ICCJ. Decizia nr. 4114/2013. Civil. îndreptare eroare materială. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4114/2013
Dosar nr. 3604/1/2013
Şedinţa publică din 27 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, sub nr. 906/45 din 15 octombrie 2008, reclamanţii S.C.C., T.A.M., V.L., P.C.M. şi N.A.M. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Iaşi, solicitând obligarea acestora la plata către fiecare reclamant, a echivalentului stimulentelor primite în perioada 2006-2008 de un consilier juridic asimilat magistraţilor, din cadrul Ministerului Justiţiei, cu titlu de despăgubiri, în temeiul art. 21 din O.G. nr. 137/2000, suma actualizată la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale potrivit O.G. nr. 9/2000, de la data naşterii dreptului la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 149 din 25 noiembrie 2008, Curtea de Apel Iaşi a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a admis în parte acţiunea, pârâţii fiind obligaţi să plătească fiecărui reclamant o despăgubire în cuantum echivalent cu stimulentele primite în perioada 2006-2008 de un consilier juridic asimilat magistraţilor din cadrul Ministerului Justiţiei, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, corespunzător perioadelor în care aceştia au avut calitatea de magistraţi.
Recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei sus-menţionate au fost respinse de către Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 516 din 8 mai 2009.
Prin încheierea din camera de consiliu, din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis cererea de formulată de Tribunalul Iaşi şi a lămurit înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului sentinţei civile nr. 149 din 25 noiembrie 2008, pronunţată de aceeaşi instanţă, în sensul că despăgubirile la care au fost obligaţi pârâţii prin sentinţa sus-menţionată, cu titlu de stimulente pentru perioada 2006-2008, primite de un consilier juridic asimilat magistraţilor din cadrul Ministerului Justiţiei, sunt în sumă de 4.500 RON brut pentru fiecare reclamant, sumă actualizată la data plăţii efective.
Prin cererea înregistrată, la 19 aprilie 2013, reclamanţii S.C.C., V.L., T.A.M. şi P.C.M. au solicitat îndreptarea erorii materiale a încheierii pronunţate în data de 14 decembrie 2012 de către Curtea de Apel Iaşi, în sensul că despăgubirile la care au fost obligaţi pârâţii cu titlu de stimulente primite în perioada 2006-2008 de un consilier juridic asimilat magistraţilor din cadrul Ministerului Justiţiei nu sunt în sumă de 4.500 RON, cum în mod greşit s-a trecut în dispozitiv, ci în sumă de 22.500 RON brut pentru fiecare reclamant, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, aşa cum este corect.
Prin încheierea din 26 aprilie 2013, Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanţi, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 281 C. proc. civ.
împotriva acestei încheieri reclamanţii S.C.C., V.L., T.A.M. şi P.C.M. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 20 iunie 2013.
Faţă de solicitarea judecării cauzei în lipsă, de către recurenţii reclamanţi, prin cererea de recurs, Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe invocată din oficiu.
Analizând această excepţie, Înalta Curte constată că este întemeiată, astfel că urmează să decline competenţa de soluţionare a recursului declarat în cauză în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, cererile menţionate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte şi cele având ca obiect acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, erau soluţionate, în primă instanţă, de curţile de apel.
Conform alin. (2) din textul de lege sus-menţionat, recursul împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, de curţile de apel se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa supremă, în mai multe dosare, şi s-a constatat că dispoziţiile art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituţionale.
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) şi (6) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Curtea Constituţională a constatat că elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoţeşte O.U.G. nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiţia să reprezinte un factor esenţial de echilibru în statul de drept, care implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiţiei, la dificultăţile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanţei de urgenţă în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza I din Constituţia României.
De asemenea, aspectele ce ţin de oportunitatea adoptării reglementării nu îşi pot găsi, însă, soluţionarea în modificarea unor norme ce reglementează competenţa în primă instanţă şi în recurs.
Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de competenţă, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acţiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale personalului din justiţie.
S-a reţinut şi înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţia României, prin dispoziţiile art. I şi II din ordonanţă, deoarece se afectează regimul unei instituţii fundamentale a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al cărei statut constituţional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din legea fundamentală.
În continuare, Curtea a mai constatat că stabilirea în competenţa instanţei supreme a soluţionării recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel, în primă instanţă, are ca efect extinderea sferei sale de competenţă şi supradimensionarea activităţii acesteia, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu funcţionează o secţie specializată în soluţionarea conflictelor şi litigiilor de muncă.
A mai reţinut că dispoziţiile ordonanţei de urgenţă respective nu satisfac nici exigenţele art. 21 alin. (3) din Constituţie, în ceea ce priveşte soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activităţii instanţei supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiţie.
În esenţă, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) şi art. 21 alin. (3), prin art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008, atrage şi înfrângerea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), conform cărora: „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Ulterior deciziei Curţii Constituţionale s-a adoptat Legea nr. 76/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări şi completări, printre care şi abrogarea art. I din ordonanţă, text de lege care stabilea competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ca atare, având în vedere declararea neconstituţionalităţii art. I din ordonanţă, precum şi abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competenţă, în prezent, soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiţie, ca, de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.
Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. I, nu s-au prevăzut şi norme tranzitorii, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, având în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate în materia supusă discuţiei, în favoarea Înaltei Curţi.
O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a O.U.G. nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curţii Constituţionale, în loc să transpună concepţia în materie a instanţei constituante, în legătură cu degrevarea instanţei supreme de această categorie de litigii, faţă de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar şi de inexistenţa unei secţii specializate în materia conflictelor de muncă în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă, apreciate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6), precum şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
Aşadar, instanţa de drept comun în materia soluţionării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în domeniul litigiilor de muncă este reprezentată de curţile de apel, care au secţii specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanţe aparţine sentinţa recurată.
Cât priveşte cauza de faţă, se constată că acţiunea reclamanţilor a fost soluţionată în primă instanţă de către Curtea de Apel Iaşi, în baza prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, având în vedere calitatea acestora.
Recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de fond a fost soluţionat tot de Curtea de Apel Iaşi, în baza competenţelor legal stabilite la acea dată.
Încheierea de lămurire a dispozitivului sentinţei pronunţată de instanţa de fond este supusă recursului iar competenţa de soluţionare aparţine instanţei care a soluţionat recursul pe fond.
Cum curtea de apel a fost instanţa care a soluţionat calea extraordinară de atac a recursului, aceleiaşi instanţe îi revine şi competenţa soluţionării recursului declarat împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului.
Pentru aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să decline competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Iaşi, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii S.C.C., V.L., T.A.M. şi P.C.M. împotriva încheierii din 26 aprilie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în favoarea Curţii de Apel Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4112/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4115/2013. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
