ICCJ. Decizia nr. 4133/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A ll-A CIVILĂ
Decizia nr. 4133/2013
Dosar nr. 155/54/2013
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2013
Prin cererea înregistrată la 27 august 2010 pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. 24451/215/2010, reclamantul M.V. i-a chemat în judecată pe pârâţii Comisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar Podari şi Primarul Comunei Podari C.G., în calitate de preşedinte al comisiei, solicitând transformarea daunelor cominatorii stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 2358 din 19 februarie 2008 a Judecătoriei Craiova în despăgubiri datorate pentru întârziere, obligarea pârâtului la plata sumei de 100 de euro pe zi de întârziere începând cu 24 mai 2008, dată la care trebuia executată obligaţia punerii sale în posesie cu suprafaţa de 1.364 mp situată în extravilan şi cu suprafaţa de 4.000 mp intravilan, ambele în raza comunei Podari, satul Branişte, cu titlul de despăgubiri datorate pentru întârziere până la data executării efective a acestei obligaţii.
A mai solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata unei amenzi civile în cuantum de 50 de lei pe zi de întârziere în favoarea Statului român până la executarea obligaţiei, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 473 din 16 ianuarie 2012, Judecătoria Craiova a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.V. în contradictoriu cu pârâţii Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar Podari şi Primarul Comunei Podari, C.G. l-a obligat pe pârâtul Primarul Comunei Podari, C.G. în favoarea reclamantului la plata sumei de 177.270 lei, reprezentând despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiei stabilite prin sentinţa civilă nr. 2358 din 19 februarie 2008, pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 6819/218/2006. A respins ca neîntemeiat petitul privind acordarea de despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiei stabilite prin sentinţa civilă nr. 2358 din 19 februarie 2008 a Judecătoriei Craiova, formulat împotriva pârâtei Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar. A admis în parte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata unei amenzi civile în favoarea statului. A obligat-o pe pârâta Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar Podari la plata unei amenzi civile în cuantum de 50 de lei în favoarea statului, începând cu 19 martie 2008 până la executarea efectivă a obligaţiei de punere în posesie a reclamantului cu suprafaţa de 1364 m. p. teren extravilan, pe raza satului Branişte, comuna Podari, jud. Dolj; a respins ca neîntemeiat acelaşi capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Primarul Comunei Podari C.G. A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 100 euro/zi de întârziere începând cu 24 mai 2008 cu titlul de daune-interese compensatorii, l-a obligat pe pârâţi în favoarea reclamantului la plata sumei de 6.525,3 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu expert şi onorariu avocat, proporţional cu pretenţiile admise.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin Decizia civilă nr. 2373 din 11 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 24451/215/2010, Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâţii Comisia Locala de Aplicare a Legii Fondului Funciar Podari şi Primarului Comunei Podari, C.G. în contradictoriu cu reclamantul M.V., împotriva sentinţei civile nr. 473 din 16 ianuarie 2012 a Judecătoriei Craiova, pe care a modificat -o în parte, în sensul că a respins cererea privind obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiei stabilite prin sentinţa civilă nr. 2358/2008 a Judecătoriei Craiova. A obligat pârâta Comisia Locală în favoarea reclamantului la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Împotriva deciziei pronunţate în recurs a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuentul M.V., susţinând că Decizia civilă nr. 2373 din 11 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în Dosarul nr. 24451/215/2010 este potrivnică sentinţei civile nr. 2358 din 19 februarie 2008, dată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 6819/215/2006, în sensul că lipseşte de efecte această ultimă hotărâre, împiedicând totodată executarea acesteia.
Prin Decizia civilă nr. 3486 din 8 aprilie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuentul M.V.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, că în speţă nu sunt întrunite condiţiile legale statuate de norma legală invocată, respectiv că nu se regăseşte tripla identitate de părţi având aceleaşi calităţi, de obiect şi de cauză pentru a se putea constata încălcarea puterii de lucru judecat, având în vedere că obligarea la plata de daune cominatorii reprezintă o cerere distinctă de cea privind acordarea despăgubirilor pentru întârzierea în executarea unei hotărâri judecătoreşti, impunând analiza unor condiţii diferite în aprecierea temeiniciei lor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs revizuentul M.V., criticând-o fără să indice motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de revizuire, cu consecinţa anulării Deciziei civile nr. 2373 din 11 decembrie 2012 a Tribunalului Dolj, secţia I civilă.
În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-revizuent a făcut o amplă descriere a istoricului litigiului finalizat cu decizia a cărei revizuire o solicită, formulând cu precădere critici asupra fondului acestui litigiu şi asupra erorii de judecată a instanţei de recurs.
În acest sens, a susţinut că Tribunalul Dolj, prin Decizia nr. 2373 din 11 decembrie 2012, a validat o soluţie nefondată şi nelegală, potrivnică sentinţei civile nr. 2358 din 19 februarie 2008, dată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 6819/215/2006, definitivă şi irevocabilă, încălcând astfel dispoziţiile Deciziei nr. 3 din 17 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, care condiţionează admisibilitatea unei cereri pentru aplicarea amenzii civile debitorului de încuviinţarea executării silite asupra acestuia şi de emiterea somaţiei conform art. 5802 C. proc. civ., situaţii ce se regăsesc îndeplinite în cauză, încuviinţarea executării silite fiind admisă prin încheierea din 08 noiembrie 2012, iar somaţia fiind emisă la 03 decembrie 2012.
