ICCJ. Decizia nr. 4218/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4218/2013
Dosar nr. 11534/109/2012
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Argeş. secţia civilă, reclamanta G.V. a solicitat instanţei, să fie obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 2.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării politice a soţului său G.A., la 7 ani închisoare.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, cererea sa nu se fundamentează pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, ci pe cele ale dispoziţiilor europene în materie coroborate cu prevederile art. 1349 Noul C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 314 din 24 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost respinsă acţiunea reclamantei, ca prescrisă.
În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 1357 Noul C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528 Noul C. civ., texte ce preiau dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, şi curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
S-a constatat că autorul reclamantei a cunoscut despre existenţa celui răspunzător de fapta ilicită la care a fost supus încă din anul 1967, de când a fost eliberat, astfel că dreptul său la acţiune a început să curgă de atunci şi s-a prescris în anul 1970, prin urmare, cu mult timp înainte de introducerea acţiunii.
Prima instanţă a apreciat că aceeaşi ar fi soluţia şi dacă s-ar aprecia că, în cauză, termenul de prescripţie ar fi de 10 ani, respectiv cel prevăzut de art. 2518 pct. 2 Noul C. civ., dreptul autorului reclamantului şi al acestuia la acţiune prescriindu-se în anul 1977.
Cum, la dosar nu a existat dovada vreunui caz de suspendare sau întrerupere a acestui termen dintre cele de la art. 2532 şi 2537 Noul C. civ., instanţa a constatat că acţiunea introdusă la 27 iunie 2012 este prescrisă.
S-a mai reţinut că existenţa regimului comunist poate reprezenta un caz de forţă majoră, în accepţiunea art. 2532 pct. 9 Noul C. civ., (art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958), regim care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist, însă, s-a constatat că, şi în această situaţie, termenul de prescripţie era împlinit la momentul introducerii acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta G.V. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 108 din 11 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar, având în vedere prevederile art. 2512 alin. (2) Noul C. civ. invocate de apelantă, raportat şi la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. a reţinut, în esenţă, că, în speţă, prescripţia era începută şi împlinită în temeiul Decretului nr. 167/1958, astfel că instanţa de fond, în mod corect, a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta G.V. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi rejudecând cauza, admiterea acţiunii şi acordarea unor daune proporţionale cu prejudiciul suferit de cel condamnat.
Recurenta-reclamantă critică decizia atacată pentru nelegalitate, sub două aspecte:
A) problematica prescripţiei dreptului la acţiune, B) admisibilităţii acţiunii raportat la temeiurile juridice invocate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie îl reprezintă data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, arătând totodată, că pe parcursul litigiului a precizat expres că temeiul juridic prin care înţelege să solicite antrenarea răspunderii pârâtului nu îl constituie Legea nr. 221/2009, fiind cunoscut faptul că art. 5 alin. (1) teza I din legea menţionată nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea daunelor morale pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic.
În opinia recurentei, la momentul introducerii acţiunii termenul de prescripţie nu era împlinit, nefiind împlinit nici la data intrării în vigoare a Noului C. civ., instanţa de apel apreciind, în mod eronat, că art. 2512 alin. (2) Noul C. civ. nu se aplică în speţă.
Redând articole din Decretul-Lege nr. 118/1990 arată că acest act normativ nu reglementează despăgubiri pentru daune morale, ci vizează drepturi băneşti legate de vechimea în muncă, gratuităţi de transport etc.
În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii dedusă judecăţii, susţine, în esenţă, că instanţa de apel s-a limitat să analizeze cauza raportat la Deciziile nr. 6976 din 09 decembrie 2004 şi nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizii care, în opinia recurentului-reclamant nu au aplicabilitate, dat fiind că speţa de faţă nu vizează erori judiciare, întrucât nu se pute problema unei condamnări, iar ulterior cu a unei achitări, ci se pune în discuţie o condamnare pentru o infracţiune considerată cu caracter politic de Legea nr. 221/2009.
În argumentarea celor susţinute, recurenta a depus practică judiciară în cauze similare.
Analizând hotărârea recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed:
Cu titlu preliminar, se constată, că, deşi recurenta-reclamantă nu şi-a încadrat criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., acestea pot fi subsumate motivului de nelegalitate instituit de prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va examina hotărârea recurată din perspectiva acestui text legal.
Este de necontestat că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune, întemeiată pe prevederile europene în materie şi pe dispoziţiile art. 1349 Noul C. civ., solicitând instanţei obligarea Statului român la plata daunelor morale suferite de soţul său ca urmare a condamnării, reclamanta precizând, în mod expres, pe parcursul litigiului, inclusiv în recurs, că acţiunea sa nu se fundamentează pe prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora.
Având în vedere că recurenta-reclamantă a declarat în mod expres că acţiunea sa nu se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, nu poate fi primită susţinerea acesteia, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul intrării în vigoare a acestei legi, respectiv, iunie 2009, întrucât nu se poate reţine un temei diferit pentru prescripţie şi un altul pentru fondul litigiului.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că acţiunea promovată este prescrisă, că, în cauză, dispoziţiile art. 2512 alin. (2) Noul C. civ. nu sunt incidente, deoarece potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Cu atât mai mult, prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a Noului C. civ. sunt supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, adică Decretului nr. 167/1958, care la art. 18 prevedea că instanţa judecătorească este obligată să cerceteze din oficiu dacă dreptul la acţiune este prescris.
Este de amintit că în ceea ce priveşte instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (C.E.D.O., Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).
În raport de reţinerea corectă vizând soluţionarea cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte apreciază ca fiind de prisos analizarea celorlalte critici, reţinându-se, totodată, inadmisibilitatea examinării criticilor formulate omisso medio, care nu au constituit motive de apel, şi lipsa de justificare a susţinerilor vizând admisibilitatea acţiunii în raport de temeiurile de drept invocate, în condiţiile în care niciuna dintre instanţele anterioare nu a pus problema inadmisibilităţii acţiunii.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de G.V. împotriva Deciziei civile nr. 108 din 11 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta G.V. împotriva Deciziei civile nr. 108 din 11 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4217/2013. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4219/2013. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
