ICCJ. Decizia nr. 4162/2013. Civil. Uzucapiune. Accesiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4162/2013
Dosar nr. 39576/3/2008
Şedinţa publică din 1 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 11 martie 2008, reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” a chemat în judecată pârâţii Primăria sectorului 1 Bucureşti, prin primar, Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că reclamanta a dobândit prin prescripţie achizitivă de 30 ani, imobilul aparţinând bisericii, reprezentat de construcţii, respectiv corpul A, cu o suprafaţa de 195 m.p., cu un nivel - lăcaşul de cult, corpul B, cu un nivel, în suprafaţa de 84 m.p. - casa cântăreţilor, corpul C, cu două nivele, în suprafaţă de 495 m.p. - fosta Şcoală primară de fete nr. S1 şi corpul D, cu un nivel, în suprafaţa de 372 m.p. - casa parohială în care este inclusă şi fosta locuinţă a directoarei şcolii, dobândite prin accesiune imobiliară.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 480 şi următoarele C. civ.
La data de 18 aprilie 2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că indică valoarea terenului la suma de 300.000. RON şi valoarea construcţiilor la suma de 190.000 RON.
La data de 30 mai 2008, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Consiliului local al sectorului 1 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 10712 din 16 septembrie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată la data de 22 octombrie 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, sub nr. 39576/3/2008.
Prin cererea completatoare formulată la data de 5 decembrie 2008, reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” a chemat în judecată în calitate de pârât şi Statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, considerând că, atâta vreme cât nimeni nu a revendicat imobilele ce fac obiectul litigiului, Statul, ca autoritate centrală, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi ca moştenitor legal pentru bunurile fără stăpân, are vocaţie de a sta în calitate de pârât.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/ 2006, art. 646 C. civ. şi art. 85 din Legea nr. 85/1995.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 8 mai 2009, reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” a arătat că renunţă la judecata în contradictoriu cu pârâţii Primăria sectorului 1 Bucureşti, Consiliul local sector 1 Bucureşti şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, în calitate de pârâţi urmând a fi citaţi municipiul Bucureşti, Ministerului Educaţiei, Cercetărilor şi Tineretului şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin notele de şedinţă depuse la dosarul de fond la data de 19 noiembrie 2009, Ministerului Educaţiei, Cercetărilor şi Tineretului a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive raportat la prevederile art. 112 C. proc. civ., precum şi la dispoziţiile art. 166 alin. (41) din Legea Învăţământului nr. 84/1995, republicată, prin care se arată că şcolile de arte şi meserii fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor.
Prin sentinţa nr. 1628 din 30 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Educaţiei, Cercetărilor şi Tineretului; a respins acţiunea împotriva acestuia, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” în contradictoriu cu pârâţii Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Educaţiei, Cercetărilor şi Tineretului, tribunalul a reţinut că uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra unui bun imobil prin posedarea acestuia în tot timpul prevăzut de lege. În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, în cadrul acestei acţiuni, aceasta aparţine adevăratului proprietar al imobilului.
În cauză, din probatoriul administrat, reclamanta nu a făcut dovada că imobilul ar fi aparţinut pârâtului Ministerului Educaţiei, Cercetărilor şi Tineretului.
În consecinţă, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Educaţiei, Cercetărilor şi Tineretului şi a respins acţiunea împotriva acestuia, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de fond a reţinut că, prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România, acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate.
Faţă de aceste dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, tribunalul a arătat că pârâtul Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, astfel că a respins, ca neîntemeiată, excepţia invocată de acesta.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, una dintre condiţiile uzucapiunii este aceea a împlinirii termenului necesar pentru a putea uzucapa şi anume, posesia lucrului timp de 30 de ani.
În cauză, instanţa de fond a arătat că reclamanta a posedat imobilul din Bucureşti, str. G.E.B., sector 1, anterior anului 1951, în calitate de proprietar.
Astfel, aşa cum a rezultat din procesul-verbal de înscriere în cartea funciară din 3 iulie 1940, reclamanta Parohia „P.N.” era înscrisă ca proprietara terenului în suprafaţă de 557 m.p., situat în str. G.E.B., sector 1, Bucureşti, precum şi al construcţiilor aflate pe acesta.
