ICCJ. Decizia nr. 4217/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4217/2013
Dosar nr. 11681/109/2012
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamantul R.M. a solicitat instanţei, să fie obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 1.800.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării politice a tatălui său R.l., la 6 ani închisoare şi confiscarea totală a averii.
În motivarea acţiunii a arătat că, cererea sa nu se fundamentează pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, ci pe cele ale dispoziţiilor europene în materie coroborate cu prevederile art. 1349 Noul C. civ.
În raport de temeiul de drept invocat, respectiv art. 1349 Noul C. civ. prima instanţă, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 315 din 24 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost respinsă acţiunea reclamantului, ca prescrisă.
În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 1357 Noul C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528 Noul C. civ., texte ce preiau dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, şi curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
S-a constatat că autorul reclamantului a cunoscut despre existenţa celui răspunzător de fapta ilicită la care a fost supus încă din anul 1964, de când a fost eliberat, astfel că dreptul la acţiune împotriva acestuia a început să curgă de la acel moment şi s-a prescris în anul 1967, prin urmare, cu mult timp înainte de introducerea acţiunii.
Prima instanţă a apreciat că aceeaşi ar fi soluţia şi dacă s-ar aprecia că, în cauză, termenul de prescripţie ar fi de 10 ani, respectiv cel prevăzut de art. 2518 pct. 2 Noul C. civ., dreptul autorului reclamantului şi al acestuia la acţiune prescriindu-se în anul 1974.
Cum, la dosar nu a existat dovada vreunui caz de suspendare sau întrerupere a acestui termen dintre cele de la art. 2532 şi 2537 Noul C. civ., instanţa a constatat că acţiunea introdusă la 27 iunie 2012 este prescrisă.
S-a mai reţinut că existenţa regimului comunist poate reprezenta un caz de forţă majoră, în accepţiunea art. 2532 pct. 9 Noul C. civ., (art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958), regim care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist, însă, s-a constatat că, şi în această situaţie, termenul de prescripţie era împlinit la momentul introducerii acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul R.M. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 107 din 10 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că soluţia de respingere a acţiunii este corectă, cu motivarea, însă, că acţiunea formulată este inadmisibilă.
În acest context, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că acţiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1349 Noul C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, reclamantul solicitând obligarea Statului Român la plata daunelor morale suferite de tatăl său, ca urmare a condamnării.
Cu referire la cele statuate de Înalta Curte prin Deciziile nr. 6976 din 09 decembrie 2004 şi nr. 422 din 17 ianuarie 2006 în sensul că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare sau condamnările politice din perioada comunistă, instanţa a arătat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ. (actual art. 1349 Noul C. civ.), această interpretare putând conduce la ideea că Statul prin M.F.P. are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C. civ. sunt general aplicabile.
Astfel, din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în temeiul art. 504 C. proc. pen. şi numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal.
În consecinţă, s-a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii fondată pe dispoziţiile art. 1349 Noul C. civ. este întemeiată, astfel încât soluţia respingerii acţiunii este corectă, cu motivarea, însă, că acţiunea este inadmisibilă.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul R.M. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi rejudecând cauza, admiterea acţiunii şi acordarea unor daune proporţionale cu prejudiciul suferit de cel condamnat.
Recurentul-reclamant critică decizia atacată pentru nelegalitate, sub două aspecte:
A. problematica prescripţiei dreptului la acţiune, B). admisibilităţii acţiunii raportat la temeiurile juridice invocate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie îl reprezintă data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, arătând totodată, că pe parcursul litigiului a precizat expres că temeiul juridic prin care înţelege să solicite antrenarea răspunderii pârâtului nu îl constituie Legea nr. 221/2009, fiind cunoscut faptul că art. 5 alin. (1) teza I din legea menţionată nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea daunelor morale pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic.
Apreciază că, în mod nelegal, instanţa a analizat excepţia inadmisibilităţii, prioritar examinării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
În opinia recurentului, instanţa de apel trebuia să motiveze de ce nu s-ar aplica în speţă dispoziţiile art. 2512 alin. (2) Noul C. civ.
Redând articole din Decretul-Lege nr. 118/1990 arată că acest act normativ nu reglementează despăgubiri pentru daune morale, ci vizează drepturi băneşti legate de vechimea în muncă, gratuităţi de transport etc.