De asemenea, a susţinut că, în mod eronat, instanţa de recurs a ignorat că daunele cominatorii se admit în faza litigioasă, iar amenda civilă intervine în faza execuţională, ulterior declanşării executării silite, neglijându-se aspectul esenţial că daunele cominatorii pot fi executate silit în limita prejudiciului dovedit de creditor, transformându-se în daune-interese, în contextul în care, în cauză, instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 473 din 16 ianuarie 2012, a stabilit mărimea prejudiciului (prin expertiză judiciară), transformând în daune-interese, partea din daunele cominatorii stabilite prin expertiză ca valoare a prejudiciului.
În raport de consideraţiile anterioare, a arătat că în mod greşit instanţa învestită cu soluţionarea revizuirii a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. şi că, în realitate, hotărârea atacată este nelegală, întrucât în cauză nu este vorba de pricini distincte, ci de una şi aceeaşi pricină în care există aceleaşi părţi, iar practic prin cel de al doilea Dosar, cu numărul 24451/215/2012, a urmărit transpunerea într-o variantă care să facă posibilă executarea efectivă a sentinţei civile nr. 2358 din 19 februarie 2008 a Judecătoriei Craiova, solicitând practic transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii tocmai ca urmare a imposibilităţii practice de a fi pus în posesie de intimaţi cu suprafaţa de teren din intravilanul Comunei Podari.
Prealabil examinării motivelor de nelegalitate, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021şi 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul, în concepţia actuală, este cale extraordinară de atac şi, în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie, nu îşi propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Faţă de aceste precizări, se constată că revizuentul nu a indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, ca atare, nu a dezvoltat criticile formulate subsumat vreunuia dintre acestea.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în Jimitele controlului de legalitate şi ale temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte, în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că aceste critici formulate pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, urmând a cenzura recursul din perspectiva acestuia, constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greşită a legii.
În cauză se reţine că revizuentul a susţinut în esenţă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, potrivit normei legale anterior evocate, revizuirea unei hotărâri se poate cere „dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege „aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs".
Rezultă din conţinutul textului legal precitat că legiuitorul, prin edictarea acestui motiv de revizuire, sancţionează încălcarea principiului puterii lucrului judecat, urmărind înlăturarea imposibilităţii de executare a unor hotărâri cuprinzând soluţii contrarii pronunţate de instanţe în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtându-se între aceleaşi părţi, în aceleaşi calităţi, întrucât fiecare dintre părţi s-ar prevala de hotărârea care îi este favorabilă, oferind, astfel, soluţia ieşirii din această situaţie prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri.
Rezultă din textul de lege enunţat că revizuirea este admisibilă în acest caz numai atunci când, prin hotărâri definitive, s-au creat situaţii contradictorii, soluţionându-se diferit acelaşi raport juridic dedus judecăţii aceleiaşi instanţe ori unor instanţe diferite.
În cauză, din verificarea îndeplinirii condiţiilor textului legal menţionat în raport de cele două hotărâri pretins potrivnice, constată că în mod corect Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a reţinut că nu există identitate de obiect între cele două pricini.
Astfel, dacă prin sentinţa civilă nr. 2358 din 19 februarie 2008, pronunţată de Judecătoria Craiova, revizuentul, în calitate de reclamant, a obţinut obligarea pârâtei Comisia Locale de aplicare a legii fondului funciar Podari la punerea sa în posesie cu două suprafeţe de teren şi obligarea pârâtului Primarul Comunei Podari la plata de daune cominatorii în cuantum de 100 lei/zi întârziere până la executarea obligaţiilor începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, prin Decizia nr. 2373 din 11 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, revizuentul, în calitate de reclamant, a solicitat transformarea daunelor cominatorii în despăgubiri pentru întârzierea în executarea sus menţionatei sentinţe, precum şi plata unei amenzi civile în favoarea statului, cerere respinsă ca urmare a admiterii recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 473 din 16 ianuarie 2012 a Judecătoriei Craiova.
Rezultă astfel fără echivoc că obiectul celor două pricini este distinct, daunele cominatorii, ca o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei, având rol de sancţiune civilă menită a stimula executarea silită în natură a unei obligaţii de a face (teza I a art. 1073 C. civ. de la 1864), iar despăgubirile rezultate prin transformarea daunelor cominatorii fiind modalitatea de executare silită prin echivalent (teza a ll-a a art. 1073 evocat) a aceleiaşi obligaţii de a face. Ca atare, nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi prevăzută de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. şi, în consecinţă, nu s-a făcut o greşită aplicare prin hotărârea atacată a dispoziţiilor legale amintite, nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de revizuire a apreciat corect asupra normelor legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora.
De asemenea, reţine că, în realitate, criticile dezvoltate de revizuent au fost formulate cu scopul de a repune în discuţie temeinicia hotărârii a cărei revizuire o solicită şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere validitatea fondului cauzei, situaţie nepermisă în această fază procesuală.
Altfel spus, funcţia revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăţilor irevocabile în afara condiţiilor strict reglementate procedural, căci, revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, iar dispoziţiile legale fiind de strictă interpretare, nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond, a unor fapte şi împrejurări care au fost supuse dezbaterii de către instanţă.
Este de observat că recurentul - revizuent, invocând dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., a adus în discuţie aspecte de fond ale pricinii, tinzând în realitate la o nouă judecată a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de dispoziţiile procedurale, dar şi în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În mod constant, în jurisprudenţa sa C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; revizuirea nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.
O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, astfel cum arată revizuentul în motivarea recursului său.
De asemenea, C.E.D.O. a subliniat frecvent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, nr. 26105/03 - Hotărârea din 29 iulie 2008).
În consecinţă, pentru toate considerentele de fapt şi de drept reţinute, Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul M.V. împotriva Deciziei civile nr. 3486 din 8 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, sectia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de revizuentul M.V. împotriva Deciziei civile nr. 3486 din 8 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5771/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5772/2013. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