Potrivit adresei nr. A1. din 29 iulie 2010 a Primăriei municipiului Bucureşti - Direcţia evidenţa imobiliară şi cadastrală - Serviciul evidenţa proprietăţii, imobilul situat în Bucureşti, str. G.E.B., sector 1, a făcut obiectul deciziei nr. S19 din 6 februarie 1951 emisă de fostul Sfat popular al capitalei - comitetul executiv, prin care acest imobil a trecut în folosirea fostului Sfat popular al fostului Raion S.
Ulterior, în evidenţele cadastrale ale oraşului Bucureşti, din anul 1986 figurează înscris imobilul menţionat mai sus, cu teren în suprafaţă de 3.389 mp. şi construcţii, ca proprietate religioasă, categoria de folosinţă culte, posesor de parcelă - Departamentul cultelor.
Din aceeaşi adresă, tribunalul a reţinut că potrivit datelor transmise de Administraţia financiară sector 1 Bucureşti, titular de rol în anul 1992 la adresa din str. G.E.B., sector 1, era înscrisă Biserica „P.N.”, cu teren de 817 m.p. în proprietate.
Pentru a se putea dobândi proprietatea unui bun prin uzucapiunea de lungă durată, trebuie să fie îndeplinite, în conformitate cu dispoziţiile art. 1890 C. civ., două condiţii - posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu, iar cel care invocă uzucapiunea trebuie să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani.
Faţă de această situaţie de fapt, tribunalul a reţinut că din anul 1951, reclamanta a pierdut posesia utilă asupra lucrului, în condiţiile în care prin decizia menţionată mai sus, imobilul a trecut în folosinţa Sfatului popular al capitalei. Prin urmare, posesia acesteia de la această dată nu a mai fost exercitată sub nume de proprietar.
Tribunalul a apreciat că reclamanta a redobândit posesia asupra bunului în litigiu cel mai devreme în anul 1992, aşa cum apare în adresa menţionată mai sus, când reapare ca titular de rol fiscal cu privire la imobil, în nume propriu.
Prin urmare, în raport cu această dată, momentul în care reclamanta a sesizat instanţa pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, respectiv 11 martie 2008, termenul de 30 de ani prevăzut de lege nu era împlinit, instanţa a respins cererea de constatare a uzucapiunii, ca neîntemeiată.
Pe cale de consecinţă, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, principiu ce s-a aplicat şi în situaţia construcţiilor cu privire la care reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate, în baza dispoziţiilor art. 482 C. civ., instanţa a respins şi cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune.
Prin decizia nr. 331-A din 1 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” împotriva sentinţei primei instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că motivele formulate în scris nu au fost argumentate suficient ca să combată cele reţinute de prima instanţă, care a avut în vedere actul invocat de apelantă.
În anul 1951, întreg imobilul de la adresa din str. G.E.B., sector 1, Bucureşti, a fost trecut în proprietate statului.
Abia în anul 1986, imobilul de mai sus cu suprafeţe de 3.386 m.p. figurează ca proprietate religioasă (Departamentul Cultelor), iar în anul 1992 era înscrisă apelanta cu 817 m.p. teren în proprietate.
Astfel, este clar că din anul 1951 apelanta a pierdut posesia utilă, aceasta era viciată - nu mai era stăpânită în nume de proprietar (în afară de celelalte vicii de posesie, continuă, netulburată, calendaristică).
Or, pentru a fi întrunite cerinţele prescripţiei achizitive, posesia nu trebuie viciată, ceea ce în cauză apelanta nu a dovedit (posesia a fost redobândită abia în anul 1992).
Ca atare, concluziile primei instanţe şi analiza corectă a probelor arată că hotărârea acesteia este legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” şi a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul constatării prescripţiei achizitive de peste 30 de ani asupra terenului în suprafaţă de 3389 m.p. situat în Bucureşti, str. G.E.B., sector 1 şi a accesiunii imobiliare asupra construcţiilor existente pe această suprafaţă, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert P.S.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că instanţa nu a lămurit situaţia de fapt, pentru a se putea reţine că nu s-a împlinit termenul de 30 ani.
Uzucapiunii lungi, invocată de reclamantă prin acţiune, nu i se cere pentru a-şi produce efectele decât îndeplinirea unei singure condiţii: exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii veritabile.