În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii dedusă judecăţii, susţine, în esenţă, că instanţa de apel s-a limitat să analizeze cauza raportat la Deciziile nr. 6976 din 09 decembrie 2004 şi nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizii care, în opinia recurentului-reclamant nu au aplicabilitate, dat fiind că speţa de faţă nu vizează erori judiciare, întrucât nu se pute problema unei condamnări, iar ulterior cu a unei achitări, ci se pune în discuţie o condamnare pentru o infracţiune considerată cu caracter politic de Legea nr. 221/2009.
În argumentarea celor susţinute depune practică judiciară în cauze având acelaşi obiect.
Cu titlu preliminar, se constată, că, deşi recurentul-reclamant nu şi-a încadrat criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., acestea pot fi subsumate motivului de nelegalitate instituit de prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va examina hotărârea recurată din perspectiva acestui text legal.
Analizând hotărârea recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, cuprinsă în dispozitivul decizie, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează:
Este corectă susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel, în mod greşit, a analizat cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar nu pe cea a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, însă criticile formulate sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate, întrucât acţiunea este prescrisă.
Este de necontestat că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune, întemeiată pe prevederile europene în materie şi pe dispoziţiile art. 1349 Noul C. civ., solicitând instanţei obligarea Statului român la plata daunelor morale suferite de tatăl său ca urmare a condamnării, reclamantul precizând, în mod expres, pe parcursul litigiului, inclusiv în recurs, că acţiunea sa nu se fundamentează pe prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora.
Având în vedere că recurentul-reclamant a declarat în mod expres că acţiunea sa nu se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, nu poate fi primită susţinerea acestuia, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul intrării în vigoare a acestei legi, respectiv, iunie 2009, întrucât nu se poate reţine un temei diferit pentru prescripţie şi un altul pentru fondul litigiului.
Contrar susţinerilor recurentului acţiunea promovată este prescrisă, în raport de prevederile art. 2517 coroborat cu art. 2528 Noul C. civ. texte ce preiau dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie fiind de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, şi curge de la data de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În cauză, autorul reclamantului a cunoscut despre existenţa celui răspunzător de fapta ilicită la care a fost supus încă din anul 1964, de când a fost eliberat, astfel că dreptul la acţiune împotriva acestuia a început să curgă din acel moment şi s-a prescris în anul 1967, deci cu mult timp înainte de introducerea prezentei acţiuni, respectiv la data de 13 iunie 2010.
Chiar dacă s-ar aprecia că, în cauză, termenul de prescripţie ar fi cel prevăzut de art. 2518 pct. 2 Noul C. civ. (de 10 ani) dreptul autorului reclamantului şi al acestuia la acţiune s-a prescris în anul 1974.
În cauză nu există vreun caz de suspendare sau întrerupere a acestui termen dintre cele de la art. 2532 şi 2537 Noul C. civ., astfel că acţiunea introdusă la 13 iunie 2012 este prescrisă.
Este adevărat că se poate admite că existenţa regimului comunist a constituit un caz de forţă majoră, în accepţiunea art. 2532 pct. 9 Noul C. civ., (art. 13 alin (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958), care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist, dar este de necontestat că şi în acest context juridic, la momentul introducerii acţiunii, termenul de prescripţie era împlinit.
Este de amintit că în ceea ce priveşte instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (C.E.D.O., Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul incidenţei prevederilor art. 2512 alin. (2) Noul C. civ., conform cărora prescripţia nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicţie, este de reţinut că potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Cu atât mai mult, prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a Noului C. civ. sunt supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, adică Decretului nr. 167/1958, care la art. 18 prevedea că instanţa judecătorească este obligată să cerceteze din oficiu dacă dreptul la acţiune este prescris.
În raport de considerentele care preced, analizarea celorlalte critici formulate este lipsită de orice justificare, iar în ceea ce priveşte exemplele în materie din jurisprudenţa naţională invocate în sprijinul afirmaţiilor recurentului, este de reţinut că potrivit Constituţiei, C. civ., C. proc. civ., jurisprudenţei şi doctrinei naţionale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanţe, neavând calitatea unui izvor de drept.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.M. împotriva Deciziei civile nr. 107 din 10 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul R.M. împotriva Deciziei civile nr. 107 din 10 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, aştăzi 27 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4216/2013. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 4218/2013. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
