ICCJ. Decizia nr. 4158/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4158/2013
Dosar nr. 26967/3/2008
Şedinţa publică din 1 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 10 iulie 2008, reclamanţii T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G. şi B.A.G. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, V.I.B. şi M.V. pentru a se constata nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Bucureşti, Calea D., sector 1 şi a se dispune obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat, compus din teren în suprafaţă de 300 m.p. şi construcţia compusă din subsol, parter, etaj, fiecare dintre pârâţi corespunzător părţii din imobil pe care îl deţine, conform regulilor revendicării prin comparare de titluri.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) şi art. 21 din Constituţie, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 şi 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
La data de 3 februarie 2009, pârâtul V.I.B. - moştenitor unic testamentar al lui F.M., a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi municipiului Bucureşti, prin primarul general, pentru ca, în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, aceştia să fie obligaţi la restituirea preţului achitat pentru construcţie şi terenul în litigiu, în sumă de 38.238.721 ROL, la valoarea actualizată conform expertizei, precum şi la plata valorii actualizate a construcţiei şi terenului, din care se va deduce preţul actualizat.
Prin sentinţa nr. 553 din 14 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă, precum şi cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut inadmisibilitatea referitor la capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, faţă de dispoziţiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 1/2009.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea, tribunalul a reţinut că excepţia inadmisibilităţii este întemeiată, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (11) din Legea nr. 1/2009.
În raport de soluţia de respingere, ca inadmisibile, a capetelor principale de cerere, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, ca rămasă fără obiect.
Prin decizia nr. 740/A din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 553/2009; a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, h otărârea trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
În speţă, sentinţa civilă nr. 553 din 14 aprilie 2009, prin care acţiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, nu conţine argumentele care au justificat adoptarea soluţiei, ci doar temeiurile de drept conform cărora au fost respinse, ca inadmisibile, ambele capete de cerere ale acţiunii, fiind astfel înfrânte dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
În acest sens, în considerente, asupra excepţiei inadmisibilităţii, instanţa a reţinut că temeiul de drept pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu este art. 2 lit. e) din Legea nr. 1/2009, iar temeiul de drept al excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea este art. 7 alin. (11) din Legea nr. 1/2009.
O atare motivare, echivalează cu inexistenţa motivării, care potrivit doctrinei şi jurisprudenţei atrage casarea hotărârii.
În cauza „Albina contra României” s-a constatat că art. 6 pct. 1 din Convenţie „(…) implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a aprecia pertinenţa”, iar pe de altă parte, s-a reţinut că „(…) reclamantul este îndreptăţit să susţină că hotărârea curţii de apel nu era suficient motivată şi că cererea sa (…) nu a fost examinată în mod echitabil. În concluzie, art. 6.1 din Convenţie a fost încălcat”.
În consecinţă, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ. corelat cu art. 6.1. din Convenţie, Curtea de Apel a admis apelul şi a trimis cauza în vederea rejudecării la aceeaşi instanţă, constatând nulitatea hotărârii atacate pentru lipsa motivării acesteia.
Apelul a fost admis şi dintr-o altă perspectivă.
S-a reţinut încălcarea principiul contradictorialităţii, deoarece conform încheierii de dezbateri din data de 31 martie 2009, instanţa a pus în discuţie doar excepţia inadmisibilităţii, invocată în răspunsul la întâmpinare, fără a pune în discuţia părţilor excepţiile de inadmisibilitate ale celor două capete de cerere ale acţiunii prin raportare la temeiurile de drept reţinute în considerentele hotărârii, iar în aceste condiţii reclamanţilor li s-a produs o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca excepţia inadmisibilităţii sub toate aspectele invocate să fie dezbătută în contradictoriu cu părţile din cauză.
Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului pârâţii V.I.B. şi M.V., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, pârâţii au arătat că instanţa de apel, în mod greşit s-a pronunţat asupra apelului formulat de reclamanţi, în condiţiile în care calea de atac a fost tardiv formulată.
În susţinere, s-a arătat că sentinţa apelată a fost comunicată reclamanţilor la domiciliul ales de aceştia, de altfel singurul domiciliu cunoscut al apelanţilor-reclamanţi, la data de 6 iulie 2010, iar apelul a fost declarat la data de 14 octombrie 2010.
Verificarea termenului în care a fost declarat apelul era o chestiune prealabilă, asupra căreia Curtea de Apel Bucureşti trebuia să se aplece cu întâietate, în condiţiile în care instanţa a dat prevalenţă în soluţionarea apelului, chestiunilor procedurale şi având în vedere că vizează un aspect de ordin public.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâţii au arătat că instanţa de apel în mod greşit a admis apelul pentru motivul legat de lipsa argumentelor care au justificat adoptarea soluţiei de către instanţa de fond.
Din motivarea sentinţei Tribunalului Bucureşti se poate cu uşurinţă şi fără echivoc desprinde care au fost considerentele avute în vedere de instanţa de fond şi care au dus în final, la soluţia adoptată de aceasta.
Instanţa de apel putea să constate că modalitatea în care s-a efectuat motivarea sentinţei tribunalului nu provoacă nicio vătămare apelanţilor, în condiţiile în care aceştia au putut critica sub toate aspectele, în mod amplu şi complet, această sentinţă.
Totodată, instanţa de apel avea obligaţia să urmărească soluţionarea cauzei având în vedere principiile instituite prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, respectiv de a asigura siguranţa circuitului juridic al imobilelor, conform criteriilor trasate de această decizie - obligatorie în aplicarea sa pentru toate instanţele de judecată din România. Curtea de Apel nu a luat în considerare efectele pe care le produce decizia recurată faţă de modalitatea concretă de soluţionare a cauzei, respectiv întoarcerea cauzei la instanţa de fond pentru soluţionarea aceloraşi excepţii invocate de pârâţi, excepţii ce urmează a fi soluţionate avându-se în vedere decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, în condiţiile în care tribunalul a soluţionat şi motivat aceste aspecte.