Elementul material al posesiei, actele materiale de stăpânire efectivă sunt susţinute de probatoriul administrat.
Pe de altă parte, înscrierea ca titular al rolului fiscal în anul 1992 nu a avut la bază o altă realitate juridică, decât cea existentă din anul 1951, confirmând posesia utilă exercitată, neputând fi considerat anul 1992 ca momentul de la care să curgă cei 30 de ani.
Recurenta-reclamantă a arătat şi că instanţa nu a reţinut dacă în anul 1951, când imobilul a trecut în folosinţa fostului Sfat popular al fostului Raion S. se împlinise deja termenul de 30 de ani, construcţiile fiind ridicate de mai bine de 100 de ani.
Un alt aspect învederat, având în vedere legislaţia din momentul emiterii deciziei nr. S19 din 6 februarie 1951, este acela că nu putea fi trecut în folosinţa fostului Sfat popular al fostului Raion S., decât corpul de clădire în care îşi desfăşura activitatea Şcoala elementară de fete nr. S1, nu şi terenul, precum şi celelalte construcţii, aşa cum greşit a considerat instanţa.
În speţă, art. 29 şi art. 30 din Regulamentul administrării averii bisericeşti, decizia nr. 32 - 234 privind aprobarea Regulamentului pentru administrarea averii bisericeşti, emisă de ministrul cultelor la 29 septembrie 1950, parte integrantă din Legiuirile Bisericii ortodoxe române, decretate de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R. din 23 februarie 1949, modificat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R. prin decretul nr. 124 din 16 februarie 1950, publicate în Buletinul oficial al Patriarhiei Române, stabilesc sacralitatea şi inalienabilitatea celorlalte bunuri aflate în administrarea parohiei.
Recursul va fi admis, în sensul considerentelor ce succed:
Potrivit prevederilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului se constată că instanţa de apel a soluţionat cauza fără să procedeze la stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt.
Astfel, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei nr. 1628 din 30 septembrie 2011 că imobilul situat în Bucureşti, str. G.E.B., sector 1, a făcut obiectul deciziei nr. S19 din 6 februarie 1951 emisă de fostul Sfat popular al capitalei - comitetul executiv, prin care acest imobil a trecut în folosirea fostului Sfat popular al fostului Raion S.; ulterior, din anul 1986 figurează înscris imobilul cu teren în suprafaţă de 3.389 mp. şi construcţii, ca proprietate religioasă, categoria de folosinţă culte, posesor de parcelă - Departamentul Cultelor; potrivit datelor transmise de Administraţia financiară sector 1 Bucureşti, titular de rol în anul 1992 era înscrisă Biserica „P.N.”, cu teren de 817 m.p. în proprietate; ca urmare, din anul 1951 reclamanta a pierdut posesia utilă asupra lucrului, în condiţiile în care prin decizia nr. S19/1951, imobilul a trecut în folosinţa Sfatului popular al capitalei; de la această dată, posesia nu a mai fost exercitată sub nume de proprietar.
Tribunalul a apreciat că reclamanta a redobândit posesia asupra bunului în litigiu cel mai devreme în anul 1992, când reapare ca titular de rol fiscal cu privire la imobil, în nume propriu.
Faţă de situaţia de fapt astfel reţinută de prima instanţă, reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” a declarat apel, formulând următoarele critici: din adresa Primăriei municipiului Bucureşti, avută în vedere de tribunal, rezultă că în baza deciziei nr. S19 din 6 februarie 1951 emisă de fostul Sfat popular al capitalei - comitetul executiv a fost trecut în folosinţa fostului Sfat popular al fostului Raion S. numai corpul de clădire în care îşi desfăşura activitatea Şcoala elementară de fete nr. S1, nu şi terenul şi celelalte construcţii, cum greşit a reţinut instanţa de fond; faţă de teren şi celelalte construcţii de pe acesta, posesia a fost una utilă, aşa cum rezultă din întreg ansamblu probator; cu privire la corpul de clădire - fosta şcoală de fete nr. S1, care a aparţinut tot bisericii, reclamanta a solicitat accesiunea, iar această construcţie nu a fost declarată ca făcând parte din domeniul public, nicio instituţie nedepunând documente în acest sens.
