai mult, instanţa de apel a precizat că în finalul deciziei nr. 33/2008 se aduce o circumstanţiere importantă principiului consacrat iniţial, arătându-se că în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de apel a reţinut, ca şi tribunalul, că reclamanta a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, însă aceasta nu a fost soluţionată până la acest moment. Tribunalul pentru a constata ineficienta procedurii în cazul concret al reclamantei a reţinut că aceasta nu a făcut dovada împrejurărilor care să fi condus la tergiversarea soluţionării notificării.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că şi apelanţii au invocat în beneficiul lor o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost desfiinţat, respectiv sentinţa civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 42546/299/2009, precizând însă că atât timp cât are de tranşat doar chestiunea admisibilităţii cererii în revendicare, analiza se va limita la aspectele relevante asupra acestei chestiuni, fără a antama fondul cauzei cu privire la consecinţele acestei hotărâri judecătoreşti, analiza pe fond urmând a fi circumscrisă noii concepţii asupra noţiunii de „bun” exprimată de C.E.D.O. în hotărârea în cauza Măria Atanasiu contra României.
Cercetând cauza din perspectiva inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel a considerat că respingerea cererii ca inadmisibilă reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanţă consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantei şi intervenientului fiindu-le deschisă calea acţiunii în revendicare de fată.
În concluzie, instanţa de apel, constatând că soluţia tribunalului de respingere de plano a acţiunii în revendicare ca inadmisibilă este greşită, în baza art. 297 C. proc. civ., a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, la tribunal.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul M.R.H.
Prin criticile formulate, recurentul pârât reproşează instanţei de apel că în mod greşit a considerat că acţiunea în revendicare a unui imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001 este admisibilă, urmând a fi analizată pe fond. Recurentul susţine că procedând în acest mod instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală cu interpretarea şi aplicarea greşita atât a deciziei nr. 33/2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, cat şi a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998, coroborate cu normele Legii 10/2001, potrivit cărora acţiunea în revendicare a bunurilor preluate de către statul comunist este circumscrisă legii speciale în materie. Recurentul pârât susţine că întrucât imobilul revendicat a fost naţionalizat în perioada martie 1945-decembrie 1989, acesta face obiectul Legii nr. 10/2001, iar pentru restituirea acestuia, reclamanta şi intervenientul aveau posibilitatea formulării notificării în temeiul acestei legi. Totodată, arată că pentru a solicita restituirea bunului aceştia trebuiau să solicite constatarea nulităţii absolute a actului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în cadrul termenului de prescripţie specială instituit de art. 46 din Legea nr. 10/2001, lucru pe care nu l-au făcut, motiv pentru care titlul subdobânditorului este protejat de art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Mai susţine că respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă nu încalcă dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, drept consfinţit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cat dreptul lor nu poate fi judecat decât din perspectiva legii speciale, în acest sens fiind şi practica Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie (decizia nr. 7 din 9 ianuarie 2012).
2. Cu privire la recursul declarat de pârâtul M.T.I.
Prin criticile formulate recurentul pârât susţine că decizia recurată este nelegală întrucât a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a deciziei nr. 33/2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Legii nr. 10/2001. În acest sens, susţine că prin decizia în discuţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că un conflict între legea specială şi dreptul comun se soluţionează în favoarea legii speciale şi că numai prin excepţie de la această regulă dispoziţiile legii speciale pot fi înlăturate dacă acestea contravin C.E.D.O. Prin urmare, susţine că în raport de regula instituită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2000, instanţa de judecată investită cu o acţiune în revendicare urmează să verifice daca în raport de data învestirii instanţei exista sau nu un concurs între legea specială şi dreptul comun. Recurentul pârât susţine că în cauza există un astfel de concurs care trebuie soluţionat potrivit regulii stabilite prin decizia nr. 33/2008, în sensul că Legea nr. 10/2001, ca dispoziţie cu caracter special, prevede o procedură specială pentru valorificarea drepturilor asupra imobilelor ce intră în domeniul său de aplicare.
Prin urmare, recurentul pârât susţine că regula instituită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privitor la soluţionarea conflictului între legea specială şi norma generală este cea în raport de care se determină inadmisibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun după intrarea în vigoare a legii speciale, iar reclamanta şi intervenientul trebuiau să justifice condiţiile în raport de care ar fi fost incidenţă situaţia cu caracter de excepţie de la regula privitoare la concursul între cele două norme. Mai susţine că în mod greşit instanţa de apel a considerat acţiunea în revendicare admisibilă întrucât reclamanta şi intervenientul nu au făcut dovada că sunt titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, astfel cum aceasta noţiune a fost conturată prin hotărârea pilot în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului de acces la o instanţă consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentul pârât arătă că tribunalul în mod corect a reţinut că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acţiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţa, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 din Convenţie.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile sus-menţionate, Înalta Curte constată următoarele:
În susţinerea nelegalităţii deciziei recurate, recurenţii pârâţi formulează mai multe critici ce ţin de aplicarea în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte, secţiile unite, în recurs în interesul legii, de concursul dintre legea generală şi cea specială, de protecţia oferită chiriaşilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de împrejurarea că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, toate subsumate ideii că, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o acţiune ca cea formulată în cauză, nu mai putea fi primită, fiind inadmisibilă.
Criticile formulate de recurenţii pârâţi nu sunt fondate pentru următoarele considerente comune:
În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a deciziei susmenţionate pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, decizie care, în temeiul art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. este obligatorie pentru instanţe.
Sesizată cu soluţionarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanţele de judecată au soluţionat diferit atât în cazul acţiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât şi a celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi C. civ., ca lege generală, cât şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia în interesul legii menţionată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată şi a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală şi a Convenţiei europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între normele europene şi cele cuprinse în legea specială internă.
În considerentele deciziei în interesul legii, s-a reţinut că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă reglementarea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant şi că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În cauză, prima instanţă a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte soluţionate în judecarea recursului în interesul legii.
Or, câtă vreme în cauză, reclamanţii apelanţi au susţinut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepţiei de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeaşi convenţie şi că valorificarea dreptului de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii şi a stabilit că reclamanţilor trebuie să li se asigure accesul la justiţie, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Prin urmare, faţă de susţinerile recurenţilor părţi şi de dispoziţiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ., soluţia pronunţată de instanţa de apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul Legii nr. 33/2007.
În ceea ce priveşte susţinerile formulate prin motivele de recurs de către pârâtul M.R.H. vizând protecţia oferită chiriaşilor-cumpărători prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, Înalta Curte reţine următoarele:
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii se arată că, în urma examinării jurisprudenţei C.E.D.O. se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Raportat la jurisprudenţa europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
În ceea ce priveşte problema dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţa constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Or, hotărârea recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe şi reţinând o corectă aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, obligă instanţa de trimitere să analizeze toate aspectele invocate prin motivele de apel în susţinerea valabilităţii titlului opus de pârâţi, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii menţionată.
În consecinţă, prin decizia pronunţată, instanţa de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene, precum şi decizia în interesul Legii nr. 33/2008, astfel încât, motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt nefondate, urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Urmează ca Tribunalul Bucureşti, căruia i se va trimite dosarul, spre rejudecare, să analizeze toate aspectele de fapt şi de drept, menţionate de instanţa de apel, confirmate prin prezenta decizie şi să pronunţe o soluţie legală şi temeinică în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii M.R.H. şi M.T.I. împotriva deciziei nr. 3A din 15 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4109/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4114/2013. Civil. îndreptare eroare... → |
|---|