Prin cea de-a treia critică, pârâţii au arătat că nu este întemeiată nici motivarea instanţei de apel privind încălcarea principiului contradictorialităţii.
În motivarea recursului, s-a susţinut şi că, pentru o analiză completă asupra cauzei se impune analizarea aspectelor incidente ce decurg din decizia nr. 33/2008 cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Trebuie analizată şi pasivitatea îndelungată a reclamanţilor, care s-au adresat instanţei printr-o acţiune în revendicare împotriva pârâţilor după o perioadă foarte mare de la depunerea notificărilor.
În situaţia în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaş, rezolvarea acţiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001. Aceasta este şi concluzia deciziei nr. 33/2008.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii.
Se poate constata că, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
Totodată, prin decizia nr. 33/2008 s-a reţinut că respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza „Poenaru contra României”).
Concluzionând, recurenţii-reclamanţi au arătat că, faţă de argumentele prezentate, având în vedere situaţia de fapt şi de drept din prezenta pricină, soluţia justă ce se impune este cea dată de instanţa de fond în hotărârea atacată de intimaţii-reclamanţi.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Prin sentinţa nr. 553 din 14 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca inadmisibilă, precum şi cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G. şi B.A.G.
Pârâţii V.I.B. şi M.V. au formulat întâmpinare, prin care au invocat apărări pe fondul cauzei, precum şi excepţia lipsei calităţii de mandatar a persoanei care a declarat apelul în cauză.
Pârâţii nu au invocat excepţia tardivităţii declarării apelului nici prin întâmpinare şi nici ulterior, pe parcursul soluţionării pricinii în faţa instanţei de apel.
În această situaţie, excepţia tardivităţii declarării apelului este formulată omisso medio prin motivele de recurs şi nu poate fi primită.
Aşadar, neinvocând tardivitatea declarării apelului în faţa Curţii de Apel Bucureşti, intimaţii-pârâţi nu au deschisă calea de atac a recursului pentru a formula pentru prima dată această apărare direct în această fază procesuală.
Intimaţii-pârâţii aveau posibilitatea invocării excepţiei tardivităţii declarării apelului numai în faza soluţionării acestei căi de atac, pentru ca instanţa de apel să se poată pronunţa asupra acestui aspect.
Ulterior, instanţa de recurs, fiind învestită cu soluţionarea criticii privind tardivitatea declarării apelului, putea verifica legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu privire la această chestiune procedurală.
Referitor la criticile formulate de pârâţii-recurenţi cu privire la greşita admitere a apelului pentru nemotivarea sentinţei şi încălcarea principiul contradictorialităţii de către instanţa de fond:
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care o susţin.
În speţă, instanţa de apel în mod legal a reţinut lipsa argumentelor care au justificat adoptarea soluţiei de către tribunal şi încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Prevederile legale enunţate consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, potrivit căruia judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Contrar acestor dispoziţii legale, instanţa de fond nu a motivat propriu-zis, cu claritate şi pertinenţă soluţia adoptată, nesocotind astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Tribunalul a făcut trimitere exclusiv la temeiurile de drept în considerarea cărora a reţinut inadmisibilitatea acţiunii formulate de reclamanţi, ceea ce este insuficient şi echivalează cu lipsa motivării hotărârii.
Drept urmare, se impunea soluţia desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de trimitere să pronunţe o hotărâre care să respecte prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asigurând astfel atât dreptul părţilor la un proces echitabil, conform art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., cât şi posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.
Pe de altă parte, din încheierea de dezbateri de la 31 martie 2009 rezultă că instanţa de fond a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii invocată prin întâmpinare.
În considerentele sentinţei nr. 553/2009, Tribunalul Bucureşti a reţinut că pârâţii V.I.B. şi M.V. au invocat prin întâmpinare, inadmisibilitatea capătului unu de cerere, arătând că acţiunile în constatare nu pot fi primite, cât timp partea poate cere realizarea dreptului.
Însă, analizând excepţia inadmisibilităţii, instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor, ca inadmisibilă, motivând soluţia cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, în raport de dispoziţiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 1/2009. Asupra celui de-al doilea capăt de cerere privind revendicarea, tribunalul a reţinut, de asemenea, că excepţia inadmisibilităţii este întemeiată, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (11) din Legea nr. 1/2009.
Or, pentru asigurarea exigenţelor impuse de art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, nicio măsură nu poate fi dispusă de instanţă, fără ca aceasta să facă obiectul unei dezbateri contradictorii, în care fiecare parte să aibă posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere.
Drept urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut încălcarea de către prima instanţă a principiului contradictorialităţii, ceea ce a produs o vătămare reclamanţilor în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Şi din această perspectivă s-a impus admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, soluţie ce corespunde obligaţiei de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii, faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au avut efectiv posibilitatea de a combate şi de a-şi formula un punct de vedere în apărare cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, astfel cum aceasta a fost avută în vedere de prima instanţă la pronunţarea sentinţei.
În motivarea recursului, pârâţii au invocat şi nesoluţionarea cauzei având în vedere principiile instituite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi critici pe fondul cauzei.
Toate aceste aspecte nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, deoarece exced soluţiei pronunţate de Curtea de Apel, care nu a soluţionat fondul pricinii deduse judecăţii.
Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii şi astfel, nu sunt întrunite cerinţele motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâţilor urmând a fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii V.I.B. şi M.V. împotriva deciziei nr. 740/A din data de 7 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4152/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4162/2013. Civil. Uzucapiune. Accesiune. Recurs → |
|---|