Însă, instanţa de apel nu a analizat în considerentele deciziei pronunţate motivele de apel formulate de reclamantă, ci a preluat în mod succint motivarea primei instanţe.
Or, omisiunea instanţei de apel de a analiza motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta care sunt considerentele de fapt şi de drept pentru care cererile apelantei sunt sau nu întemeiate, aşa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.
De asemenea, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, potrivit susţinerilor reclamantei, din adresa nr. A4. din 25 februarie 2008 a Primăriei municipiului Bucureşti (dosarul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti) rezultă că prin decizia nr. S19 din 6 februarie 1951 emisă de fostul Sfat popular al capitalei - comitetul executiv a fost trecut în folosinţa fostului Sfat popular al fostului Raion S. numai corpul de clădire în care îşi desfăşura activitatea Şcoala elementară de fete nr. S1.
Pe de altă parte, la dosarul cauzei s-a înregistrat adresa nr. A2. din 7 iulie 2009 a Primăriei municipiului Bucureşti, potrivit căreia imobilul de la adresa poştală str. G.E.B. a făcut obiectul deciziei nr. S19 din 6 februarie 1951 emisă de fostul Sfat popular al capitalei - comitetul executiv, prin care imobilul în cauză a fost trecut în folosinţa fostului Sfat popular al fostului Raion S. (dosarul Tribunalului Bucureşti). Prin adresele nr. A3. din 4 noiembrie 2009 şi nr. A1. din 22 iulie 2010, Primăria municipiului Bucureşti îşi menţine punctul de vedere transmis prin adresa nr. A2. din 7 iulie 2009 (dosarul Tribunalului Bucureşti).
Drept urmare, se constată neconcordanţe între conţinutul adresei nr. A4. din 25 februarie 2008 (invocată de reclamantă) şi conţinutul adreselor emise ulterior de Primăria municipiului Bucureşti (avute în vedere de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei) cu privire la acelaşi imobil, situat în str. G.E.B., în ceea ce priveşte bunul care a făcut obiectul deciziei nr. S19 din 6 februarie 1951: numai corpul de clădire în care îşi desfăşura activitatea Şcoala elementară de fete nr. S1 sau întreg imobilul aflat la adresa menţionată.
Totodată, din procesele-verbale, declaraţiile şi certificatele fiscale, precum şi din adresele emise de instituţii ale statului reies date diferite privind întinderea suprafeţelor de teren aferente construcţiilor ce compun imobilul din str. G-ral G.E.B. şi situaţia posesiei asupra corpurilor de clădire ce compun acest imobil.
Cum situaţia de fapt a imobilului în litigiu nu este pe deplin lămurită, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel formulate de reclamantă, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va verifica susţinerile şi apărările reclamantei din acţiunea introductivă privind istoricul imobilului de-a lungul timpului şi momentele edificării corpurilor de clădire pe terenul donat bisericii. Aceste aspecte vor fi verificate în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, printre care se află şi istoricul bisericii „P.N.”, cu anexe (dosarul Judecătoriei sector 1 Bucureşti şi dosarul Tribunalului Bucureşti).
Astfel, având în vedere întregul ansamblu probator administrat în cauză (înscrisuri, expertize judiciare, declaraţii de martori) instanţa va stabili întinderea şi situaţia terenurilor aferente corpurilor de clădire componente ale imobilului în discuţie, precum şi situaţia posesiei asupra Şcolii elementare de fete nr. S1, precum şi asupra celorlalte construcţii situate la adresa din str. G.E.B.
În acest scop, instanţa de trimitere, dacă va constata necesar, va dispune suplimentarea probatoriului administrat în cauză cu orice probe pe care le va considera pertinente şi utile pentru lămurirea stării de fapt, reale, a imobilului litigios (eventual cu alte înscrisuri şi evidenţe deţinute de Patriarhia Română), în vederea soluţionării temeinice şi legale a pricinii deduse judecăţii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi admis, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 314 C. proc. civ., va fi casată decizia atacată şi va fi trimisă cauza Curţii de Apel Bucureşti, pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” împotriva deciziei nr. 331-A din data de 1 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4158/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4197/2013. Civil → |
|---|
